Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.
Am amintit aceste trei variante, precizând însă că, fidel principiului mediei, scribul a dat trei rezultate ale mai multor versiuni. Exagerările mari, precum şi faptele cu totul incredibile au fost eliminate cu bună ştiinţă.
Din momentul când cei doi tineri vor să fugă din Rodos, versiunile se adună din nou într-un singur şuvoi, redat de scrib mai mult sau mai puţin fidel. În ultima clipă, fraţii fetei (sau prietenii lui Lichias, sau oamenii legi — cei ce l-au prevenit pe Leukos că în cazul când va reveni pe insulă va fi ucis — sau prietenii mirelui hărăzit de Lichias pentru fiica sa) surprind perechea care tocmai se pregătea să urce în barcă. Urmează o luptă destul de scurtă, dar deosebit de sângeroasă, Leukos, deşi singur, dă dovadă de cunoscutele-i calităţi de oştean încercat şi ucide mai mulţi atacatori. Din noapte, însă, apar noi agresori: aceştia sunt soldaţii unei cetăţi rivale (sau piraţi fenicieni), ce încearcă să năvălească asupra Rodosului. În prima clipă apariţia lor naşte confuzie. Noii veniţi îi propun lui Leukos să lupte alături de ei împotriva cetăţii care l-a izgonit şi l-a condamnat, uitând câte servicii i-a făcut. Dar Leukos refuză. El preferă să-şi folosească puterea de partea oamenilor lui Lichias, argumentând că nu va fi niciodată în stare să omoare un om de care îl leagă frăţia de arme. Acum incidentul se transformă într-o bătălie în toată legea. Iarăşi dă Leukos dovadă de vitejie fără seamăn şi iarăşi ucide pe toţi cei ce se încumetă să se apropie. Dar năvălitorii sunt prea mulţi şi alţii sosesc într-una de pe corăbiile ancorate în larg. Leukos este grav rănit sub ochii Aretei, care, înnebunită de durere, cere ajutorul zeilor şi încearcă să-i panseze cu straiele ei rănile.
În sfârşit, trezită de larma bătăliei, intervine şi populaţia cetăţii. Agresorii, nemaibucurându-se de avantajele surprizei atacului prin surprindere, sunt obligaţi să se retragă. Dar în fuga lor, ei îi iau ostatici şi pe Leukos şi pe Arete, ducându-i pe corăbiile lor. Leukos este grav rănit şi ştie că va muri. Însă mai ştie că pe Arete o aşteaptă sclavia. Adunându-şi ultimele puteri, o prinde pe fată în braţe şi sare cu ea în valuri. Săgeţile trase în urma lor de către invadatorii puşi pe fugă îl rănesc din nou, dar nu-l pot opri să-şi ducă preţioasa comoară până la mal. Aici, istovit, moare îmbrăţişat de Arete.
Continuarea este la fel de frumoasă şi reprezintă singurul episod preluat aproape identic în toate variantele. După moartea lui Leukos, Aretei i se redeschide vechea rană de la picior.
Plaga ia — la fel ca pe vremuri — contururile iubitului. Cu cât trece timpul, rana devine tot mai adâncă şi chipul lui Leukos apare tot mai limpede. Cetatea, pentru care eroul s-a jertfit de două ori, începe să simtă remuşcări faţă de modul cum l-a tratat pe Leukos. O dată cu trecerea vremii, chipul celui de Al Zecelea se apropie tot mai mult de ideal. Abia au trecut câteva săptămâni de la moartea sa şi iubitul fiicei lui Lichias devine unul dintre eroii Rodosului. Chares din Lindos, elevul lui Lisip, căruia i se comandase o statuie impozantă, menită să aducă aminte urmaşilor de jertfa şi gloria învingătorilor lui Demetrios în cel mai crunt şi mai măreţ asediu, are nevoie de un model semnificativ, sortit să întruchipeze imaginea luptătorului biruitor. Leukos, cel cioplit în spuma mării de fulgerele lui Jupiter, se reîntoarce în nemişcare. Topind metalul rezultat din maşinile de război părăsite de Demetrios, sculptorul a obţinut o cantitate imensă de bronz, pe care începe s-o prelucreze. El, care s-a distins de asemenea în apărarea Rodosului în acele memorabile luni ale asediului şi a luptat uneori umăr la umăr cu Leukos, îi poate preţui din plin vitejia. Dar chipul eroului se apropie tot mai tare de ideal, pierzându-şi orice individualitate. Acesta este lucrul pe care un grec, ce se mai mândreşte pe deasupra de a fi fost elevul lui Lisip, doreşte cel mai mult să-l evite. Privindu-i statuia, oamenii trebuie să-şi amintească de Leukos şi prin intermediul acestuia să fie copleşiţi de grandoarea curajului şi a abnegaţiei pentru cetate. Fără un chip concret, totul nu rămâne decât un frumos şi bineintenţionat discurs cu o vagă valoare generalizatoare.
Leukos, cel ce o scurtă perioadă a acţionat printre muritori, poate fi şi în continuare văzut aşa cum a fost. Mai mult chiar, rana de pe piciorul Aretei se agravează tot mai evident şi înfăţişarea eroului devine tot mai clară, de parcă plaga n-ar fi decât o oglindă. Fata vine zilnic la şantierul unde ridică sculptorul lucrarea şi acesta foloseşte contururile cheagurilor de sânge ca model pentru opera pe care o înalţă.
Ambiţia rodienilor era mare şi cea a lui Chares nu mai puţin. Opera lui trebuia să fie pe măsura evenimentului imortalizat. Material avea destul. Şi oameni să-l ajute, de asemenea. Nici timpul nu-i era îngrădit. Iar vitejia pe care trebuia şi voia s-o imortalizeze avea un chip şi, printr-o minune dorită de zei, chipul acela îi stătea mereu la îndemână în rana fetei. Toate condiţiile îi erau îngăduite şi el era încredinţat că nu avea voie să greşească. Deşi munca la care se înhămase întrecea în dificultate orice lucrare anterioară, Chares ştia că monumentul său trebuia să fie perfect. Dar zeii nu dau niciodată nimic, fără a-şi aminti mai târziu de cadoul făcut şi cerând apoi răsplată cu dobândă. Condiţiile oferite elevului lui Lisip le compensau prin aceea că pentru prima oară un sculptor lucra fără a putea să-şi vadă opera decât în clipa când aceasta va fi gata. Personajul proiectat era atât de mare, încât să poată fi zărit de la mari depărtări din largul mării. Însă asta însemna să fie ridicat treptat, părţile adunându-se în numeroase luni de muncă, lunile succedându-se în ani. În toată această vreme, Chares — şi la fel ca el şi oricine altcineva — nu putea să vadă decât nişte schele mai mult sau mai puţin diforme, în orice caz total diferite de modelul urmărit. Era ca şi cum un orb ar fi trebuit să realizeze lucrul pe care să-l admire apoi cel mai mult văzătorii. Şi, de multe ori, Chares însuşi se simţea ca un orb. Ca un orb înconjurat de o mulţime de ochi spionându-l neîncetat. Sigur, şi Phidias a primit doamnele să-i viziteze atelierul în timp ce realiza marea statuie a lui Zeus din Olympia. Şi veniseră în atelierul maestrului nu numai doamne, ci şi multe alte personaje. Şi oricine a vrut. Dar una este să te urmărească iscoditor lumea în timp ce şi tu poţi vedea ce ai făcut, unde ai greşit şi ce trebuie să îndrepţi pe dată şi alta e să asişti la naşterea unui lucru care refuza să se trădeze: ce concluzii puteai trage, de pildă, văzând nişte tuburi uriaşe de bronz cotit, convulsionat, ridicat spre cer, nereprezentând aproape nimic, doar ideea de picioare a ceva ce nu există încă? Şi, pe măsură ce pe aceste picioare se mai ridica şi torsul, totul se aglomera într-o masă infirmă, mai degrabă înspăimântătoare în neterminarea ei, trădând la repezeală orice stângăcie care exista şi care nu se află decât în însuşi misterul corpului omenesc. Nemaivorbind de faptul că şi aceste pastişe monstruoase erau acoperite de schelele ce constituiau o îmbrăcăminte şi mai absurdă…
Nu, nu era uşoară munca lui Chares. Omul stă în picioare şi muşchii i se adună în anumite forme, fixându-i echilibrul, dar uriaşa statuie nu putea să-şi găsească stabilitatea decât în repartizarea savantă a materialului folosit. Oricât aveai impresia că sub puterea artei bronzul s-ar transforma în oase şi muşchi, el nu a rămas decât tot bronz şi trebuia să cunoşti toate legile echilibrului pentru a putea să repartizezi greutăţile astfel încât să nu tragă în nici o parte, dar nici să nu trădeze vreo clipă forma pentru care a preconizat artistul colosul. Una este ca o figură de marmură, sau din orice alt material, să ţină o mână ridicată, atunci când această mână este mai grea de două sau de trei ori ca o mână obişnuită, dar cu totul alta este ca acel membru să-i aparţină unui uriaş cântărind la fel de mult ca o corabie. Şi cum nu poţi ține un vas pe suprafaţa mării fără să-l faci să alunece pe apă, pare la fel de imposibil să ţii suspendat acel braţ legat de corp doar prin puterea mişcării. Nu era uşoară munca lui Chares, a „sculptorului orb“, cum s-a supranumit el însuşi, pentru că nu putea vedea decât cu mintea, dar nu şi cu ochii opera pe care o zămislea. Însă cel ce făcea să fie şi mai grea munca aceasta era artistul însuşi. Pe măsură ce colosul se ridica şi se putea sesiza ceva din el, Chares devenea tot mai nemulţumit şi tot mai arţăgos. La un moment dat, un muşchi de la piciorul stâng al uriaşului i se păru cu puţin mai dezvoltat decât omologul său drept. Fu cât pe-aci să dărâme tot ce făcuse până atunci, pentru a repara greşeala. Nu l-au putut lămuri decât cu un singur argument: greşeala nu exista, piciorul stâng, aflându-se într-o sensibilă altă poziţie decât cel drept, îşi scotea şi muşchii în mod diferit în evidenţă. Chares nu se lăsă uşor convins şi trebui să mai treacă o vreme, în care disputele erau purtate de cele mai competente personalităţi, până să renunţe artistul la pretenţia de a lua totul de la capăt. Şi, totuşi, din când în când mai revenea la ipotetica greşeală descoperită şi atunci ameninţa iarăşi cu toată seriozitatea că va distruge lucrarea.
Statuia creştea şi, sosind de departe, oamenii de pe corăbiile diferitelor seminţii vedeau în cel mai important port al răsăritului ridicându-se o construcţie de mărimi cu totul şi cu totul neobişnuite. Colosul, îmbrăcat în schele, deşi remarcabil de la mari depărtări, nu-şi trăda încă formele. Anii treceau şi şantierul, înălţându-se întruna, deveni reper pentru călătorii veniţi din Asia.
Însă tot anii erau şi cei ce adânceau şi rana ce constituia modelul ales de Chares pentru realizarea sculpturii. Ceea ce la început a părut să fie o simplă ciudăţenie, un miracol, o oglindă oferită de zei pentru chipul omului dispărut, s-a transformat cu vremea într-o plagă adâncă şi tot mai dureroasă. Evoluţia era înceată şi, asemenea tuturor evenimentelor ce se desfăşoară abia perceptibil, nu i-a făcut pe oameni să se îngrijoreze prea tare. Cum plaga, pe măsură ce se adâncea, aducea la iveală noi amănunte ale imaginii lui Leukos, Arete, cu cât suferea mai mult, cu atât se simţea mai fericită cu durerea ei.
Iniţial, nişte medici chemaţi s-o ajute au recomandat ca locul să fie înfăşurat într-o legătură de frunze ale unor anumite plante. Acestea ar putea să închidă rana, asigurară ei, iar vindecarea ar fi aproape sigură. Dar Arete tocmai acest lucru nu-l dorea sub nici un motiv: închiderea rănii şi dispariţia chipului iubit. Ea argumenta că poartă un însemn divin, ce nu trebuie să fie înlăturat, la fel cum nu trebuie făcut să dispară nici un mesaj vizibil al zeilor. Explicaţia i-a fost acceptată şi cum, la început, durerile n-au apărut încă, iar rana evolua atât de încet, chiar şi rudele au rămas încredinţate că trupul tinerei femei se va vindeca de la sine. „Arete“ înseamnă „virtute“. Virtutea înseamnă desăvârşire.
