CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (29)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Scurtă vreme mai târziu, a venit prăpădul mongol. Şi iarăşi vom întâlni acolo misterioasa sosie a lui Simon de Montfort, contele de Leicester. „Acolo” însemnând, de data asta, dincoace de Carpaţi, Cetatea Oradiei Mari situată pe teritoriul actualei Românii. Despre evenimentele de atunci ne-a rămas excelenta Carmen Miserabile a lui Magister Rogerius. Acesta ne povesteşte argumentat şi în amănunt cum s-a petrecut grozăvia. Şi aşa o ştim cu toţii şi astăzi. Despre o altă lucrare referitoare la acea năvălire a tătarilor ne relatează, însă, şi Fratele Urbino, un dominican care a fost trimis de Béla IV să-l primească pe Kőtény, regele cuman, cel care, după ce s-a văzut înfrânt de tătari, a dorit să se supună ungurului, să treacă la catolicism şi să se salveze pe el, pe familia sa şi pe supuşii care au scăpat din urgie. Despre faptul că Béla IV a întors solia cumanului cu daruri şi însoţită de un grup de călugări predicatori – mai mult ca probabil dominicani – pomeneşte şi Magister Rogerius. Ca şi acesta, şi Fratele Urbino a avut o biografie bogată, dar, se pare, nu lipsită de umbre, motiv pentru care nu a fost citat cu plăcere de contemporani şi condamnat la uitare de către urmaşi. Descrierea invaziei tătarilor (considerată a fi intitulată identic lucrării lui Magister Rogerius: „Super Destructione Regni Hungariae Temporibus Belae IV, Regis per Tartaros Facta”!) a dispărut cu totul, iar subtitlul atribuit poate să fi fost primul pas al eliminării ei din analele acceptate. Ciudat este doar faptul că Tartaros Facta, cum a rămas pomenită cronica Fratelui Urbino în puţinele surse disponibile azi, n-a fost izgonită din memorie pentru eventuale erezii conţinute – care nici nu au fost -, ci pentru petele din viaţa autorului¹.

Până la un punct, cele două surse merg pe acelaşi drum, numele personajelor şi ale localităţilor, precum şi întâmplările converg. Adeseori până aproape de identificare. Ceea ce nu înseamnă că Magister Rogerius (care, martor ocular şi el la căderea Oradiei, ca şi Fratele Urbino) l-ar fi plagiat pe călugărul dominican. (Fratele Urbino a scris ceva mai devreme decât Magister Rogerius.) Scribul crede, mult mai degrabă, că varianta care ne-a rămas din Carmen Miserabile ar fi un melanj între cele două cronici, melanj făcut tocmai pentru a nu se pierde, odată cu damnarea în uitare a lucrării dominicanului, amănunte scrise doar de acela. (O dispută acerbă cu un bun cunoscător a lui Carmen Miserabile – un alt ilustru profesor de talia numitului Sokolansky – i-a pus scribului în vedere că lucrarea lui Magister Rogerius este atât de unitară, încât ipoteza acelui melanj ar constitui o adevărată blasfemie. Oricum, încăpăţânat cum îl ştim, scribul rămâne la supoziţia sa.)

Revenind la povestea noastră, Fratele Urbino relatează rolul lui „Simon al Angliei”¹ în salvarea unor împresuraţi, printre care şi a Fratelui Urbino însuşi. (Este un capitol care n-a fost atins de Magister Rogerius. Poate pentru a nu-l pomeni pe călugărul damnat, însă eludarea aceasta pune sub semnul întrebării chiar aportul acelui „Simon al Angliei” în întreaga desfăşurare a evenimentelor. Totuşi, în Cronica epistolară a atât de influentului Frate Ieronimus, „englezul” apare, chiar dacă iarăşi nu şi Fratele Urbinus. Cel puţin în cele două versiuni găsite şi consultate de scrib.) Cum timpul îl presează fără încetare pe scribul mereu pus pe divagaţii inutile, iată, pe scurt, povestea descrisă de Fratele Urbino: acesta se afla împreună cu prietenul său nedespărţit, un anume Denes², în cetatea Oradiei Mari, după ce a reuşit să se refugieze din calea tătarilor năvăliţi în oraş. Zvonurile venite din urbea pustiită erau dintre cele mai înfricoşătoare şi, multă vreme, nimeni n-a îndrăznit să iasă să se convingă personal de dezastrul aflat atât de aproape. Când s-a părut că tătarii ar fi plecat, o parte dintre refugiaţi s-a întors pentru a-şi îngropa morţii şi pentru a reîncepe viaţa din nou. Dar tătarii au revenit şi i-au omorât şi pe aceia. Aşa că, cu tot inconfortul din cetate prilejuit de aglomeraţia mare, de lipsa de intimitate şi de alimentele şi apa tot mai puţine, nu s-au mai găsit şi alţii care să se aventureze în afara zidurilor fortificate. Asta a durat destul de mult, dar s-a dovedit că prudenţa oamenilor n-a fost fără temei, întrucât primii care şi-au pierdut răbdarea au fost tătarii, care, văzând că nu mai pot spera la o pradă uşoară în acel loc, au apărut iarăşi şi au început să lovească zidurile abia refăcute cu numeroase maşini de război. Iar, în tot acest timp, o ploaie de săgeţi se pogora necontenit asupra asediaţilor. După ce s-a întredeschis Uşa Sfârşitului Lumii, prin ea a pătruns un torent atât de mare, cum nu s-a prăvălit peste Europa niciodată în istoriile cunoscute până atunci, oricât ar fi fost ele de fantastice şi de exagerate. Se părea că tătarii reprezintă o populaţie infinită, ei făcându-şi cumplita apariţie peste tot, necruţând nici un oraş, nici o cetate, nici un biet sat. Iar de erau opriţi într-un loc şi înfrânţi, apăreau alte mulţimi nesfârşite, şi mai crude, şi mai războinice. Era ca balaurul din poveste – căruia de îi retezai un cap, îi apăreau alte zeci în loc. Pentru că aşa cum a spus Magister Rogerius, el şi-a scris cronica pentru a-i face „pe cititori să recunoască (faptele descrise), pe cei ce le recunosc să le creadă, pe cei ce le cred să le ţină minte, iar cei ce le păstrează în suflet să priceapă că zilele sfârşitului Judecăţii sunt aproape şi vremurile pierzaniei se apropie”. Dies irae, dies illa!, cum bine a exclamat, în aceeaşi vreme, franciscanul Thomas din Celãno.

În cetate era limpede că nu se mai putea supravieţui, alimentele erau tot mai puţine, începutul unei molime ameninţa cu o altă moarte refugiaţii, iar zidurile, mai ales cele proaspăt refăcute, dădeau tot mai evidente semne de iminentă cedare. Acel „Simon al Angliei” ar fi început, conform obiceiului său, să taie în carne vie şi să elimine tot ceea ce părea să nu aibă şanse de a supravieţui, salvând, astfel, ultimele provizii pentru cei apţi, tineri şi puternici. Pentru aceasta, el nu s-a fi sfiit să smulgă prunci de lângă mamele lor ori bătrâni de pe paturile de suferinţă. Şi, chiar dacă demersul său era uşor de priceput de către raţiune, inima nu-l putea accepta. Numai că atât de hotărâtul şi cumplitul personaj nu putea fi oprit, el era tot timpul înconjurat şi ajutat de o ceată de războinici tăcuţi, sumbri şi eficienţi, uşor de recunoscut după brăţara din mătase albastră purtată la încheietura mâinii stângi, părând să nu reacţioneze decât la glasul conducătorului lor. Situaţia a devenit insuportabilă: nu era de ajuns că năvala în cetate a fioroşilor tătari era tot mai apropiată, că foamea şi disperarea a cuprins asediaţii înghesuiţi unii în alţii, asemenea turmei de oi în ţarcul din care vor fi duse la abator, că bolile secerau în dreapta şi în stânga, a mai apărut şi acel „englez” care, în numele raţiunii, desăvârşea dezastrul. Apoi, brusc, străinul părea să fi dispărut cu totul, împreună cu armata lui tăcută. Peste câteva zile, tătarii au pătruns în cetate, iar restul îl ştim de la Magister Rogerius. Fratele Urbino, împreună cu acel nesuferit Denes, ar fi fugit cu o zi înainte, alături de mai multe familii de asediaţi, printr-un tunel săpat de oamenii lui Simon. În Carmen Miserabile, Magister Rogerius nu pomeneşte nimic despre această întâmplare. Despre care, poate, nici n-a aflat. „Simon al Angliei” ar fi plecat cu grupul pe care l-a salvat („cam 120 de suflete, vreo 30 de familii, după cum s-a văzut când englezul le-a făcut, pe drum, rost de căruţe, câte una de fiecare familie şi câte una pentru câte patru indivizi singuri”, povesteşte Fratele Urbino), ar fi străbătut întreg continentul şi ar fi acostat în Albion. (Călătoria este descrisă într-un capitol final al lui Tartaros Facta, dar se întrerupe brusc, în apropiere de Köln, cu nişte consideraţii generale, încă o dovadă că dominicanul nu l-a urmat până la capăt pe izbăvitorul său.) Grupul de oameni salvaţi, mai multe familii compacte, întrucât „englezul” era convins că doar astfel va putea avea oşteni gata de a-l urma pretutindeni, a devenit şi el o parte a veşnicei sale escorte de străini tăcuţi şi acţionând atât de exact şi fără să crâcnească.

Simon de Montfort a fost indubitabil în toată acea vreme în Anglia. Personajul Fratelui Urbino n-a putut fi decât Omul fără Dileme.

Despre acea armată personală a Celui de Al Şaizeci şi şaptelea, despre armata tăcută scribul a pomenit des, ea fiind desigur asimilată contelui de Leicester. Mai mult, uneori, rolul ei este considerat drept explicaţia majoră pentru succesele succesive ale acelui nobil, ginere al regelui, cu care nu ezita să poarte bătălii, pe care l-a luat prizonier. Numai un mare grup de oameni devotaţi necondiţionat poate fi în stare să înfrângă toate cutumele, să depăşească arhaicul inconştient colectiv, să se opună oricăror comandamente sociale, religioase şi morale. Simon a fost excomunicat de papă, dar hula de la Roma nu l-a putut atinge defel. Simon nu s-a răsculat împotriva regelui şi socrului său, ci a purtat războiul din punctul de vedere al regentului şi în numele Angliei. „Oamenii Contelui” au reprezentat o armată fabuloasă, formată din luptători răsărind la nevoie de oriunde, neîmblânziţi, refuzând orice compromis, inabordabili, aproape muţi, dând impresia că nu cunosc decât puţine cuvinte în limba pământului, părând cu totul indiferenţi la propriul lor destin. A fost şi acesta un paradox al istoriei: Simon, aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori în decursul vremurilor, fusese adoptat de Anglia, însă a devenit exponentul celui mai agresiv naţionalism insular; în calitate de regent a persecutat străinii până la a-i obliga să părăsească ţara şi, folosindu-se de numele poporului cu care s-a confundat, a creat o atmosferă de anglicanism feroce, de şovinism teoretic şi practic; populismul său a dat roade: generaţii multe şi-l vor aminti numindu-l „părinte al neamului”; asta în vreme ce „Oamenii Contelui”, formidabila şi strania sa armată, abia de rupeau limba băştinaşilor, fiind evident că erau străini; străini ce făceau legea în Anglia celei mai intransigente politici a dreptului sângelui exclusiv englez.

Al Şaizeci şi şaptelea a revenit lângă vechiul său companion, cu care a intrat împreună în istorie, împărţind nu numai faima, însă, pentru contemporani, ca şi pentru urmaşi, până şi identitatea. Întrucât, ceea ce este cel mai remarcabil, cele două personaje au devenit, adesea, unul şi acelaşi încă din timpul vieţii.

Aşadar, când, în jurul lui 1250, Omul fără Dileme apare în Anglia, renumele Contelui era încă departe de a se fi consolidat, aşa cum va fi perceput de scribii care stabilesc istoria. Şi chiar dacă aceia vor descrie cu lux de amănunte faptele de vitejie ale lui Simon, viteaz încă de pe vremea cât n-a fost decât guvernator al Gasconiei, totuşi, „Oamenii Contelui”, braţul său armat, i-au devenit umbre nedespărţite în împărţirea dreptăţii doar odată cu venirea Celui de Al Şaizeci şi şaptelea.

Voinţa fără nici o şovăială a acestuia din urmă avea să impună şi populaţiei modelul unor idealuri lipsite de îndoieli. Şi cum doar îndoielile născute din posibile alternative pozitive nasc suferinţa psihică, în lipsa lor, populaţia a fost cuprinsă de un entuziasm fără precedent. Ceea ce se întâmpla provocat de Conte şi tradus în viaţă de armata tăcută şi încruntată devenea, în conştiinţa colectivă, chiar sensul istoriei. Timp de cincisprezece ani, Anglia a trăit o stare de exaltare pe care doar marii despoţi oratori au putut s-o impună mulţimilor hipnotizate de o unică voinţă, simţindu-se privilegiate că li s-a oferit un conducător apt de a le oferi un destin strălucit, ferit de năvăliri, de molime şi de catastrofe naturale. Era de parcă Dumnezeu însuşi, prin gura Contelui, îndemna Ţara să profite de şansa ei unică, să-şi ia soarta în mâini şi să-şi făurească Edenul Terestru. Pentru aceasta, era nevoie de o naţiune unită, lipsită de dileme, dar şi de orice fel de rivalităţi pentru putere, precum şi scutită de prezenţa alogenilor, care nu fac decât să abată încontinuu atenţia cu problemele lor de străini, probleme pentru care sunt mereu în stare să sacrifice ţelurile băştinaşilor. Chiar prin simpla lor prezenţă, veneticii nu aduc după ei decât alternative. Şi, iarăşi, alternativele sunt singure cele care nasc dilemele, oferind iluzorii alternative pozitive, tulbură deciziile şi produc suferinţă. Timp de cincisprezece ani, simţământul naţional a tot crescut – chiar dacă apărat de străinii de niciunde din armata „Oamenilor Contelui”. Sentimentul că apartenenţa faţă de neam este mai importantă chiar decât statutul social a fost întărit de „Statutele” create după convocarea parlamentului extraordinar de la Oxford, un parlament la care vor participa, şi pe viitor, nu numai nobilii, ci şi reprezentanţii moşierilor, ai orăşenilor, ai cavalerilor. Ai englezilor. Poporul îl venera pe regent, iar victoria strălucită de la Lewes, când Contele şi-a învins regele şi l-a luat prizonier, n-a părut a fi decât urmarea firească a unei (r)evoluţii sistematic pregătite.

Au fost cincisprezece ani când contele de Leicester şi Cel de Al Şaizeci şi şaptelea, stăpân şi supus, magistru şi ucenic îşi schimbau din nou în permanenţă rolurile, aşa că nu e de mirare că faima fără chip a Contelui făcea ca acesta să fie întâlnit în diferite ocazii când sub înfăţişarea lui Simon de Montfort, când sub cea a Omului fără Dileme¹. De unde şi ubicuitatea proverbială a protagonistului legendei, apt să apară în acelaşi timp oriunde era nevoie de el.

Până şi în anale, pe nimeni nu pare să fi deranjat un conte prezent peste tot şi în acelaşi timp. Duhul lui, întotdeauna însoţit de „armata sa”, apără de străini Anglia şi o binecuvântează. Timp de cincisprezece ani, ţara a trăit o efervescenţă tot mai nestăpânită, iar faptele păstrate în legendă abundă de încercările eroice prin care trec conducătorii ce se vedeau confruntaţi continuu cu provocările duşmanilor alungaţi şi organizaţi la fruntarii pentru alte şi alte năvăliri de venetici nesătuli.

Din noianul fabulos al faptelor de vitejie consemnate, este greu de ales, spre exemplificare, unul ori altul. Abia odată cu moartea Contelui (de Leicester), mai ales că aceasta a survenit în timpul unei înfrângeri, tot ce a înfăptuit el bun a început să fie – pentru întâia oară! – privit critic. Scribul a avut destule prilejuri să constate că nu e deloc indiferent cum părăseşte un personaj public scena: o ultimă bătălie îl poate ridica pe piedestalul eroilor neamului, mai ales dacă aceea ultimă bătălie se încheie cu o victorie, şi-l poate arunca de pe orice soclu, întrucât fostul idol nu mai are când se reabilita. Simon de Montfort n-a cunoscut o renegare postumă, însă chipul i-a devenit tot mai palid pe frescele pictate ale zidurilor istoriei. Până atunci, din puzderia de imagini şterse, scribul relevă două. Poate nu cele mai semnificative.