Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.
Şi până şi acest oraş din vestul populat de greci a cunoscut oameni dispuşi să-şi depăşească temerar condiţia. În vremea când Alexandru lupta cu ultimul ahmenid, doi navigatori îndrăzneţi — despre care scribul a amintit — Pytheas şi Euthymene, forţând blocada punilor, au reuşit să iasă în Ocean şi să ajungă primul – până în misterioasa Thule şi mai departe până în Tanais, iar celălalt – să cerceteze ţărmul vestic al Africii. Euthymene a încercat nu numai să ajungă în locurile de pe coastă necolonizate de cartaginezi, ci a nădăjduit să le smulgă acestora şi taina pe care o deţineau de veacuri, de când navigatorii fenicieni, împreună cu cei ai lui David şi ai lui Solomon, în expediţii comune, au atins „Ţara Ofir“, cea bogată în aur. Dar, chiar dacă a reuşit să se strecoare printre cele două stânci, Kalpe şi Abyla, cum numeau punii coloanele lui Hercule, a trebuit să constate, în momente pline de primejdii, că speranţele i se restrâng mereu: coloniştii cartaginezi se aflau peste tot. Şi nici „Ţara Ofir“ nu şi-a trădat taina.
Nici Pytheas nu a izbutit să găsească drumul de ape ce înconjoară Europa pe la răsărit, astfel încât să poţi aduce pe vase din extremul hiperboreean cositorul şi ambra. Drept urmare, descoperirile lui nu mai interesau pe nimeni. Şi nici Europa, care desigur că se află (şi ea) înconjurată de Ocean, nu se arată dispusă să-şi împărtăşească secretele toate: locurile unde mările din răsărit se vărsau în nesfârşitul Ocean, au păstrat şi pe mai departe enigma atât de costisitoare*.
* Aceleaşi locuri n-au reuşit să le găsească nici oştenii lui Alexandru cel Mare. Însă credinţa că Europa ar fi o insulă plutind pe Marele Ocean, a rămas intactă.
Din călătoria lui Pytheas se întruchipa tot mai mult legenda. Descrieri fabuloase se adăugau întâmplărilor adevărate şi Al Nouălea, cel ce a descris şi drumul lui Alexandru Macedon, a devenit şi participant şi erou la călătoriile massaliotului. Anacronismul ar fi trebuit să devină evident pentru oricine: un muritor nu poate fi în acelaşi timp şi în armata marelui cuceritor, plecată în Extremul Orient, dar şi în expediţia lui Pytheas, căutând în alt colţ al lumii culcuşul soarelui – plămânul lumii – şi totodată un nou drum comercial. Iar pentru ca lucrurile să-şi găsească totuşi o rezolvare, tradiţia a asimilat cele două expediţii într-un singur itinerar fabulos.
Legenda a devorat în curând cu totul adevărul atestat. Fiul Philantropului, cel pornit ca paj în suita lui Alexandru şi devenit înalt demnitar în Siria, „piaza bună“ a regelui, a ajuns să fie înlăturat de propriul personaj. „Pseudocallisthene“ şi „Pseudopytheas“ s-au contopit într-una şi aceeaşi persoană, iar faptele s-au amestecat şi ele. Partea massaliotă, fiind mai izolată de lume, avea să fie la rândul ei înghiţită de epopeea lui Alexandru. Descrierea datorată celui de Al Nouălea, redactată pe baza mărturiilor lui Pytheas însuşi şi ale altor membri ai expediţiei, s-a pierdut. Compilaţiile ulterioare au îmbogăţit-o cu noi amănunte fantastice. Când, cu sute de ani mai târziu, Strabon nu conteneşte să-l numească pe Pytheas mincinos şi în punctele unde afirmaţiile denaturate ale lui „Pytheas“ erau cu totul aberante, dar şi atunci când era vorba despre intuiţii corecte, dar încă nedovedite unanim, el nu mai vorbeşte decât despre ecouri târzii ale cărţii celui de Al Nouălea. Acesta, însă, a dispărut cu totul: el devenise doar „Pseudopytheas“ şi „Pseudocallisthene“ şi, apoi, doar unul dintre cei ce s-ar fi ascuns sub ultima denumire.
Nu numai Strabon, ci şi alţi autori şi-au arătat scepticismul în legătură cu multe descrieri ale lui Pytheas, precum şi cu unele precizări din Alexandria care tocmai se năştea. Nausiphoros a arătat mereu un interes deosebit pentru natura locurilor pe unde a trecut. El a descris cu lux de amănunte plantele şi animalele ce i-au fost dat să le întâlnească. Astfel că în opera pierdută a lui „Pseudopytheas“ apăreau o sumedenie de ierburi şi arbori zăriţi de Nausiphoros în campaniile lui Alexandru. Influenţa inversă este încă la îndemână: în pustiul (?!) unde Alexandru îi urmărea pe gadronieni s-ar fi aflat foarte mulţi arbori de smirnă „mai înalţi decât arborii de smirnă obişnuiţi“. Fenicienii, buni afacerişti, urmau armata lui Alexandru şi adunau răşina, „o răşină cu atât mai bogată, cu cât ramurile arborilor erau neobişnuit de mari…“. Tot acolo se vorbeşte şi de parfumata rădăcină de nard, de asemenea valorificată de negustorii fenicieni. Amănuntul este certificat şi de Arrianus şi de Aristobul. Însă nostalgia ambrei, a cărei supremaţie o aveau cartaginezii în apus, este evidentă la această recoltă a fenicienilor în răsărit. Ictis — patria cositorului şi Abalo (sau Aba Alo) — locul de unde „ambra poate fi încărcată cu lopata“ îşi găsesc corespondenţa în legenda despre Alexandru. Fenicienii, care obţin supremaţia în răsărit, sunt rudele cartaginezilor din apus. Descrierea este obsesivă şi negustorul massaliot nici n-o putea resimţi altfel. „Pseudopytheas“ nu vorbeşte numai despre utricularii şi proprietarii de catâri, cei ce aduc cositorul şi ambra, ci şi despre corăbiile folosite pentru transportul cositorului de la Ictis până la gurile Sequanei şi despre corăbiile ce aduc ambra de la Basilea, despre arborii de smirnă şi despre rădăcinile parfumate de nard. Şi, pentru ca să nu i se pună informaţiile la îndoială, Nausiphoros, alias „Pseudopytheas“, îşi ia ca măsură de siguranţă argumentul că niciunde nu se face aluzie la cele spuse de el, doar fiindcă utricularii celţi folosesc o limbă „în care nu se poate scrie“, iar mărturia expediţiei massaliotului este singura dovadă. Singură şi suficientă, afirmă „Pseudopytheas“. De aceea nu se sinchiseşte nici de faptul că vara, pe insulele Baaltis, expediţionarii dau de mărăcini cu spini atât de puternici încât „dacă se întâmpla ca un călăreţ să-şi agaţe veşmintele de ei, spinii nu se rupeau de tulpină, în schimb călăreţul era tras jos de pe cal“. Şi ce dacă aceşti spini ar fi fost întâlniţi de oamenii lui Alexandru cel Mare în timpul urmăririi aceloraşi gadronieni? Şi ce dacă massalioţii n-aveau cai cu ei? „Lumea este oglinda armoniei zeilor“ pare să spună Nausiphoros şi ceea ce este în răsărit trebuie să fie şi în apus şi ceea ce este sus se găseşte reflectat şi jos. Iar drumul lui Alexandru şi drumul lui Pytheas sunt doar explorări ale acestei lumi atât de simetric de armonioase.
Biografia celui de Al Nouălea se opreşte aici. Însă, deoarece este în afara discuţiei că el a sosit în Massalia cu un număr apreciabil de corăbii şi întrucât, tinând cont de averea moştenită de fiul său, alături de preocupările-i scriitoriceşti, este de presupus că şi-a condus în continuare afacerile cu aceeaşi pricepere şi eficienţă ca şi tatăl lui, scribul îşi permite să persiste în a-l numi Nausiphoros. În Massalia sunt atestaţi mai mulţi „Nausiphoros“, dar unul dintre ei sigur a fost cel de Al Nouălea.
Biografia lui Nausiphoros se termină aici, însă opera sa abia începe. Dintre cărţile scrise de Al Nouălea, scribul îi poate atribui cu o marjă mare de siguranţă trei: o descriere a expediţiei lui Alexandru în India, o descriere a călătoriei lui Pytheas în ţinuturile hiperboreene şi o carte pentru uzul corăbierilor. Prima se pare că a început-o încă în Siria, a doua şi a treia au fost scrise în întregime în Massalia. Totuşi, în cazul celui de Al Nouălea, biograful nu numai că nu duce lipsă de date, ci este pur şi simplu sufocat de informaţii — care, însă din păcate, sunt false, în cea mai mare parte a lor. Este cu atât mai greu de scos bobul de adevăr din bulgărele mare de steril. E şi motivul pentru care nu pot fi adăugate acestor scrieri şi Tratatul despre stele, şi lucrarea despre animalele lumii, şi Istoria drumului cositorului, al blănurilor şi al ambrei, precum şi alte câteva titluri ce au fost atribuite unui (unor) personaj(e) care poate (pot) fi lesne asimilat(e) lui Nausiphoros, fără a exista însă nici o dovadă certă în acest sens. Informaţiile sunt stufoase, chiar şi lucrările despre expediţia lui Alexandru şi cea despre călătoria lui Pytheas sunt diferite şi anacronic datate, fiind atribuite unei perioade de creaţie de peste o sută de ani… pentru unul şi acelaşi autor.
Ţările se nasc şi dispar, alte nume apar în locul celor uitate. Iată ce se spune în Alexandria despre împărţirea imperiului: nu diadohii s-ar fi luptat între ei şi ar fi făcut diviziunea prin puterea săbiei, a intrigii şi, de multe ori, a trădării, ci Alexandru însuşi şi-ar fi împărţit imperiul încă mult înainte de a fi murit. Dar numele ţărilor se schimbă în decursul vremurilor şi compilatorii târzii au ajuns să înlocuiască vorbele care celor mulţi nu le mai spuneau nimic, cu altele ce-şi găceau o acoperire în realităţile contemporane lor. Iată, de pildă, versiunea prelucrată de Mihail Sadoceanu: „…începu a împărţi împărăţiile şi domniile şi ţările pe rând; adică lui Antioh îi dete India, împărăţia lui Por la răsărit; lui Filon îi dete Persia, a marelui Darie împărat; lui Antigon îi dete ţara Mersidonului, împărăţiile lui Evimitrie împăratul; lui Filip îi dete toată Asia şi Marea Chilichiei cu ostroavele; lui Selevchie îi dete Râmul; lui Leomedus îi dete Inglitera şi Veneţia şi Ţara Leşască, iar lui Finec îi dete Ţara Nemţească şi Ţara Franţuzească de la apus şi toate ţările pe rând“. Este evident că numele acestor locuri sunt formulate pentru cei ce au apucat vremuri mult, mult mai apropiate nouă decât lui Alexandru cel Mare. Dar purtând alte denumiri, multe dintre aceste meleaguri sunt pomenite ca teatru de acţiune al diadohilor încă de „Pseudocallisthene“. Ceea ce înseamnă că tradiţia a dorit ca Alexandru să fi făcut şi cuceririle spre apus şi spre miazănoapte, pe care moartea l-a oprit să le încerce. Mai ales trimiterile înspre „Inglitera“, precum şi celelalte teritorii din nord-vestul continentului ne duc — vrând-nevrând — la călătoria lui Pytheas. După mii de ani, se mai poate vedea că Nausiphoros pare să-şi fi încurcat câteodată hârtiile. Sau, mai degrabă, cei ce au avut acces la ele. Şi nu este singura dată când dorinţa autorilor este trecută pe răbojul faptelor.
