Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.
Şi acum povestea aşa cum ni s-a păstrat, scribul mai făcând şi precizarea că a încercat să realizeze o muncă de mediator între diferitele variante, folosind o metodă nu prea elevată, dar mai la îndemână: el a extras un fel de medie aritmetică simplă între extreme, astfel încât a luat în considerare o rezultantă constând într-un text de mijloc. N-a adus în calcul acele elemente care dovedeau că avem de a face cu falsuri evidente sau cu anacronisme indiscutabile. De pildă, amănuntele despre căderea în sclavie a lui Leukos merg până la a-l imagina captivul unor tirani din Grecia Magna, tirani ce au trăit cu cel puţin o sută de ani înaintea evenimentelor naraţiunii noastre. O altă variantă îl duce pe prizonier în Palmyra, ca sclav al unui dinast timpuriu al acestui oraş. Făcând media, scribul crede că a dat o variantă posibilă şi, în orice caz, mai uşor de acceptat a marii iubiri a celor doi îndrăgostiţi din Rodos. Şi doar unele amănunte le-a adăugat „mediei“, acele nu multe amănunte ce condimentează legenda şi care i-au plăcut prea mult pentru ca să-l lase inima să le excludă.
(Scribul nu este un istoric, altfel s-ar numi „istoric“ şi nu „scrib“. Atunci când îi place ceva mult de tot şi când probitatea îi spune că nu greşeşte prea grav, atunci îşi permite aceste mici plăceri şi include în povestire şi date insuficient atestate. Iar dacă prestigiul nu-i este ştirbit, alţi scribi, ba chiar şi alţi istorici vor cita apoi din scrierile sale şi ceea ce l-a încântat cândva pe el va deveni argument de autenticitate. Dar pentru aceasta este bine ca scribul să-şi păzească bunul renume ca pe ochii din cap).
Deci, legenda: ea începe în cele mai multe variante cu un vis al Aretei. Unii autori uită să o trezească şi visul, asemenea unor ghilimele deschise de un scriitor neglijent, dar neînchise niciodată, ne introduce într-un tărâm fără întoarcere. Totul, mai mult ca sigur, fără intenţie. Efectul ar putea duce la consecinţe de interpretare greu de calculat. Însă ele ne-ar îndepărta de legenda însăşi. Arete, după ce s-a plimbat printr-un crâng de lângă casa părintească, se culcă în iarbă la umbra unui măslin. Cerul este albastru, iar la picioarele ei, marea respiră liniştită. Din cauza căldurii, linia orizontului se pierde în aburi. Arete priveşte departe, spre locul unde marea ar trebui să se unească lin cu cerul, iar ochii încep să-i joace. Adoarme. Pleoapele i se închid şi pătrunde în vis, însă privirea i-a rămas mai departe agăţată de zarea albă, asemenea marmorei de Paros. Un vânt uşor începe să adie şi el devine tot mai puternic. Arete are impresia că priveşte în continuare zarea de marmură şi din piatră iese încet, cioplit de furtună, dăltuit de vânturi puternice şi de fulgere, o figură umană. Fata vede cu ochii măriţi de spaimă cum parcă însuşi Jupiter — dar pe el nu-l zăreşte — scoate din marmură silueta ce devine tot mai clară. Aşchii sar în toate părţile aruncate la mari depărtări. Una dintre aceste aşchii o loveşte pe Arete în picior, rănind-o. Fata ţipă scurt şi pierde pentru o clipă din ochi zămislirea figurii din marmură. În unele variante acesta este momentul când se trezeşte.
Cât a dormit, cerul s-a întunecat şi stropi mari de ploaie o silesc să se grăbească spre casă. Aici agitaţia este mare, deoarece cetatea se pregăteşte de apărare: o flotă uriaşă pregătindu-se s-o atace. Fata nu realizează prea mult din primejdie, îi lasă pe ceilalţi să se agite şi se retrage în camera ei. Întinzându-se pe pat, simte din nou durerea de la picior. Cercetează locul şi descoperă o rană mică, de mărimea unui sâmbure de măslină, dar suficient de mare pentru a împunge năprasnic. Însă uimirea este mai mare decât durerea: rana are contururile clar definite şi ele reprezintă în miniatură imaginea statuii văzute în vis. Fata priveşte tot mai tulburată rana şi ajunge să se îndrăgostească de amintirea din somn. Este prima ei dragoste şi partenerul are trăsături ideale.
Între timp, cetatea este confruntată cu un asediu cumplit. Flota seleucidă este numeroasă şi bine înzestrată cu maşini de război. Întreaga populaţie a rodienilor participă la apărare. Barbaţii, de la tineri la bătrâni, stau fără încetare la posturi, femeile îngrijesc răniţii, pregătesc armele şi-şi jertfesc până şi părul pentru a confecţiona din el corzi pentru arcuri. Fără să crâcnească, îşi taie şi Arete pletele şi trebăluieşte şi ea acolo unde ar putea fi nevoie de ajutor. Dar, de câte ori are răgaz, se retrage într-un colţ mai ferit şi se aşează pe jos, privindu-şi rana de la picior. Din păcate, însă, plaga se vindecă, iar pielea începea să se refacă, ştergând imaginea scumpă. Degeaba îşi punea fata feşă muiată în apă cu multă sare, degeaba ungea locul cu fierturi de plante, tinereţea victorioasă îi închidea rana. Poate că n-a ştiut ce buruieni să fiarbă, neavând pe cine să întrebe fiindcă nu dorea să-i trădeze nimănui secretul ei cel mai drag. Poate că omul a cărui imagine o purta gravată pe propria piele se îndrăgostise de o alta. Poate că zeii erau geloşi pe ea şi nu-i îngăduiau să iubească atât de pătimaş ultima creaţie a lui Jupiter, de teamă ca bărbatul din marmură să nu-i împărtăşească dragostea. Oricum, spre disperarea Aretei, rana se vindeca.
În vreme ce fata suferea în taină cumplit, necazurile rodienilor erau tot mai mari şi tot mai evidente. Duşmanii se dovedeau prea numeroşi şi prea bine echipaţi, în vreme ce în cetate se făceau tot mai simţite lipsa combatanţilor şi a rezervelor. Acum nu luptau numai cetăţenii, ci şi sclavii. Acestora li s-a promis libertatea, dacă vor ajuta la salvarea Rodosului. Şi, într-o zi, Arete văzu aievea imaginea statuii din vis. Cel pe care-l întâlnise era un sclav cu pielea mai albă ca marmura, cu o înfăţişare de zeu, cu o faţă de copil, din care doar mandibula proeminentă trăda dârzenia, în vreme ce ochii sclipeau înşelător: când vesel, când melancolic. Dar ceea ce părea mai izbitor era corpul din care muşchii ieşeau în evidenţă, de parcă în clipa aceea s-ar fi născut de sub loviturile năpraznice ale vântului şi ale fulgerului lui Jupiter. Atât de puternică se dovedi impresia aceasta, încât Arete se grăbi să-şi acopere faţa, de frică să n-o izbească alte cioburi de marmură. Dar frica nu dură decât un minut, nu mai mult decât îi trebuise pentru a reuşi să-şi dezlipească ochii de la Leukos, acest om cu pielea cea mai albă ce a existat vreodată. Apoi se grăbi să confrunte bărbatul viu din faţa ei cu imaginea acum palidă de pe rana aproape vindecată. Era ca un portret făcut de cel mai bun pictor. De încântare şi datorită surprizei, fata ţipă din nou. (După alte variante aici s-ar fi trezit ea abia din vis). Auzindu-i icnetul, bărbatul o zări şi el. O privi lung şi — spune legenda — atât de pătrunzător, încât Arete se pomeni din nou cu părul lung, curgându-i în plete pe umeri, ca înainte de a şi-l tăia.
Traiul omenirii este asemenea istoriei unui singur om. Bătrânul picoteşte în fotoliu, uitând de el şi de cele din jur. Dar prin faţa ochilor săi pe jumătate adormiţi se perindă scene de mult uitate din tinereţea-i îndepărtată. Scribul, fiind (în acte) contemporan al Celui de Al O Sutălea, are şi el dreptul de a fi uitat multe. Având atâţia străbuni, şi etatea lui este venerabilă. Pentru cele mai multe evenimente memoria i-a slăbit, iar pentru a se mai putea sluji de reperele ce-i mai stau la îndemână are nevoie de ochelari cu lentile groase şi de o mulţime de opuri îngălbenite de vreme. Dar, spre dimineaţă, când îi vine şi lui vremea să adoarmă, îşi aduce aminte de lucruri ce s-au petrecut în copilăria spiţei sale. Vede totul atât de clar, încât sticlele groase de la ochelari nu i-ar putea oferi niciodată scene atât de limpezi. Apoi adoarme obosit şi uită aproape tot. Doar unele episoade îl mai tulbură necrezut de vii. Şi atunci, asemenea Aretei trezindu-se sub coroana celui mai bătrân măslin din crâng, nici scribul nu mai ştie cu precizie ce a fost vis şi ce a fost realitate. Şi, tot asemenea fetei, un semn palpabil îi spune că totul a fost.
Una dintre scene, scribul o vede de parcă s-ar fi întâmplat ieri: cea în care Leukos înalt, puternic, alb ca marmura unei statui albe, scrutează de pe o stâncă marea. Aşa cum stă nemişcat, pare într-adevăr o statuie. Alături de el, strâns lipită de pieptul lui, Arete priveşte în aceeaşi direcţie. Agăţată cu braţele de trupul iubitului, părul negru contrastează puternic cu pieptul lui alb. Amândoi se uită în acelaşi punct. Ochii lor ard.
Atât. Atât îşi aminteşte şi, deşi imaginea este atât de limpede încât scribul ar putea să numere firele din barba lui Leukos, scena nu se leagă nici de un început, nici de un sfârşit. Sau măcar de o continuare. Asemenea clipei singure. Asemenea fericirii.
Numeroase speculaţii oferă, de aceea, posibile urmări. De pildă, cei doi privesc spre punctul unde marea se îngemănează cu cerul, locul unde ar fi fost zămislit Leukos de către Jupiter. Sau ar putea fi interpretat şi pur romantic episodul. Dar, tot în spiritul legendei, să acceptăm că pe mare s-au ivit corăbiile aducătoare de libertate. Ptolemeu, numit din clipa aceea Soter-Izbăvitorul, vine în sprijinul cetăţii ce-l ajutase şi ea cu ani în urmă. Despresurarea Rodosului după un asediu atât de lung şi de crâncen permite să fie uitate toate suferinţele: prestigiul unor oameni ce au reuşit să reziste atât de eroic, face înconjurul lumii cunoscute. Leukos este eliberat şi se bucură de onoruri. El devine comandantul unei trireme şi se pregăteşte să fie numit de rodieni navarhul întregii lor flote. Acum, când războiul a devenit o amintire încărcată cu episoade eroice, a sosit vremea bucuriei neîncătuşate, Nu mai este indecent să te bucuri, nu mai este nepotrivit să fii fericit. Alături nu se mai moare de foame, săgeţile inamice nu mai ucid prieteni şi vecini. Dragostea a devenit potrivită într-o cetate ce-şi sărbătoreşte triumful. Leukos şi Arete nu se mai ascund. Sunt văzuţi împreună şi are loc şi întâlnirea oşteanului cu bogatul negustor Lichias, viitorul lui socru. Dar — vai! — acesta îl recunoaşte din prima clipă: alesul fiicei sale nu este altcineva decât omul care i-a făcut pe heliaşti să-l condamne şi din cauza căruia a trebuit să părăsească Atica mai sărac decât un sclav. Lichias, tatăl Aretei, îi povesteşte fiicei lui cine este bărbatul de care s-a îndrăgostit.
Lucrurile au luat turnura unei tragedii. Scurta perioadă de fericire de la sfârşitul războiului şi până la întâlnirea dintre Leukos şi Lichias pare un vis. Până şi grozăvia asediului pare un vis frumos. Pe vremea aceea dragostea lor s-a ascuns doar de suferinţa celorlalţi. Acum Arete trebuie să aleagă.
— Am fost fericită sau, dimpotrivă, jalea a fost cea care m-a cuprins în clipa când tatăl meu mi-a mărturisit adevărul despre Leukos? se socotea fata.
Se spune că doar în clipa morţii poate răspunde cineva la întrebarea câtă fericire şi câtă nefericire i-a împărţit viaţa. Şi Sofocle vorbeşte astfel. Şi, se pare că şi Solon ar fi fost de aceeaşi părere. Arete a auzit de prea multe ori această judecată, dar nu era de acord cu ea: Arete a fost fericită atâta timp cât a ştiut că l-a cunoscut pe Leukos şi cât timp a fost încredinţată că acesta trăieşte. Pentru că Arete a ştiut că Leukos o va iubi, la rândul lui, câtă vreme inima nu va înceta să-i bată în piept.
Din punctul acesta, legenda se bifurcă, se trifurcă şi se ramifică în atâtea variante, încât depinde de hazard ce continuare să fie povestită mai departe. Totul devine posibil. Chiar şi un deznodământ fericit. Dacă am arătat, de la început, unele dintre anacronismele cele mai evidente ale naraţiunii, din locul acesta încolo ele nici măcar nu mai trebuie consemnate, atât sunt de la îndemână chiar şi pentru cititorul cel mai superficial. Confruntarea dintre Leukos şi Lichias ajunge, uneori, să atingă dimensiuni colosale, antrenând în conflict şi zeii. Alteori, calendarul istoriei este dat cu nonşalanţă înapoi, Ptolemeu este trimis spre alte meleaguri şi Leukos este cel care apare cu o flotă salvatoare, în timp ce Lichias este pus între duşmanul său personal şi binefăcătorul cetăţii care l-a primit şi pe el cu zece ani în urmă cu braţele deschise. Dar de cele mai multe ori, cea care se găseşte între ciocan şi nicovală este fecioara. Ea este când singurul copil al familiei, unicul sprijin şi nădejdea părintelui ce a crescut-o cu nenumărate dovezi ale unei iubiri capabile de orice sacrificiu, când sora mai mică şi răsfăţată, favorita tuturor şi, prin urmare, păzită de toţi. Din clipa când începe confruntarea dintre tată şi iubit, orice variantă pare să fi fost amintită, dar toate converg apoi în încercarea nereuşită a celor doi îndrăgostiţi de a părăsi insula.
Din mulţimea de variante, scribul va aminti dor trei:
1. Familia Aretei, recunoscând în Leukos pe duşmanul de moarte al lui Lichias, îi interzice fetei să-şi mai întâlnească iubitul. Leukos s-a purtat ca un erou la apărarea Rodosului, familia Aretei este dispusă să uite trecutul, dar nu vrea să mai ştie de existenţa duşmanului ei. La început, Arete este consemnată în casă, apoi dusă de fraţii ei la Halicarnas. Însă Leukos apare peste tot şi el. Nici plecarea mai departe, la Milet, nu se dovedeşte suficientă. Atunci, fraţii hotărăsc s-o mărite pe sora lor cu un milesian. Acesta este însă omorât chiar în ajunul nunţii. Vina cade pe Leukos, însă eroul reuşeşte să fugă. Arete şi fraţii ei se întorc la Rodos. Printr-o întâmplare, sunt descoperiţi adevăraţii ucigaşi ai mirelui impus Aretei. Fata nu ştie dacă să se bucure pentru că iubitul ei este nevinovat, sau să fie tristă fiindcă acela n-a intervenit şi n-a întreprins până la urmă nimic, atunci când ea fusese cât pe-aci să se căsătorească forţată de fraţii ei. Dar Leukos reapare şi îndoielile Aretei se spulberă de îndată ce-l vede. Acum fraţii vor s-o mărite în Rodos. De data aceasta, iubiţii hotărăsc să fugă.
2. Familia Aretei nu era atât de paşnică. Ea nu se mulţumeşte doar să-i interzică fetei dragostea faţă de Leukos, ci vrea şi răzbunarea conflictului petrecut cu zece ani în urmă. Unul dintre fraţi îl provoacă în plină stradă pe Leukos şi acesta, după ce încearcă în mod zadarnic să-l potolească şi să evite un incident sângeros, este obligat să se apere. Net superior în luptă, Leukos îl răneşte pe fratele Aretei. Confruntarea devine deschisă. Ceilalţi fraţi se grăbesc să răzbune rana mezinului. Din nou încearcă Leukos să evite lupta, din nou îi este imposibil s-o facă. Acum lucrurile se termină mai rău şi primul născut al lui Lichias moare străpuns de pumnalul celui care şi-a dorit să-i devină cumnat. Pasibil de pedeapsa cu moartea pentru crimă, Leukos fuge din Rodos. Însă dorul de Arete nu-l lasă să se îndepărteze prea mult. Revine sub înfăţişarea unui cerşetor şi reuşeşte să pătrundă astfel travestit în casa lui Lichias. Este batjocorit şi lovit de cei ai casei, doar fata este singura ce-l primeşte cu bunăvoinţă. Însă nici măcar ea nu-l recunoaşte. Leukos vine iarăşi, de data asta îmbrăcat în haine femeieşti. Acum se lasă recunoscut de Arete. Iubita îi face reproşuri că nu îi mai pasă de ea. El pretinde că inima lui a fost tot timpul alături de a ei şi, drept dovadă, îi spune că ştie tot ce făcuse în lipsa lui. Îi povesteşte scena cu cerşetorul şi fata se lasă din nou convinsă. Auzind atâtea amănunte, crede că într-adevăr zeii i-au îngăduit iubitului să fie încontinuu de faţă şi s-o păzească nevăzut de ochii muritorilor. Cei doi hotărăsc să fugă împreună.
3. Lichias şi Leukos, din consideraţie faţă de Arete, acceptă iniţial să ignore trecutul. Dar prietenii sunt cei ce-i instigă. Pe de o parte, apropiaţii negustorului îi aduc aminte de obligaţiile faţă de familie şi faţă de el însuşi de a nu lăsa nerăzbunate nenorocirile abătute asupra alor săi din cauza sicofantului în care s-a erijat Leukos la Atena cu zece ani în urmă; pe de altă parte, prietenii celui de Al Zecelea — să-l numim de acum şi aşa! — îi pun în faţă tânărului următoarea enigmă: dacă azi este de acord cu Lichias, înseamnă că a greşit în momentul când l-a acuzat, iar dacă nu-şi retrage învinuirile vechi rezultă că nu poate să fie de acord cu încriminatul, trebuind deci să lupte şi de astă dată împotriva lui. Discuţiile dintre taberele prietenilor celor doi ajung de domeniul public şi atât Lichias cât şi Leukos sunt atraşi în vârtejul disputei. Aceasta, aşa cum se întâmplă de obicei, degenerează sub impulsul unor argumente prea făţişe. Leukos îşi dă seama că îi va fi imposibil să poată menţine şi o aparenţă de pace cu tatăl Aretei şi hotărăşte, ca singura soluţie, să fugă împreună cu iubita. Dar până să îndeplinească pregătirile necesare, lucrurile avansează prea mult şi întreaga cetate pare împărţită în două tabere, iar argumentele se năruiesc în bătăi, apoi în adevărate lupte de stradă. Ameninţată cu un neaşteptat război civil, cetatea hotărăşte îndepărtarea celui ce se află la originea tulburărilor — Leukos. Doar vitejia şi marile-i merite din timpul războiului cu seleucizii îl scutesc pe cel de Al Zecelea de o condamnare la moarte. Însă de plecat trebuie să plece şi încă pe loc. Leukos părăseşte Rodosul, dar rămâne pe aproape, prin cetăţile vecine şi trimite mereu mesageri Aretei. Într-o noapte revine cu o barcă şi acostează într-un loc dinainte stabilit, unde este aşteptat de fată. Fuga lor pare să aibă sorţi de reuşită.
