CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (3)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Cu toate aceste întrebări în faţă, scribul crede, totuşi, că Vezanul a plecat de la Naumburg, fiind chemat neîntârziat altundeva. De la Naumburg, Al Şaizeci şi cincilea, de acum un bărbat în toată firea, s-a îndreptat spre o mănăstire. De data asta, nu vârsta l-a împiedicat să îmbrace rasa monahală. Dar n-a făcut-o nici acolo. Laib a fost o mănăstire despre care bunul cititor va găsi extrem de puţine mărturii, ba mai mult, atunci când, totuşi, vine vorba despre ea, este considerată drept o anagramare (mistică? rituală?) a oraşului Albi. Şi, pentru ca lucrurile să fie şi mai incifrate, alături de mănăstirea Laib, mai este amintită şi o alta, la fel de enigmatică, Bilo, o altă anagramă a aceluiaşi Albi, chiar dacă litera “a” a fost înlocuită cu “o”, ceea ce pentru o exprimare veche nu este deloc un fapt ieşit din comun. După cruciada împotriva catharilor, ambele lăcaşuri vor fi distruse, numele lor şterse din hrisoave şi anatemizată până şi pomenirea amintirii lor. Interdicţia a prins, aşa că azi se ştiu prea puţine despre acele aşezăminte, iar despre Laib mai nimic.

La mănăstirea din sudul Franţei, Al Şaizeci şi cincilea a zăbovit, cu intermitenţe, aproape cinci ani. Comunitate aprigă, reticentă la orice nou venit, cu convingeri adânc înrădăcinate, cu ierarhii proprii, e iarăşi de mirare cum de a reuşit să fie acceptat şi apărat Al Şaizeci şi cincilea printre albigenzi. Şi cum de s-a îndreptat acesta, se pare că fără ocolişuri, de la Naumburg, străbătând de-a curmezişul o mare parte din continent, spre a ajunge tocmai acolo. Şi, din nou, scribul nu găseşte decât aceeaşi explicaţie: băiatul era ocrotit şi mânuit de o forţă ce se pierde în istorie şi al cărei descendent era. Iar faptul că, la Laib, este consacrat prin consolamentum¹ şi trecut direct în categoria perfecţilor, fără a mai parcurge etapa premergătoare a adevăraţilor credincioşi, nu se poate înţelege decât cu ajutorul aceleiaşi ipoteze. Un fir extrem de rezistent la neîncetatele provocări ale timpului pare să ţină pe veci legate între ele verigile lungului şir. Atât cauză, cât şi efect, aceeaşi forţă l-a făcut pe Vezan, un templier (?), fiu al unui cavaler bernardin şi nepot al marelui Genealog, să continue lupta lui Ultimus (Al Optsprezecelea inel al lanţului), cel ce s-a confruntat, cu o sută de ani înainte de Christos, cu boala ambiţiei, să reia lupta Grifonului (Al Nouăsprezecelea), preocupat, cu peste un mileniu în urmă, să se salveze prin amânarea puterii voinţei sau să ia de la capăt preocuparea Celui de Al Douăzeci şi unulea – Postumus –, cel protejat de la naştere de către Divinul Iulius Caesar şi măcinat de incredibila ambiţie de a nu avea ambiţii. Acelaşi Vezan care pare mântuit nu numai de strămoşii imposibil de ţinut minte fără nevolnicul ajutor al scribului, cât şi de cei uitaţi mai recent, pieriţi cu toţii într-o necropolă de lângă Roma. Şi tot acelaşi Vezan, care, mereu pe drumuri, îşi va găsi locurile de odihnă şi regenerare tot la Lerins şi la Ferme zu Chiuso, acolo unde îşi va salva, de nenumărate ori, munca de cârtiţă scribul. Viaţa Vezanului, pe cât de directă în manifestările cotidiene, pe atât de plină de goluri misterioase în amintiri, dă mereu senzaţia că s-a desfăşurat pe mai multe nivele: în cazul lui, întotdeauna există un ceva pe care scribii simt că le scapă. Să fie vorba despre “conţinuturile inconştientului colectiv” care “n-au fost niciodată în conştiinţă şi, astfel, n-au fost niciodată dobândite individual, ci îşi datorează existenţa exclusiv eredităţii”? Scribul crede, în continuare, că “vieţile Celor O Sută, pătrunzând în inconştientul colectiv şi umplându-l de viaţă, au fost dobândite, rând pe rând, individual”, chiar dacă recunoaşte că nimeni nu poate nega intensitatea extraordinară a forţei care leagă între ele verigile lanţului. Inconştientul colectiv al speciei se datorează eredităţii doar în măsura în care individul reia sisifica luptă cu aceleaşi şi aceleaşi provocări. La care, însă, răspunde de fiecare dată în mod individual. (Durerea speciei păleşte în faţa durerii proprii, care o concretizează.)

În primul rând, nu ştim, din nici o sursă, dacă Al Şaizeci şi cincilea ar fi devenit catar sau dacă ar fi făcut parte chiar dintre albigenzi. Numeroasele secte, adunate din toate părţile Europei şi împrăştiate iar, arborau un maniheism extrem de asemănător, cel puţin pentru percepţia celor neiniţiaţi. De aceea, doar faptul că ştim că a fost acceptat drept perfect nu spune mare lucru. Şi, cu cât vom săpa mai adânc, cu atât lucrurile se vor încurca mai tare. De pildă, venind din Imperiu, Vezanul a fost asimilat, mai degrabă, sectei germane, deşi, după fizionomie, unii l-au considerat ca provenind din Orient sau dintre bogomili. Se pare că tânărul, atât de priceput la toate şi atât de sociabil, nu-şi dădea osteneala să-şi dezvăluie obârşia, astfel încât el nu răspândea mister decât după ce nu se mai afla de faţă. Pentru că pleca de multe ori spre centrul Franţei, unii l-au crezut discipol sau chiar apropiat al lui Petru Waldes, deşi azi se spune că waldesienii, cu obârşia în Lion, ar fi fost incluşi printre catari doar mai târziu, pentru a suporta aceeaşi soartă în timpul persecuţiilor şi, drept urmare, pentru a li se putea confisca şi lor bunurile.

În răstimpul celor aproximativ cinci ani petrecuţi în Comitatul Toulouse, Al Şaizeci şi cincilea a plecat, într-adevăr, des din Laib. Ceea ce denotă, de asemenea, o conduită puţin obişnuită pentru acele vremuri: pe atunci, în general, oamenii călătoreau rar printr-o lume atât de nesigură, iar sectanţii aveau cu atât mai puţin motive s-o facă, deoarece pentru ei, tocmai comunitatea era cea care le oferea satisfacţia, securitatea, liniştea: doar singură ea era cea care le îngăduia modul de trai ales. Al Şaizeci şi cincilea lipsea des şi nu păstra secretul despre drumurile sale. Şi nici nu se lăuda cu ele. Şi, astfel, nici nu aflai mare lucru. Dar, mai înainte, cu ce s-a ocupat Vezanul la mănăstirea Laib?

Lăcaşul din Comitatul Toulouse era cu totul diferit de cele unde şi-a făcut Al Şaizeci şi cincilea ucenicia. Acolo, la Laib, se trăia cu adevărat împreună şi la fel. Perfecţii, ca şi adevăraţii credincioşi, nu se deosebeau întru nimic între ei şi nici chiar ierarhii nu se bucurau de privilegii, în afara dreptului de a avea un cuvânt ce trebuia respectat întocmai. Până şi reglementarea veşmintelor era extrem de simplificată, astfel încât acolo nu se putea petrece ceea ce se spunea, de pildă, în Regulamentul Templierilor, la articolul 21 despre “falşii fraţi căsătoriţi sau alţii”, e drept, aflaţi mai ales “în provinciile de peste munţi”. Astfel, la Laib, “trebuia să fi cu adevărat frate, pentru a putea deosebii (ierarhiile)”. Şi biserica mare a mănăstirii a fost “curăţată de orice însemne amintind de luxul atât de îndrăgit de cardinali şi de episcopi”, lux “pentru care s-a vărsat, de prea multe ori, sânge ingenuu”. Iar singura cronică a lăcaşului (singura despre care mai ştie scribul) pomeneşte despre faptul că Vezanul, în urma faimei câştigate la Naumburg, a fost chemat², drept om de mare încredere, să consolideze nava construcţiei, din care, odată cu podoabele, inclusiv cele de pe coloane, s-au îndepărtat şi importante structuri de rezistenţă, astfel încât Casa Domnului putea oricând să se prăbuşească. Sarcina Celui de Al Şaizeci şi cincilea nu era deloc simplă: maeştrii constructori au învăţat să înnobileze echilibrele prin ornamente, singurele elemente care le conservau lor, maiştrilor constructori, faima şi personalitatea. Adică exact ceea ce trebuia exclus la Laib. Vezanul a reuşit, într-adevăr, înlăturarea luxului ostentativ, ca şi a luxului spiritului, şi a oferit “din nimic” un spaţiu totuşi solemn, diferit de orice interior laic. El a făcut aceasta cu plăcere, fiindcă tocmai orgoliul a fost cel ce trebuia înlăturat.

Cu toate astea, discuţiile cu abatele – cu care a ajuns să-şi împartă chilia! -, ca şi cele cu propriul episcop, episcopul albigenzilor, nu au fost deloc simple: sectanţii nu erau dispuşi să considere lumea a fi despărţită în sectoare religioase securizate de celelalte locuri ale existenţei – “Toate zilele noastre petrecute în lumea acesta”, susţineau ei “înseamnă un singur spaţiu îngăduit, spaţiul pentru curăţenie şi pentru veşnica luptă cu provocările răului”. Or, ierarhii au sesizat imediat că interiorul bisericii refăcute inspira un aer special, predispus spre rugăciune şi contemplaţie. Nu contrazicea aceasta cele tocmai amintite? Nu cumva indiscutabila măiestrie a Vezanului a devenit ea însăşi un prilej de orgoliu personal? Nu cumva aici trebuia căutată adevărata cauză a muncii tânărului?

• Eu nu pot să fiu şi, în acelaşi timp, să nu fiu! răspundea Al Şaizeci şi cincilea, încercând să se disculpe.

• Printre noi, tocmai asta trebuie să devii! i se răspundea. Tu nu mai eşti un simplu credincios.

Iar Vezanul simţea necesitatea stringentă de a mai învăţa.

Aşadar, o vreme, tânărul a ridicat schele în vechea biserică a abaţiei din Laib şi a căutat să consolideze bolta şi să asigure stabilitate navei. Şi era evident că nu chestiunile tehnice au fost cele ce i-au pus probleme, ci ispitele de a-şi impregna propria personalitate, în corecturile efectuate³.

După ce şi-a terminat, în doar câteva luni, munca în biserică, redând Casa Domnului credincioşilor, episcopul l-a mai pus o dată la încercare şi, timp de un an, a refuzat, atât el, cât şi abatele, să pătrundă sub bolta refăcută: “pentru ca îngâmfarea unuia să se împrăştie, asemenea risipirii în văzduhul infinit şi binecuvântat a oricărei prezenţe a trecerii unui muritor, iar locul să rămână curat de orice miros particular dominant”. Prin 1172, abia revenit dintr-o călătorie mai lungă decât de obicei, Vezanul asistă la o slujbă în vechiul lăcaş. Şi se simţi într-adevăr eliberat de amintiri şi de ambiţii, putându-se concentra exclusiv asupra textului sacru.

Aceasta, priceperea în zidărit, se pare, ar fi fost explicaţia pentru venirea fără ocolişuri, acceptarea şi saltul peste ierarhii a Celui de Al Şaizeci şi cincilea la Laib. Ce a făcut, în rest, n-avem cum afla, însă putem bănui că a lucrat, cot la cot cu ceilalţi fraţi, la muncile zilnice. La Laib nu se vorbea decât strictul necesar, truda fizică fiind socotită o virtute nu numai necesară, ci şi obligatorie: pentru asigurarea traiului fiecăruia şi al tuturor, pentru păstrarea spiritului liber de a se îndrepta după voie spre Cer, pentru ca vorbele să nu aţâţe ambiţiile deşarte. “Cuvintele nu sunt decât purtătoarele tuturor dorinţelor omeneşti, exprimarea individului şi nu a omului (ca specie – nota scribului). Lighioanele nu dispun de vorbe, ele rămân creaturile fidele lui Dumnezeu”, scrie undeva pe marginea catastifului pomenit de scrib, iar adăugirea pare să aparţină unui perfect, în vreme ce acela care completa actele trebuie că a acceptat cu umilinţă acea lucrare socotită atât de primejdioasă pentru propriul lui suflet. Şi chiar de nu s-a ajuns la Leib la interzicerea totală a vorbirii între fraţi, aproape că doar slujba divină a devenit singura unde vorbele erau repuse în drepturi.

Al Şaizeci şi cincilea a călătorit mult şi este de presupus că mergea mereu cu treburi precise dintr-un loc într-altul. Cui şi în numele cui ducea mesajele, precum şi ce conţineau acestea nu mai poate fi aflat decât din deducţii. Fraţii de la Laib, asemenea majorităţii membrilor multor secte, dar mai ales ai multor ordine iniţiatice, considerau că scrisul este înţeles în mod diferit de către fiecare receptor şi, de aceea, conţine numeroase capcane pentru cel ce n-a ajuns la maturitatea de a prelua nu numai sensul, ci şi intenţiile şi trimiterile urmărite de cel ce a aşternut slovele. În afara notelor contabile şi a ordonanţelor de tot felul, care trebuiesc aplicate întocmai, oamenii s-au ferit vreme de milenii de litera scrisă. Înşişi adevăraţii scribi erau feriţi de asemenea pericole, mulţi dintre ei necunoscând decât forma grafică a semnelor, fără a le şti şi sensul. Iar aceia dintre ei, cei mai înţelepţi, cei care au ajuns să noteze după dictarea altora sau a propriilor gânduri, păstrează mereu vie spaima că opera le este veşnic infinită, că aceleaşi realităţi pot fi, de fiecare dată, altfel formulate şi, cu atât mai mult, altfel citite. Şi chiar şi nevolnicul scrib al lungului şir trăieşte conştient blestemul că istovitoarea sa lucrare, cea care îi înlocuieşte aproape întreaga viaţă, nu este decât o formă total coruptă a celor ce s-au întâmplat în realitate. Că (şi) el, netrebnicul, nu scrie decât minciuni.

Ştim că drumurile fiului cavalerului bernardin nu s-au mărginit doar la Toulouse. El a ieşit din comitat şi, folosindu-se de iscusinţa sa manuală şi de cunoştinţele de care nu făcea niciodată caz, a devenit un mesager ideal. Mai mult, el se lăuda că n-a întârziat niciodată la locul fixat să ajungă, fiindcă, spunea el, îşi plănuia deplasările cu ajutorul calculelor. Astfel, fiecare călătorie nu era pentru el decât confirmarea socotelilor făcute. (la fel cum fiecare construcţie, chiar fiecare sculptură, nu le considera nici pe ele decât efectul unor rezultate matematice.)

După ce părea că s-a stabilit la mănăstirea Laib, Vezanul a revenit dintr-una din călătorii înfăşurat în mantia albă a cavalerilor templieri. Lucrul nu trebuie să pară discordant: o dată că, se pare, şi comunitatea din Laib a adoptat straiele deschise, chiar dacă acestea erau din pânză nevopsită şi nu tratate special în culoare, iar, pe de altă parte, întrucât Al Şaizeci şi cincilea era nepotul unui nobil, al unui Schwartz von Schwartz şi fiul unui combatant de cruciadă, era firesc să poarte semnele cavalerilor şi nu ale templierilor sergenţi ori servitori. Totuşi, scribul nu ştie când şi unde a fost iniţiat Vezanul în ordinul templier şi nici demnitatea la care a ajuns.