Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.
O dată cu scurgerea timpului şi cu transmiterea prin viu grai a descrierii expediţiei lui Alexandru, pe măsură ce personajul căpăta dimensiunile mitice care l-au fixat în istorie, contribuţia lui Nausiphoros este tot mai nesigură. Pe de altă parte, scăderea tot mai accentuată a prestigiului lui Pytheas a dus la înghiţirea povestirii expediţiei acestuia de către mult mai populara legendă a regelui macedonean. Şi, oricât ar părea de ciudat, legătura dintre cele două lucrări, odată distincte, se poate face tocmai în acele fragmente unde exagerările par cele mai sfruntate şi unde basmul tinde să ia cu totul locul realităţii istorice. Iată doar trei exemple dintr-un şir foarte numeros, variabil însă şi acesta în funcţie de ediţia la care ne referim: printre zmei, oameni cu mai multe capete şi alte fiinţe aparţinând unei anumite credinţe populare, trupele cuceritorului întâlnesc în numeroase variante ale Alexandriei şi o populaţie de oameni albaştri, oameni cu picioare de cal („hippopozi“) şi oameni cu urechi mari („panoţi“), aceştia din urmă dormind înfăşuraţi în propriile lor urechi. Or, nici una dintre respectivele trei specii n-avea cum să fie văzută în apropierea Indului, dar… au fost întâlnite toate trei de către corăbierii lui Pytheas. „Oamenii albaştri“ erau războinicii din Bretania, care-şi vopseau trupul şi faţa în această culoare. Este cert că Pytheas i-a întâlnit în drumul lor spre Thule (Islanda de azi) şi, chiar dacă este probabil că el a reuşit să lege contacte mai strânse cu alte populaţii mai paşnice din AL-Fion (cum numeau pe vremea aceea cartaginezii insulele britanice, ei care aveau supremaţia drumului de dincolo de Coloanele lui Hercule), este sigur nu numai că i-a zărit pe acele meleaguri, ci şi că a şi povestit despre ele. Iar hippopozii şi panoţii n-au fost decât nişte populaţii observate tot de către Pytheas în extremul nord, atunci când încerca să găsească, pentru cei ce l-au finanţat — timuhii Massaliei — o cale să ducă pe la nord-est în ipoteticul Ocean ce înconjoară Europa. Pe ţărmurile actualei Mări Baltice se găseau triburi obişnuite să acopere distanţele pământurilor înzăpezite cu ajutorul unor scânduri asemănătoare schiurilor. Iar urechile lungi ale panoţilor nu erau decât formele pliurilor pelerinelor, pe care le purtau. Dar iată că toţi aceşti locuitori tipici ai împărăţiilor îngheţate, abia atinse pentru o secundă de privirile străinilor, se pomenesc pe neaşteptate răsărind din vegetaţia luxuriantă a pădurilor de la miază-zi, străbătute de armatele cuceritorului lumii. Nu este singura trecere dintr-o legendă într-alta. Însă liantul se trădează uşor: deoarece oamenii lui Pytheas (şi ai lui Euthymene) au fost unicii greci ce au reuşit să străbată blocada punilor şi deoarece acest lucru s-a întâmplat aproximativ în acelaşi timp cu momentul drumurilor oştilor lui Alexandru, Massalia rămâne singura cale de introducere a unor personaje din extremitatea cealaltă a lumii în legenda despre cuceritorul macedonean. Era de parcă ar fi amestecat cineva manuscrisele lui Nausiphoros în aşa fel încât, nemaiputând fi separate, s-a născut o singură şi unică poveste. Şi este încă o dovadă că lui Alexandru zeii i-au îngăduit totul, până şi includerea pentru vecie în cuceririle sale a unor popoare şi locuri pe care nu le-a zărit şi nu le-a vizitat niciodată. Şi iar spune scribul, asemenea lui Nausiphoros: „Doar moartea este singura limită a cuceritorului!“Ca la atâţia alţi autori, după ce scriitorul şi-a dat opera, aceasta l-a acoperit cu desăvârşire, astfel că nu mai avem nici un fel de date certe despre biografia lui Nausiphoros după ce s-a stabilit la Massalia, dar putem încerca anumite speculaţii care să ne ajute să facem drumul îndărăt — de la pagina scrisă la viaţa celui ce a aşternut semnele. Însă chiar şi atunci dăm de rezultate discutabile. Sulul de papirus, ce se odihneşte cine ştie unde în cilindrul său de bronz, a înfăşurat în el şi pe autorul scrierii. Al Nouălea, fiul Philantropului, a fost paj al lui Alexandru cel Mare, şi-a pierdut fratele într-o conjuraţie eşuată, l-a însoţit pe rege până pe malurile Indului, este menţionat de câteva ori în treacăt de unii autori ce s-au ocupat de expediţiile macedoneanului, se pare apoi că a devenit locţiitor militar sau chiar satrap al Siriei, a fost aproape sigur de faţă în Babylon la moartea lui Alexandru, după ce (probabil) a renunţat mai întâi la demnităţi, s-a căsătorit împreună cu alţi zece mii de greci, atunci când regele a organizat acea nuntă grandioasă între oşteni de-ai săi şi fete persane, s-a reîntors la Atena şi s-a stabilit cu familia la Massalia, aducând aici o avere considerabilă şi mai ales mai multe corăbii; s-a ocupat în continuare cu negoţul, în special cu Egiptul, date fiind legăturile lui vechi cu Ptolemaos, încă de pe vremea campaniilor din Asia; a scris în restul timpului şi a trăit fără să se mai ştie nimic sigur despre el. Data morţii nu i se mai poate fixa cu certitudine, însă după indiciile cele mai rezonabile, este de apreciat că a încetat din viaţă la începutul primului război punic. Aceasta deoarece Alexandru din Syracusa, care-l aminteşte cel mai des, afirmă la un moment-dat că Nausiphoros, exponent al intereselor Messaliei ameninţată să fie sufocată pe mare de blocada cartagineză, ar fi fost principalul politician ce ar fi încercat să pună în mişcare o putere contra punilor, dar că n-a apucat să mai vadă decât trecerea lui Hieron al doilea, regele Syracusei, de partea Romei, cel ce până atunci contase ca aliat al Cartaginei. În acelaşi context, Alexandru din Syracusa adaugă că Nausiphoros n-a mai putut vedea prima flotă puternică romană, cea pe care a visat-o de atâta timp ca pe o stavilă în faţa supremaţiei corăbiilor punilor, duşmanii comerţului massaliot. Deci, dacă e să dăm crezare acestor surse — în lipsa altora mai detaliate —, trebuie să situăm moartea Celui de Al Nouălea înaintea victoriei romane de la Mylae, însă după debarcarea romanilor în Sicilia. La data aceea Nausiphoros împlinea tocmai vârsta venerabilă de optzeci de ani. Viaţa celui de Al Nouălea poate pare seacă şi e ciudat: un om cu asemenea contemporani, cu o asemenea istorie, este un personaj ideal pentru o „biografie romanţată“. Cu puţină imaginaţie, introducând în poveste şi o fată frumoasă, şi o intrigă convenţională, şi două cugetări ironice, romanul de succes ar fi fost gata. Dar… fiindcă tot restul a fost înghiţit de povestea cărţilor sale, scribul, cel ce l-a numit pe Al Nouălea „Nausiphoros“ şi l-a fixat în locul potrivit din lanţul Speranţei Celor O Sută, scribul, deci, se mulţumeşte să spună despre el doar atât.
AL ZECELEA
— Leukos —(323 î.e.n. — 292 î.e.n.) Despre chipul monumental al dragostei
Pentru scrib, aşezarea vieţii acestui personaj la locul potrivit în şirul seminţiei sale a reprezentat o problemă mai complicată decât era de aşteptat. Între Al Nouălea şi Al Unsprezecelea nu a mai găsit pe nimeni. Cel puţin multă vreme. La Massalia, Nausiphoros a venit cu un fiu, iar Al Unsprezecelea s-a născut şi a crescut în casa bogatului său bunic. Dar cine a fost tatăl Astronomului, nu se spune niciunde. Un supranume fără noimă ascunde totul. Să fi făcut Al Zecelea un lucru atât de încriminant, încât toate dovezile trecerii lui prin lume să fi fost dinadins şterse din anale pentru a salva o cetate şi o familie de ruşine? Despre acel Astronom nu se vorbeşte ca despre fiul lui Leukos, ci doar ca despre nepotul lui Nausiphoros. Aceasta i s-a părut scribului, în prima clipă, o dovadă suficientă.
Totuşi, îndoiala rodea mai departe: dar dacă Al Unsprezecelea s-a născut ca fiu din flori al unei copile de-a lui Nausiphoros? Astfel era normal ca bunicul să-i fie pomenit în calitate de strămoş cel mai apropiat pe linie masculină. Iată că avem deja două ipoteze.
Apoi alte gânduri se adaugă primelor. Curiozitatea e mare, puterile însă mici. De unde să afle scribul despre cine să amintească în acest loc? Dar, apoi, fiindcă a găsit de fiecare dată apelativul „Fiul Statuii“ aşezat lângă Al Unsprezecelea şi fiindcă acela a încercat mereu să scape de acel supranume, pentru că a început să înţeleagă ce se ascunde sub poreclă, lucrurile au început să se lămurească.
O legendă despre un tânăr îndrăgostit din Rodos, citită întâmplător şi reţinută providenţial, avea să se insinueze tot mai mult ca o posibilitate îndrăzneaţă. Povestea sună astfel: în faţa tribunalului din Atena, un tânăr învăţat l-a acuzat, pe un negustor bogat că ar fi săvârşit o serie de nereguli în dauna statului, cu scopul de a-şi umple în mod ilicit propriile magazii cu produse. Procesul s-a terminat în favoarea tânărului, dar totuşi nu toate acuzele lui s-au putut dovedi în întregime. Aşa că negustorul n-a fost condamnat la moarte, însă a fost obligat să plătească mari daune cetăţii şi să părăsească pentru totdeauna Atena.
Omul a achitat uriaşa amendă, care l-a adus la pragul ruinei, apoi a plecat împreună cu familia la Rodos. Apoi, negustorul fiind foarte priceput în comerţ, a reuşit să se refacă şi peste vreo zece ani să devină unul dintre personajele cele mai bogate ale patriei sale adoptive.
Acuzatorul, cel ce a fost cât p-aci să-l trimită la moarte, a venit şi el printr-o întâmplare la Rodos. (O altă variantă, mult mai colorată povesteşte cum tânărul ar fi fost prins de piraţi şi vândut la marele târg de sclavi de la Delos, unde ar fi fost cumpărat de fratele negustorului. Apoi acela ar fi fost cucerit de frumuseţea, cinstea şi învăţătura robului şi, recunoscându-l dintr-o familie de seamă, i-ar fi redat libertatea). Oricum, omul nostru, pe care o să-l numim în continuare Leukos datorită pielii sale deosebit de albe, după cum o afirmă legenda, va veni, fără s-o bănuiască, pe urmele fostului adversar. (O altă sursă vorbeşte despre un bărbat superb, cu pielea mai albă ca laptele, care ar fi fost adus ca sclav în Rodos şi care ar fi luptat alături de rodieni împotriva lui Demetrios Poliorcetul, fiul lui Antigonos. Făcând minuni de vitejie, tânărul erou fu eliberat după victorie, drept mulţumire faţă de serviciile aduse cetăţii). În orice fel ar fi ajuns Leukos la Rodos, un lucru este stabilit în legendă: el s-a bucurat de la început de cel mai înalt prestigiu în rândurile localnicilor. Înfăţişarea-i impunătoare — mereu asemuită cu o statuie ieşită din marmura cea mai fină şi smulsă din nemişcarea ei de mâinile celui mai mare sculptor — împreună cu firea-i plăcută, binevoitoare şi pasională, faţa-i de copil, trădând atât nevinovăţia cât şi încăpăţânarea, precum şi privirea-i când hotărâtă, când melancolică, cunoştinţele-i nenumărate, culese nu numai prin învăţătură, ci şi prin nesfârşite călătorii, totul îl făcea să devină un punct de atracţie pentru cetate. Şi, dacă Shakespeare n-ar fi localizat iubirea lui Romeo şi a Julietei la Verona şi la Mantua, putea găsi un model asemănător la Rodos. Pentru că Leukos este cel ce se îndrăgosteşte de fiica negustorului pe care el însuşi l-a acuzat cu zece ani în urmă la Atena. Legenda se dovedeşte cuprinzătoare şi amănunţită. Ea s-a păstrat în numeroase variante şi până şi finalul este diferit povestit în cele câteva ipostaze ce ne-au rămas. În cele mai multe versiuni, dragostea se termină tragic, în altele, însă, se ajunge la o împăcare între socru şi ginere. Cea mai cunoscută variantă vorbeşte despre un compromis straniu: Leukos se poate căsători cu aleasa inimii, dar numai peste zece ani. Apoi trebuie să-şi primească pedeapsa de la tatăl soţiei. Este ciudat că nici povestea, în această desfăşurare din urmă, n-a fost folosită vreodată de tragedienii vremurilor noi, cei ce căutau cu atâta înfrigurare subiecte potrivite din antichitate.Pentru scrib, însă, realitatea se restrânge implacabilă la eroii şi la evenimentele firului naraţiunii sale. Pentru scrib, o poveste, oricât de seducătoare, nu-şi găseşte locul în demersul său decât dacă reprezintă o za din lanţul lung al Celor o Sută.
