Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.
Cineva se porni să-i numere pe cei de faţă şi constată că erau în total doisprezece prieteni (împreună cu Al Optulea).
— În cazul acesta, chiar şi dacă ar trebui să-i plăteşti doar unuia singur dintre noi, tu ai irosi patruzeci şi cinci de drahme, calculă respectivul.
— Cel care şi-ar pierde casa în incendiu ar suferi o pagubă mult mai mare, dar s-ar alege măcar cu consolarea acestui ajutor.
— Şi care ar fi câştigul tău?
— Câştigul meu ar fi acela că, dacă nu s-ar întâmpla nici un incendiu în casele voastre timp de un an, mi-ar rămâne mie cele cinzeci şi cinci de drahme.
— E un joc de noroc, se bucurară câţiva.
— Dar dacă şi-ar da singur cineva foc casei, numai pentru ca tu să pierzi jocul?
— Cine este atât de nebun, să-şi dea foc casei pentru o mină?
— Cinci drahme nu e mult, acceptară toţi, am putea încerca.
— Dacă vreţi, putem dubla miza. Dacă fiecare îmi dă o monedă de un decadrachmon, sunt dispus să risc în caz de nenorocire, două mine.
— Bine, fie şi câte un decadrachmon, acceptară tinerii. În clipa aceea abia aşteptau să vadă cum se va scurge răstimpul de un an: va pierde Al Optulea două mine sau se va alege cu un câştig de peste o sută de drahme?
Însă, până să treacă anul, Al Optulea mai făcu şi alte asemenea înţelegeri. Prietenul său nedespărţit, Leucip, putea să-l ajute în caz de nevoie cu aproape o jumătate de talant, adică nu mult mai puţin de treizeci de mine. Aceasta îi dădea celui de Al Optulea o oarecare libertate de mişcare şi el miză în total aproape un talant întreg, zicându-şi că dacă s-ar ivi nişte incendii, acestea nu i-ar putea afecta pe toţi cei cu care s-a înţeles conform propunerii sale şi, chiar şi în cazul unei nenorociri mari, va putea să compenseze dintr-un loc ceea ce ar pierde într-altul. Dar zeii n-au vrut să-l distrugă şi lunile treceau liniştite şi fără a se anunţa nici un foc în cetatea Halicarnasului. După o jumătate de an, nimeni nu mai era curios să participe la jocul celui de Al Optulea, după încă un anotimp, celor mai mulţi începuse să le pară rău că au dat bani pentru un lucru atât de plictisitor. Acum Al Optulea ruga în taină zeii să arunce o scânteie pe casa unuia dintre cei cu care se înţelesese el, pentru ca lumea să-şi recâştige interesul faţă de afacerea sa. Şi zeii, cărora Philantropul le era drag, au hotărât să-i facă şi în continuare jocul. Într-o noapte s-a iscat un foc într-un cartier din apropierea portului mare şi două dintre casele mistuite de flăcări au fost ale unora dintre prietenii celui de Al Optulea. Acesta s-a grăbit să le plătească banii cuveniţi. Casele distruse valorau mai mult de două mine, dar recompensaţia primită a venit ca o alinare minunată. Faptul a stârnit senzaţie în oraş. Philantropul s-a oferit să le asigure şi altora clădirile în aceleaşi condiţii. Dar de data asta a făcut şi însemnări scrise, importantă pentru el fiind în primul rând data tranzacţiei. Prevederea n-a fost inutilă, fiindcă mai târziu au apărut şi alţii care cereau despăgubiri, dar care plătiseră banii cu peste un an în urmă, pierzându-şi deci, orice drepturi.
Acum, fiul Nihilistului dispunea de un capital propriu. Însă având siguranţa banilor lui Leucip, putea să se avânte şi în alt tip de asigurări: împotriva înecului, împotriva morţii unui sclav şi, bineînţeles, împotriva focului. Iar peste încă un an, şi împotriva molimei ce ar omorî animalele.
Societatea de asigurări a Philantropului devenise cunoscută în toată Caria, însă Al Optulea se eschiva deocamdată să trateze şi cu oamenii de altundeva. Pentru aceasta îi era frică să nu fie tras pe sfoară: ceea ce se întâmplă prea departe este mai greu de controlat. Dar cererile veneau şi din Milet şi din Ephes, de pretutindeni unde se aflau greci în Asia Mică. Şi nu numai din partea grecilor.
Cam în perioada aceea s-a îmbolnăvit grav Nihilistul, boală din care nu şi-a mai putut reveni. Fiul său îşi avea familia încă departe, în Atena, încă nu se îngrijise de asigurarea unui moştenitor, dar posibilităţile îi deveniseră de acum reale şi, ceea ce era mai important, el îşi găsise un rost în viaţă. Ştia că nu se va face niciodată medic, la fel ca bunicul, şi nici filosof (de nici o nuanţă), asemenea tatălui. Viitorul lui era societatea de asigurări înfiinţată şi pe care o dezvolta tot mai mult, dar şi copiii ce îi va avea.
„E de mirare, ziceau mulţi, văzându-i priceperea şi inventivitatea, e de mirare cum dintr-o familie unde nimeni n-a mânuit în meseria lui banii, să se nască un asemenea afacerist“!
Nimeni nu mai ştia de vremurile când Al Doilea întemeiase un imperiu financiar demn de bogăţiile unui Mare Rege. Nici măcar Al Optulea nu-şi cunoştea obârşia până atât de departe.
„Bancheri ar fi trebuit să fi fost strămoşii lui“, mai spuneau oamenii, clătinând din cap cu admiraţie şi nimănui nu i-ar fi spus nimic numele lui Nabu Daş, cel ce, odată, finanţase o lume.
În curând, Al Optulea simţi nevoia să devină independent. Îi restitui lui Leucip banii şi îl sfătui să-i investească în împrumuturi cu camătă. De despărţit nu s-au despărţit, prietenia lor era prea adâncă, însă în felul acesta, banii mlădiţei din neamul Praxiergizilor erau în siguranţă şi puteau să constituie, la nevoie, şi un ultim refugiu pentru Philantrop. Dacă s-ar fi ajuns cumva ca acesta să devină insolvabil, banii prietenului, neinvestiţi în aceeaşi afacere, puteau să-i vină oricând în ajutor.
N-au trecut decât foarte puţini ani de când, într-o noapte, în urma unei cine plăcute, ca între prieteni, Al Optulea a lansat pentru prima oară invitaţia de participare la „jocul“ său. Pe vremea aceea trăise mai mult de pe urma veniturilor lui Leucip. Acum averea personală i se ridica la mai mulţi talanţi. Iar aceştia erau investiţi cu toţii în alte şi în alte asigurări.
Era plăcut pentru un om să se amăgească la gândul că, în cazul când s-ar abate o nenorocire asupră-i, se va găsi totuşi o alinare în banii primiţi de la Philantrop, bani de zece ori mai mulţi decât a investit şi care nu puteau decât să reprezinte dovada prudenţei şi semnul înţelepciunii. Şi, devenind o consolare în faţa destinului neprielnic, aceste asigurări depăşeau moral cu mult valoarea sumelor aflate în joc.
Şi, totuşi, opinia generală era că Al Optulea nu putea să-i ajute decât pe particulari. După incendiul Artemisionului din Ephes, cei în stare de a investi bani mulţi în edificii impozante, începeau să se teamă: dacă într-o singură noapte un nebun a putut distruge munca a o sută şi douăzeci de ani de trudă şi sacrificii, cine să se mai încumete cu inima uşoară la o nouă asemenea construcţie? Sigur, incendii au fost şi vor mai fi, la fel şi molime. Cum şi războaie au fost destule, dar parcă e cu totul altceva să vezi un templu sau un palat distrus de duşmani şi altceva de unul dintre concetăţeni. Până şi entuziasmul regelui Mausol a mai slăbit în a face din Halicarnas o perlă a lumii. Dar fratele satrapului şi al soţiei acestuia, Hidricus, devenise unul dintre cei frecventaţi în mod obişnuit de Al Optulea. Optimismul Philantropului a ajuns până la stăpânii Cariei. Totuşi, nici Hidricus nu-şi putea convinge fratele de cum ar putea un particular să asigure o lucrare de dimensiuni mari. Un templu, ale cărui averi se ridică la sute, chiar mii de talanţi, nu poate fi nicicum despăgubit de un particular.
— Un templu are grădini şi ogoare, spunea Hidricus, împărtăşind îndoiala lui Mausol.
— De acord, admitea Philantropul, dar acelea nu se distrug în timpul unui incendiu.
Iar Hidricus mergea şi-i ducea răspunsul fratelui său. Apoi revenea cu alte obiecţii:
— Un templu are vite şi sclavi, care de asemenea se pot salva, însă nu acelaşi lucru s-ar întâmpla cu darurile primite de zeitatea tutelară din partea suveranilor şi a cetăţenilor, nu acelaşi lucru s-ar întâmpla cu statuile, cu tablourile, cu uneltele din aur şi din argint, cu podoabele din metale şi pietre scumpe, cu priceperea încastrată în edificiul însuşi. Ai putea tu sau un altul să despăgubeşti chiar şi numai în parte o asemenea pierdere?
— Nici negustorul căruia îi arde casa nu se poate duce să-şi cumpere alta la fel din suma primită de la mine pentru banii investiţi. Dar o alinare tot simte.
— Da, dar ceea ce reprezintă pentru un particular o consolare cât de cât, venea din nou răspunsul adus de Hidriscus de la rege, aceea nu este pentru o investiţie mare nici cât un strop într-un lac secat brusc. Nimic nu reprezintă o asemenea despăgubire.
Atunci, Al Optulea îi ceru lui Hidriscus să-l ducă să stea personal de vorbă cu regele.
— E adevărat şi înţelept tot ce mi-ai transmis, totuşi din cauza unuia al cărui nume nu mai este voie să fie pomenit, nu se va opri lumea în loc. Şi în continuare se vor construi cetăţi importante, şi în continuare se vor ridica palate pentru stăpânitorii lumii, şi în continuare zeii îşi vor primi edificiile cuvenite de la servitorii lor. Şi chiar dacă nemuritorii nu-i vor mai îngădui unui nevolnic să zădărnicească dintr-o pornire bolnăvicioasă ceea ce a fost făcut pentru desfătarea veacurilor, însăşi vremurile vor fi acelea ce vor readuce în pulbere ceea ce s-a clădit din pulbere. Unde mai sunt acum luminile de dinainte de potop? Dar să venim mult mai aproape: unde mai este azi Akadul? Unde mai sunt splendorile şi strălucirea lui Sargon cel Mare? Unde mai este fastul Elamului şi câte ne mai aduc azi aminte de măreţia hitiţilor? Tot mai puţin se mai ştie despre amintirea Mediei. Peste doar câteva sute de ani despre Regatul Mării nu vor mai şti nici măcar învăţaţii.
— Învăţaţii cunosc tot ceea ce amintirea ta a uitat.
— Dar nici învăţaţii nu mai ştiu unde începe şi unde se continuă succesiunea lumii.
— Oricum, tu nu pledezi decât pentru zădărnicie!
— Eu nu spun decât că orice lucru are un început şi un sfârşit.
— Fie! Unii înţelepţi nu recunosc nici măcar atât.
— Eu nu sunt filosof. Eu nu sunt decât un om a cărui menire este de a asigura alţi oameni împotriva nenorocirilor, atât cât zeii sunt de acord cu alinarea pe care o aduc puţinii mei bani.
— Tocmai! Şi atunci crezi că puţinii tăi bani i-ar putea ajuta şi pe alţii, nu numai pe particulari?
— Pe alţii, adică pe suverani? Cred că da.
— Cum ai putea tu să-i despăgubeşti, de pildă, pe ephesieni pentru răul făcut de cel ce azi nu mai are nume?
— În nici un fel. Dar dacă templul ar fi fost asigurat la mine, aş fi putut plăti suficient de mult pentru ca să se poată reîncepe reconstrucţia.
— De unde ai tu atâţia bani?
— Pentru aceasta, insă, ar fi trebuit, repet, să se asigure la mine. Banii pe care mi i-ar fi dat ar fi fost mulţi, iar cei pe care fi trebuit să-i plătesc eu, ar fi fost cu mult mai mulţi. Eu n-am bani mulţi, totuşi banii mei sunt băgaţi cu toţii în asemenea afaceri. Zeii ar trebui să fie prea nemulţumiţi de mine pentru a trimite în acelaşi timp nenorociri asupra asiguraţilor mei, asupra tuturor asiguraţilor mei. Aşa, din cât îmi plătesc cei mulţi, cei ce nu au avut parte de calamităţi, pot să-i despăgubesc şi pe cei puţini, pe cei pedepsiţi de nemuritori.
— Încă nu mi-ai răspuns cum ai putea plăti sumele atât de mari cât le-ar reveni, să spunem, templelor asigurate.
— Un om îmi dă, de exemplu, două tetradrachme. Eu mă oblig să-i înapoiez de douăsprezece ori suma avansată, în caz că s-ar abate asupra lui nenorocirea pe care am convenit s-o asigurăm. Asta dacă nenorocirea respectivă îl loveşte pe asigurat în timp de un an de când mi-a achitat cele două tetradrachme. Dacă vrea să-i stau şi pe mai departe alături, atunci trebuie să plătească în acelaşi mod şi în continuare, târgul nostru pornind de la zero şi având aceeaşi valabilitate ca şi data trecută şi fiind eficient în funcţie de cum ne înţelegem din nou.
