Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.
Se întâmplase ca al doilea soţ al mamei fiilor Philantropului să fi fost macedonean, dintr-o familie cu trecere la curtea regelui Filip. Cum, după obiceiul timpului, demnitarii macedonieni îşi trimiteau băieţii ajunşi la vârsta adolescenţei să slujească drept paji la curtea suveranului lor şi cum omul acela nu avusese până atunci copii, cei doi băieţi ai Philantropului au urmat această cale, ce părea plină de promisiuni. Încă din Halicarnas, Al Optulea prevăzuse schimbări masive în lume şi fiii lui aveau acum ocazia de a se afla chiar în miezul evenimentelor şi şansa de a profita de ele, după sârguinţa şi priceperea ce le vor arăta. Recăsătorirea mamei lor cu un macedonean părea, cel puţin la început, un noroc pentru cei doi băieţi. Odată cu asasinarea lui Filip şi urcarea pe tron a lui Alexandru al III-lea — care în curând va deveni Alexandru cel Mare — băieţii au ajuns paji pe lângă noul rege. Mai tineri cu doisprezece, respectiv paisprezece ani decât suveranul, cei doi îi purtau o admiraţie fără margini şi ar fi fost gata să se sacrifice oricând pentru el, fiind doar disperaţi că mulţimea de primejdii în care se băga Alexandru nu le oferea niciodată şansa de a-şi putea dovedi suprema abnegaţie. Niciodată, fie că soseau prea târziu, fie că norocul îl ajuta prea repede pe rege, prilejul visat nu li s-a ivit.
Fii adoptivi ai unui macedonean venit la Atena, cei doi băieţi fuseseră crescuţi prea mult în respectul învăţăturii teoretice pentru ca să se mulţumească să-şi umple viaţa doar veghind somnul regelui, aducându-i calul sau întrecându-se cu el la vânătoare. Străbunicul lor, medicul în a cărui casă soţia Philantropului trăise atâţia ani, fusese un om învăţat, studiase la Cnid şi la Kos, îl cunoscuse personal pe Socrate şi fusese prieten cu Aristipp din Kyrene; bunicul reprezentase o figură, se spunea, deosebit de pitorească, nefiind cu nimic mai prejos decât acel Diogene din Sinope, unul dintre cunoscuţii filosofi ambulanţi ce nu-şi găseau liniştea niciunde; tatăl trăise la curtea lui Mausol, la Halicarnas, exact în perioada când acolo s-au adunat pentru scurtă vreme făuritorii de frumos. Cei doi băieţi au moştenit dragostea pentru cunoaştere şi pentru armonie, pentru înţelepciune şi pentru măsură. Amândoi vorbeau şi scriau de mici în mai multe limbi. Amândoi avuseseră parte de dascăli buni, care i-au găsit precoce în aptitudini şi amândoi sperau ca, în preajma lui Alexandru, să aibă ocazia să înveţe şi de la profesorul aceluia, de la Aristotel. Însă, din păcate, avură prea puţin parte de aceasta. Alexandru plecă în marile-i expediţii şi Stagiritul se întoarse la Atena. În calitate de paji ai regelui, băieţii Philantropului trebuiră să-şi urmeze stăpânul. Totuşi, nu se poate spune în nici un caz că ar fi făcut-o de nevoie şi că nu i-ar fi încântat perspectiva unor campanii glorioase. Dacă nu de alta, dar şi cei mai mari gânditori şi învăţaţi ai tradiţiei în tinereţe s-au acoperit de strălucire în bătăliile la care au participat nemijlocit. Un bărbat ce nu a luptat pentru patrie, nu se poate bucura de stima concetăţenilor şi a urmaşilor, oricâte alte merite ar avea în activitatea sa, continuau băieţii să gândească şi o făceau nu numai datorită vârstei, ci şi în conformitate cu educaţia primită. Dacă ar fi fost după ei, ar fi trebuit să participe şi Aristotel la marşurile tânărului elev-rege, amintindu-şi băieţii de modul cum şi-au salvat viaţa reciproc Alcibiade şi Socrate, cu un veac în urmă. Paralela aceasta între perechile Alcibiade-Socrate (nume devenite legendare) şi Aristotel-Alexandru, băieţii au făcut-o de multe ori şi în public, însă în curând trebuiră să renunţe la asemenea vorbe, pentru că regele îşi iubea sincer dascălul, dar pentru sine avea planuri mult mai mari decât să realizeze cât a reuşit în viaţă „cel mai frumos dintre eleni“.
Băieţii Philantropului erau foarte tineri când au început să-şi urmeze suveranul în drumurile-i nesfârşite. Crescuţi în cultul blândei atmosfere din casa bătrânului medic de o mamă iubitoare, obişnuiţi cu rigorile studiului şi cu respectul faţă de marile virtuţi morale, trebuiră să treacă pe neaşteptate la o viaţă mult mai simplă, dar cu atât mai dură, în care oboseala de după învăţătură era cu totul înlocuită de istoveala eforturilor unei vieţi militare neobişnuit de solicitante, chiar şi pentru veteranii cu mulţi ani de campanii în spate. Energia fără seamăn a tânărului rege se manifesta câteodată şi în scurtele pauze ale marşurilor: atunci se organizau petreceri fastuoase, întreceri sportive şi de recitări. Dar până şi aceste momente, abia aşteptate de băieţii Philantropului, se desfăşurau în ritmul impus de Alexandru, ca în toate, încât chiar şi dacă ar fi fost timp şi pentru studiu sau pentru discuţii mai elevate, tihna necesară pentru acestea lipsea cu desăvârşire.
Și nici în asemenea condiţii, pajii nu se plângeau. Ceea ce vedeau şi ceea ce le era dat să trăiască era o şansă avută de puţine generaţii în lume. Pe măsură ce se aduna victorie după victorie şi se prăbuşeau neputincioase regate ce păreau statornicite pentru vecie, prilejul de a te afla în imediata apropiere a unui om ca Alexandru, devenea un dar tot mai de preţ. Ceea ce trăiau acum pajii se depunea, iar, peste ani, faptele acestea vor deveni nu numai amintirile vieţii lor, dar şi titlul de glorie al urmaşilor. Şi material destul de unde să poată extrage apoi ei înşişi învăţături pe care nici o carte nu le-a notat încă. Chiar şi Alexandru îi trimitea lui Aristotel specii rare din plantele şi din animalele găsite în drumurile-i lungi, ceea ce dovedea că din expediţiile acestea, nu numai că puteau să înveţe nişte tineri discipoli, ci şi cel mai învăţat om al pământului — adică Stagiritul. Pentru că, din modul cum primea darurile regelui, era limpede că multe erau necunoscute chiar şi pentru el. Iar Alexandru nu numai că păşea pe drumuri neumblate încă de vreun grec, dar făcea ca ţinuturi prea puţin ştiute să devină parte integrantă a imperiului său.
În viaţa aceasta nouă, pe meleaguri cu totul noi, tinerii aveau nevoie de un sfătuitor, de un prieten printre adulţi. Într-o hărţuială permanentă cum e viaţa de campanie, băieţii căutau un sprijin de care să se poată prinde atunci când se simţeau prea obosiţi, prea înfricoşaţi sau, dimpotrivă, prea lucizi. Căci marşurile neîntrerupte îi ţineau într-o permanentă stare nici de euforie, nici de disperare, un fel de amorţeală în care cele mai dificile erau momentele de trezire.
Fiul mai mic al Philantropului se orientă o vreme spre Pyrrhon din Elis: acesta era un om în toată firea — ba, pentru copil părea prea bătrân — şi avea obiceiul de a vorbi aşa cum îşi imagina băiatul că vorbise pe vremuri Socrate. Pe urmă, drumurile li s-au despărţit, mai ales fiindcă tinereţea îi cerea flăcăului acţiune şi opţiuni clare, iar Pyrrhon susţinea că „nimic nu este într-un anumit fel mai curând decât în alt fel, că toate lucrurile şi contrariile lor au un drept egal de a fi considerate ca adevărate, că motivele pentru a înclina judecata noastră într-o direcţie, mai curând decât în direcţia contrarie, sunt cu totul egale şi această atitudine de abţinere cu privire la judecata pe care o emitem asupra lucrurilor, ne dă conştiinţa care duce la fericire…“ Şi aşa mai departe. Dar sângele băiatului clocotea prea tare, el nu vedea motive pentru a se abţine mai de la nimic. Fiul cel mic al Philantropului s-a despărţit de Pyrrhon, totuşi relaţiile dintre ei au rămas şi pe mai departe bune: îi unea un fel de nostalgie a amintirii unor vremuri fabuloase.
În schimb, unul dintre cei ce părea să le aducă aminte de vremurile normale de acasă era Callisthene, fiul lui Demotimos şi nepotul lui Aristotel. Callisthene, deşi nu uita nici o clipă că e în primul rând elen şi nu ezita să le-o spună tuturor pe un ton nu prea politicos, era un om învăţat. Spre deosebire de Pyrrhon, scrisese o carte despre greci şi devenise cronicarul oficial al lui Alexandru. Cunoştea multe Callisthene, însă calitatea sa principală era aceea că aducea în discuţie temele cu care băieţii erau obişnuiţi din perioada studiilor lor de la Atena. De aceea, pentru ei nepotul lui Aristotel constituia una dintre puţinele prezenţe palpabile ale locului numit odată „acasă“. Acesta era omul de care s-a ataşat fiul mai mare al Philantropului. Şi nu era singurul ce-i căuta tovărăşia. Se zicea că Hermolaos, fiul lui Sopolis era favoritul lui Callisthene. Însă nepotul lui Aristotel rămânea nedespărţit şi de Sostratos, fiul lui Amyntas, cel ce la rândul lui avea şi alţi prieteni intimi. Astfel, câştigarea unui loc în preajma acestui învăţat printre oşteni, nu reprezenta un lucru atât de facil, nici măcar pentru adolescenţii obişnuiţi să se învârtă mereu în jurul regelui. De aici, un complicat joc de intrigi printre băieţi, alianţe spontane şi jurăminte pe viaţă. Și trădări mai mult sau mai puțin spontane. Ţesătura aceasta se arăta atât de complexă, încât nu-i de mirare că fiii Philantropului începură să-şi caute fiecare în parte un loc în pânza încontinuu schimbătoare a relaţiilor. Şi cum o asemenea pânză cere apropieri exclusive, era firesc să se nască şi o mulţime corespunzătoare de antipatii. Totuşi, cei doi fraţi nu s-au situat niciodată în tabere făţiş adverse, chiar dacă au început să se deosebească tot mai mult cercurile lor de prieteni.
Ei n-au reprezentat singura pereche de fraţi între paji: Epimenes şi Eurylochos, fiii lui Arseos, de pildă, au ajuns nu numai în tabere opuse, dar ultimul a fost şi cel ce şi-a dus fratele şi prietenii la pierzanie. Asta s-a întâmplat aşa: Hermolaos, favoritul lui Callisthene, a fost jignit crunt în cadrul unei vânători de către Alexandru şi macedonianul a pus chiar ca băiatul să fie bătut în public. Hermolaos căută sprijin în Callisthene, însă acela era el însuşi în clipa aceea într-o poziţie nu prea avantajoasă faţă de rege din cauza limbii lui ascuţite şi poate şi pentru că se bazase prea mult pe descendenţa din neamul lui Aristotel, dascălul faţă de care regele redevenea discipolul ascultător de demult. Însă Alexandru se schimbase în ultimii ani şi, cu cât se depărtau mai mult de patrie, cu atât schimbarea se adâncea: în sprijinul marii sale toleranţe faţă de popoarele cucerite, era gata oricând să le accepte zeităţile, fapt binecuvântat de către învinşi, care din clipa aceea îl vedeau pe Alexandru drept stăpânitorul lor legitim. Cu atât mai puţin bine văzut era macedonianul de către cei cu care şi-a început marşurile victorioase. Şi, printre aceştia, Callisthene, cel ce, aşa cum am spus, nu uita niciodată să amintească oricui şi oriunde că el este grec. Aşa că era cu atât mai nefavorabil impresionat de transformările prin care-i trecea suveranul. Degeaba se străduia Callisthene să descrie ţinuturile barbarilor, văzute în timpul campaniilor, drept locuri unde plante fantastice erau devorate de animale de neînchipuit, degeaba îi descria chiar pe oamenii din alte locuri cât mai diferiţi până şi fizic de cetăţenii polisurilor greceşti. Alexandru aproape că nu făcea nici o deosebire între diferitele populaţii, împărţind funcţii şi barbarilor, ba chiar preluându-le în multe cazuri nu numai zeităţile, ci şi obiceiurile. Printre acestea şi pretenţia introdusă de ahemenizi ca supuşii să se prosterneze în faţa lor, la fel ca înaintea chipurilor nemuritorilor. Callisthene a protestat, însă a vorbit foarte dibaci şi regele n-avea decât să se înfurie, de învinovăţit n-avea cu ce să-l învinovăţească. Numai că în punctul acela Callisthene a trecut şi dincolo de vorbe, refuzând să facă ceea ce toţi cei de faţă au făcut. Aşa că atunci când Hermolaos a venit să-i ceară ajutorul, Callisthene era el însuşi într-o situaţie în care fie ar fi trebuit să se ridice făţiş împotriva regelui, fie să se ascundă cât mai departe de orice ochi ce ar fi putut să-l vadă. Dar fiul lui Demotimos şi nepotul lui Aristotel n-a făcut nici una nici alta: el a continuat să-şi ducă viaţa ca înainte, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, fiind poate prea sigur pe gura lui şi pe poziţia pe care credea că şi-a câştigat-o pe vecie.
Viaţa la curtea unui conducător este legată de o mulţime de reguli, ce trebuie desluşite pe rând. De multe ori însă nu ajunge nici cunoaşterea la perfecţie a acelor norme. Calităţile de curtean se învaţă şi doar cei ce au talent pentru asemenea calităţi au şanse să parvină. Poate că de aceea au şi fost trimişi adolescenţii din familiile bune ca paji la curtea regilor macedonieni: spre a învăţa din timp această meserie complicată — ce-i aştepta apoi pentru întreaga lor viaţă. Doar că acei aproape copii apucau să se joace prea repede cu focul. Intimităţile la care ajungeau între ei se transformau de multe ori în alianţe pe viaţă, dar duceau şi la invidii crunte. Simţămintele lor totale erau adesea în contradicţie flagrantă cu ceea ce trebuiau să înveţe, cu mobilitatea în sentimente, cu luarea unor decizii bruşte la timpul potrivit (şi numai atunci), cu uitarea anumitor întâmplări şi cunoştinţe, în cazul când respectivele deveneau un balast primejdios. Cei doi fii ai Philantropului intrară în tabere diferite, fiecare găsindu-şi prieteni pentru vecie, fiecare nutrind vise ale unor fapte pentru viitorime, fiecare fiind convins că apropiaţii săi sunt singurii pentru care merită să mori. Solul păşit era prea fierbinte şi adversităţile trezite prea puternice. Depindea doar de voinţa sorţii care dintre aceste grupări va trebui să plătească, pentru ca altele să poată realiza pericolul îngrozitor al jocului în care au intrat. Iar soarta a vrut ca primul fiu al Philantropului să fie prietenul lui Philotas, fiul tracului Carsis. Care, la rândul lui, făcea parte dintr-un grup din care nu lipsea nici Hermolaos. Şi cum tocmai Hermolaos fusese jignit de suveran şi cum adolescenţii erau legaţi prin jurământul de a-şi împărţi nu numai bucuriile, ci chiar şi nenorocirile, cum Hermolaos nu reuşi să primească pe nici o cale nici cea mai modestă satisfacţie din partea lui Alexandru — cel ce mai mult ca sigur că şi uitase incidentul — grupul a hotărât să-l omoare pe rege. „Conjuraţia pajilor“, după cum se ştie, n-a reuşit şi, după trădarea lui Epimenes, rând pe rând ieşiră la iveală şi numele celorlalţi complotişti. Condamnaţi la moarte, acei adolescenţi reuşiră să intre împreună în amintire, fiind poate singurul grup de tineri rămas pentru vecie compact, chiar dacă, înainte de a fi condamnaţi, s-au mai deconspirat unii pe alţii. Printre cei ce au fost numiţi atunci drept complici, s-a numărat şi primul fiu al Philantropului. El muri fără să ştie valoarea reală a celor mai multor lucruri pentru care a fost mereu gata să-şi dea viaţa. În felul acesta, deziluziile i-au fost mai mici. Iar setea de cunoaştere a dus-o cu el în moarte. Doar că misiunea în continuarea spiţei a rămas pe umerii fratelui mai mic – ajuns astfel Al Nouălea.
