CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (18)

Când apărea o dispută între două persoane sau între două grupuri, incidentul a fost, la început, rezolvat prin intervenţia Bufonului Medic sau a celorlalţi măscărici, iar, mai târziu de către contele italian. Aceasta constituia cheia seninătăţii membrilor trupei, au scris o parte dintre scribi: râsul care le vindecă pe toate. Iar ceilalţi scribi pretindeau că efectul era că turma rătăcită s-a transformat într-o „cireadă de proşti”, fiinţe cărora, prin veşnicele scălâmbăieli, le-au fost tăbăcite minţile. Este greu de spus dacă într-adevăr „li s-au tăbăcit minţile” acelor oameni, însă un lucru s-a petrecut cu siguranţă: ei a fost despărţiţi de grijile zilnice ale contemporanilor lor, în sensul că nu-şi mai puneau problema a ce va fi şi nici a ceea ce a fost¹. Bărbaţii şi femeile acelea nu se îngrijorau dacă vor avea sau nu ce mânca mâine, nu regretau ceea ce au lăsat acasă, nu se speriau că vor muri şi că vor lăsa nimănui copiii pe care i-au luat cu ei. Bărbaţii şi femeile acelea nu erau apăsaţi de incertitudini, ei trăiau asemenea păsărilor cerului, s-au minunat o parte dintre scribi. Şi „păsările cerului” a fost numită trupa². Bărbaţii şi femeile acelea au fost transformaţi în „câini învăţaţi”³, îi tânguia cealaltă parte a scribilor. „Câini învăţaţi” au denumit aceia „cireada de proşti”.

Chiar dacă, doar cu puţine rânduri mai sus, scribul s-a arătat încântat că, în cadrul acestei biografii, îi este îngăduit un drum atât de bine trasat, totuşi nu este întotdeauna uşor să recunoşti nici ceea ce ţi se înfăţişează. În cercetările sale, scribul a dat de un grup de oameni denumit „păsările cerului” şi de un altul amintit drept „câinii învăţaţi”. Precum şi de „cireada de proşti” ori de „lăcustele plătitoare”… Însă a trebuit să întâlnească o mulţime de semne ajutătoare până să-şi dea seama că toţi aceia sunt unii şi aceiaşi şi că tocmai ei sunt oamenii căutaţi. Şi a avut nevoie de şi mai multe indicii de sprijin ca să recunoască identitatea celor „patru” comunităţi. În apărarea sa, a scribului, nu se poate spune decât că istoria nu este altceva decât percepţia personală a urmelor lăsate de scribi, iar când acele urme se acoperă unele pe altele, trecutul este cu atât mai greu de descifrat. (Chiar şi prezentul naşte confuzii, în asemenea cazuri.)

Despre reprezentaţiile propriu-zise date de păsările cerului ne-au rămas surprinzător de puţine mărturii. Scribul nu s-a aşteptat să dea peste „cronici de spectacol”, însă măcar descrierea amănunţită a unei zile petrecute printre monahi, vraci şi artişti tot a nădăjduit să găsească. În loc de aceasta, tot ce a aflat au fost performanţele deosebite, „minunile” oferite publicului. De pildă, nu s-a scris mai nimic despre arta asiaticilor, scribii rămânând la culoarea pieii acelora. Sau nu ne povesteau scribii despre ce făceau oamenii cu pielea neagră, ci doar se mirau că aceia nu erau daţi cu vopsea, ci erau „autentici” în tegumentele lor. La fel cum nu ne-a fost relatat conţinutul predicilor preoţilor, ci doar uimirea că protestanţii şi catolicii treceau paşnic unii pe lângă ceilalţi şi, uneori, chiar mâncau din aceleaşi blide.

Performanţele da, ele sunt amplu relatate şi în mod sigur amplu exagerate. Este vorba atât despre reuşitele uimitoare ale vracilor, cât şi despre nemaipomenitele realizări ale artiştilor. Desigur, pe primul plan stau formidabilele vindecări ale Celui de Al Optzeci şi unulea: câteva par preluate din pildele biblice, altele din povestirile orientale, puţine dintre ele sunt total inedite (măcar pentru scrib). Iată trei exemple: în primul, i-a fost adusă o fată de opt ani care, după cum spuneau părinţii ei, a umblat „ca noi toţi” până la şase ani, după care, brusc, picioarele i s-au „făcut ca lemnul”, de nu şi le mai putea mişca defel. Bufonul Medic mai înainte i-a arătat câteva scamatorii, în urma cărora, pentru prima oară după atâta vreme, fetiţa a început să râdă, pe urmă i-a făcut cu mâna nişte semne prin faţa ochilor şi copila a adormit. Au vorbit ei o vreme, Al Optzeci şi unulea treaz, fetiţa dormind, iar după ce s-a trezit, bolnava n-a mai fost bolnavă, ci s-a sculat „ca noi toţi” şi a ieşit din cort pe picioarele ei. Vraciul nici măcar n-a mai fost de faţă.

Un al doilea caz, la fel de uimitor, s-a petrecut tot cu prilejul vindecării unei femei paralizate: miraculosul taumaturg a lovit-o peste spate cu o baghetă „precum cele ale scamatorilor” şi după mai multe asemenea bătăi, bolnava a început să ţipe de durere. Ceea ce a părut să-i facă mare plăcere vraciului. Acesta a repetat procedura vreme de mai multe zile şi, între timp, se strâmba în fel şi chip, încât rudele care i-o aduceau pe paralitică, deşi profund implicate de strigătele tot mai mari ale suferindei, nu se puteau reţine să şi râdă de acele scălâmbăieli. Iar Al Optzeci şi unulea, neoprindu-se din acele mişcări caraghioase⁴, o mai lovea, din când în când, pe nefericită cu bagheta lui „precum cele ale scamatorilor”. Până ce, într-a şaptea zi, şi nefericita n-a mai părut atât de nefericită şi a început să se amuze şi ea, iar într-a treisprezecea zi, a pornit să-şi mişte membrele. Şi această femeie a terminat prin a ieşi din cort pe picioarele ei, însă spre deosebire de fetiţa de opt ani, care a plecat acasă, ea a rămas în trupă, împreună cu un fiu şi cu doi nepoţi şi a cutreierat ţinuturile împreună cu artiştii, vracii şi preoţii.

Al treilea caz, din cele multe, s-a referit la un bărbat care nu a mai mâncat de mai multe zile şi care se simţea în ultimele-i ceasuri, atunci când a fost adus la Bufonul Vraci. Probabil că şi drumul lung de două zile l-a epuizat, însă toţi cei care l-au văzut zăreau moartea deja îmbrăţişându-l. Era un bogat om de vază şi neamurile lui s-au încăpăţânat să-i ofere şi o ultimă şansă. Măcar să nu-şi reproşeze, pe urmă, că n-au făcut pentru el ceea ce mai ţinea de ele. Când au ajuns, în sfârşit, în faţa Celui de Al Optzeci şi unulea, omul abia mai respira, murmura că are dureri insuportabile şi i-a cerut împărtăşania din urmă preotului care l-a însoţit de acasă, neştiindu-se momentul când va fi nevoie să fie prezent. Bufonul Medic şi-a apropiat faţa sa de faţa muribundului şi a tras un asemenea pârţ, încât, uitând de situaţie, toţi cei de faţă au izbucnit în râs. Pe urmă, Al Optzeci şi unulea a mai făcut asemenea năzbâtii de a râs şi bolnavul. Între timp, vraciul îl tot pipăia pe toate părţile corpului, i-a luat mult sânge şi i-a preparat o licoare urât mirositoare. Bătrânul n-a putut s-o bea nu pentru că n-ar fi vrut, ci fiindcă şi înainte de a i se lua atâta sânge a fost alb ca varul, iar acum pielea i s-a făcut ca pergamentul. Atunci, ţinându-l două ajutoare de nas şi de mâini, i-au turnat lichidul cu forţa printr-o ţeavă introdusă direct în gât. Bolnavul nu mai avea putere nici măcar să se opună. Nici Bufonul Vraci nu se mai strâmba şi o linişte atât de adâncă s-a instalat în cort, încât povesteşte naratorul, „se auzea fiecare picătură cum se scurgea din băutura aceea îngrozitoare până în rărunchii bietului om”. Şi tocmai atunci când rudele îndurerate au vrut să întrerupă chinul, Al Optzeci şi unulea şi ajutoarele sale au terminat lichidul şi i-au scos nefericitului ţeava din gâtlej. Mai glumind în faţa neamurilor, Bufonul Medic le-a poftit afară din cort şi le-a dat o sticlă mare cu alt lichid – care nu puţea – şi le-a spus să-i dea bolnavului să bea câte un pahar din oră în oră, zi şi noapte. Până ce nu va mai rămâne nimic în clondir. Şi bătrânul va fi vindecat. Şi aşa s-a şi întâmplat.

Şi au mai fost şi alte multe asemenea lecuiri minunate realizate de Bufonul Vraci, dar au fost şi eşecurile pe care le-au relatat cei ce n-au văzut cu ochi buni „lăcustele plătitoare”. Aceia au povestit doar despre bărbaţii, femeile şi copiii pe care nu i-a vindecat nimeni şi care s-au prăpădit – oroare mizerabilă! – în vreme ce Al Optzeci şi unulea se „strâmba şi nu se oprea din gesturile-i atât de porcoase, încât o femeie mai sensibilă a leşinat văzându-le şi nu şi-a mai revenit decât cu greu şi după multă vreme. (…) Oamenii parcă au fost vrăjiţi de Bufonul Vraci: zăceau pe unde apucau… vii şi morţi, treji şi dormind, unii lângă alţii⁵.”

Despre producţiile artiştilor, despre curiozităţile oamenilor monştrii şi despre animalele exotice ne-au rămas mai puţine mărturii. Câteva amănunte despre ce făcea fiecare a dat scribul mai înainte. Iar faptul că oricare personaj al spectacolelor năştea atâta mirare a făcut ca numeroase însemnări despre ele să conţină o cantitate atât de mare de exagerări, încât textele respective au devenit un amestec nedefinit între realitate şi adevăr.

După doar puţină vreme, povestitorii amintirilor despre „păsările cerului” nu mai erau ascultaţi decât asemenea autorilor de istorii fantastice. Istorii întotdeauna crezute pe jumătate, însă plăcute în întregime. Aşa ne-au şi rămas acele naraţiuni, spre deosebire de relatările mai aplicate despre ceilalţi descendenţi ai Bătrânului venit la Hanovra pentru a întemeia dinastia stăpânilor hanului Diavolul argintiu. Într-atât, încât Cel de Al Optzeci şi unulea a părut multă vreme străin de ramura hanseatică, din care, totuşi, provenea. Şi pe care n-a uitat-o nici o clipă.

În schimb, despre organizarea trupei, aflăm, pe măsură ce s-a constituit, amănunte tot mai numeroase. Dacă, iniţial, a fost vorba despre doi foşti demnitari ai hanului oriental, despre câţiva funcţionari vraci, funcţionari saltimbanci, funcţionari scamatori şi funcţionari acrobaţi veniţi cu toţii în Europa împreună cu Paracelsus, oamenii rămânând sub comanda fostului ministru al spiritului, cu timpul li s-au mai adăugat şi actori din Germania de nord, cântăreţi francezi, foşti sclavi de culoare răscumpăraţi în condiţii deosebite⁶, cântăreţi italieni şi înghiţitori de flăcări mauri. Alături de ei, au sosit numeroşi pierde-vară, bolnavi şi rudele bolnavilor, întreprinzători care au găsit prilejul de a-şi desface mărfurile în mereu schimbătoarele aglomeraţii umane, proscrişi încercând să-şi piardă urma, hoţi, cerşetori, schilozi adevăraţi şi maeştrii ai simulărilor, clerici catolici şi protestanţi, Ţipor împreună cu un grup de evrei scăpaţi dintr-un pogrom şi fugiţi din calea altui pogrom, studenţi şi ucenici în călătoriile lor de iniţiere. Chiar şi un conte italian! Şi mulţi alţii, printre care şi Golo.

Aceasta era componenţa îngrămădirii de suflete pe care a găsit-o Cel de Al Optzeci şi unulea, atunci când tatăl său l-a trimis să cumpere miraculoasele leacuri orientale de la „ministrul trupului”. Fiul cel mai mare al Bătrânului a rămas fascinat de o lume despre care nici măcar nu a bănuit că ar putea exista, o lume ce opunea fundamental libertatea oferită „păsărilor cerului” disciplinei rigide din hanul Îngerul argintiu. Fiul Bătrânului n-a mai plecat din anturajul trupei şi tatăl, în ciuda tuturor aşteptărilor, a fost de acord ca moştenitorul său să abordeze noul trai: băiatul împlinise şaisprezece ani, trebuia să înveţe să ia viaţa de piept. O călătorie de iniţiere se recomanda nu numai studenţilor şi ucenicilor, ci oricărui viitor bărbat care nu dorea să rămână închistat strict în muncile gospodăriei părinteşti, asemenea unui argat.

După doar câteva luni de la sosirea băiatului, a avut loc acel accident tragic, când o bârnă s-a prăbuşit peste ministrul spiritului, lăsând „câinii învăţaţi” fără conducător. Loc ocupat aproape pe loc de Al Optzeci şi unulea. Cum de a fost posibil ca un personaj atât de tânăr şi, pe deasupra, aproape nou venit, să fie acceptat fără crâcnire?

Trupa era de acum extrem de numeroasă în valea în formă de fund de găleată de lângă Hamburg – având 20.000 de oameni, dacă ar fi să-i credem pe entuziaştii cronicari – şi, oricât de aproximative ar fi cifrele enunţate, vorbim oricum, pentru acele vremuri, despre o masă uriaşă de indivizi. Deşi Paracelsus, omul care s-a putut impune într-o ierarhie totalitară de pe lângă han, fiind, deci, el însuşi o autoritate de necomentat pentru oamenii crescuţi în acel spirit, le-a cerut celor pe care i-a socotit demni de a-l însoţi pe drumul de întoarcere că „Nimeni nu trebuie să fie sluga altuia. De poate, pentru sine singur să rămână„, simţul de multe generaţii împământenit al disciplinei orientale a grupului de adopţie dat impunea o ascultare fără alternativă a superiorului. Fără nici o alternativă interioară, deci fără regrete şi fără speranţă. Această rigiditate s-a păstrat şi sub conducerea ministrului spiritului – de la sine şi neimpusă –, fiecare membru al „păsărilor cerului” ştiindu-şi, fără a fi nevoie să i se amintească, locul.

Noul şef s-a comportat chiar din prima clipă cu totul altfel: acceptând îndemnul lui Paracelsus, el s-a străduit să nu dea ordine şi nici să se impună vădit în vreun alt fel. Nici măcar nu s-a făcut vreodată vorbire că Al Optzeci şi unulea ar fi devenit noul conducător. Acesta a învăţat uluitor de repede secretele vraciului, dar şi pe cele ale măscăriciului. Mai mult: el a fost iniţiat şi în tainele alchimiei, precum şi în arta construcţiilor, a muzicii şi a secretelor ezoterice. La doar şaptesprezece ani, Al Optzeci şi unulea a devenit un adevărat om al renaşterii, chiar dacă unul tot mai puţin la modă în vremea războaielor religioase. Poate că şi învăţăturile lui Felix Thomasus au fost mai profunde decât le-a apreciat scribul, poate că şi coincidenţa de a fi întâlnit învăţaţi cu mult spirit pedagogic printre oamenii care s-au aciuit fără vreo sarcină anume pe lângă trupă au înlesnit izbucnirea atât de rapidă şi de plenară a spiritului acelui adolescent. Dar, indiscutabil, Al Optzeci şi unulea a fost exemplarul cel mai remarcabil al cel puţin ultimelor şase generaţii din familia sa (adică de la Al Şaptezeci şi cincilea, Înţeleptul, întrucât următorii, între Al Şaptezeci şi şaselea şi Al Optzecilea – Nătăfleţul, Cavalerul Marchiz Umberto, Recuperatorul, Erostrat şi Bătrânul -, vreme de peste o sută de ani, Cei O Sută nu s-au bucurat de bărbaţi cu mari capacităţi intelectuale… ). Mereu pus pe şotii, Bufonul Vraci nu a părut niciodată descumpănit, niciodată luat pe nepregătite şi, cu atât mai puţin, niciodată speriat. Tot ceea ce făcea părea urmarea firească a pasului precedent, de parcă fiecare mişcare a sa ar fi fost parte dintr-un scenariu anterior scris, el doar executând ceea ce era de executat. Şi, din nou, în felul acesta nu se iveau nici alternative şi nici ezitări: activitatea Celui de Al Optzeci şi unulea nu părea decât desfăşurarea unui dat (pe care nimănui nici măcar nu-i trecea prin cap că s-ar putea să-l modifice).