CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (31)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Philipp I von Hessen, „Cel Mărinimos”, a citit scribul, a fost una dintre figurile cele mai interesante ale veacului său. Rămas de mic orfan de tată, Philipp a trăit o copilărie fără multă dragoste de mamă şi a ajuns la putere la şaisprezece ani, când a fost declarat major de către împăratul Carol Quintul. Mai înainte, pe când n-a împlinit decât paisprezece ani şi împăratul Maximilian l-a declarat deja de atunci apt de a-şi prelua prerogativele de conducător, o conjuraţie i-a amânat succesiunea¹. (Subliniat cu un creion în text. Păi, şi Al Optzeci şi doilea a fost investit ca urmaş al Bătrânului tot la şaisprezece ani. Să fi găsit abatele Ricordi o paralelă între cei doi? Să citim mai departe!. Să-i fi recomandat această carte abatele doar pentru că se referea la epoca şi locul acţiunii la care a ajuns scribul?²) Philipp a fost profund religios şi a organizat dispute pe teme de dogmă. Mai mult, el a căutat mereu să-şi justifice fiecare acţiune printr-un citat din biblie. Cum reforma i se părea că-i oferă mai multe asemenea motivaţii, exponenţii noilor credinţe îi erau bineveniţi. În 1524, Philipp Melanchton îi dedică „O scurtă privire asupra noii învăţături creştine”, iar în 1529, Philipp îi invită pe teologii din Wittenberg din jurul lui Luther şi pe adepţii lui Zwingli la castelul din Marburg, pentru o dispută în legătură cu modul cum trebuie înţeleasă hostia. Apoi devine sufletul „Alianţei de la Schmalkalden”, o alianţă evanghelică, antihabsburgică, care a reunit principii şi marile oraşe din nord.

Poate pentru că nu s-a bucurat de destulă dragoste în copilărie, Philipp nu s-a putut mulţumi doar cu soţia sa Christine von Saxa – pe care a iubit-o sincer – şi, asemenea tatălui său, a dat iama printre toate femeile ce i-au ieşit în cale. Până ce, la fel ca tatăl său, a luat o boală lumească şi a fost pe cale să moară. Sora sa a fost cea care l-a sfătuit că, dacă tot nu se poate abţine de la adulter, măcar să se mulţumească să profite de o singură femeie în afară de soţia legitimă mai mereu însărcinată. Era tocmai în perioada când a întâlnit la curtea din Saxa o tânără domnişoară de onoare, Margarethe von der Saale. Cu care a încheiat ceea ce a numit o „căsătorie dublă”. (Ei, aici, scribul chiar că n-a mai ştiut de ce a subliniat abatele acele rânduri: ele nu se potrivesc în nici un fel cu Bastardul! Dar, imediat după aceea, trimiterea a devenit evidentă.)

Cu Christine, Philipp a avut zece copii, cu Margarethe, nouă. Despre copiii Christinei ştim foarte multe, despre cei ai Margarethei, mai puţine. Christine i-a dăruit „doi Philipp”: pe Philipp şi pe Philipp Konrad. (Aceştia au apucat ani buni să trăiască în acelaşi timp!) Dar şi Margarethe i-a născut „doi Philipp”: pe Philipp Ludwig, care a trăit doar un an şi pe Philipp II de Hessen-Rheinfels. Doar că băieţii soţiei morganatice au fost înlăturaţi de la succesiunea tatălui lor şi au devenit „conţi de Dietz”.

După moarte Christinei, Margarethe s-a simţit profund umilită pentru că nu putea veni la castel decât invitată, că nu avea parte de prerogativele rangului la care a ajuns în calitate de mamă a atâtor copii ai principelui şi pentru că acei copii au fost înlăturaţi de la succesiune. Philipp o iubea sincer, dar, cu toate insistenţele, nu şi-a schimbat testamentul. El, ca de obicei, şi-a justificat şi „căsătoria dublă” prin citate din Evanghelii, în primul rând prin faptul că „succesiunea este datoria supremă a fiecărui [om] şi cu atât mai mult a unui nobil care are un rang, o onoare şi un avut de apărat. Şi cine este mai potrivit pentru aceasta decât primul născut, bărbat în care curge sângele tuturor urmaşilor săi”. („Tuturor” fiind subliniat.) (La acest citat să fi făcut trimitere abatele? Desigur. Însă mai trebuie puţină răbdare!) Bineînţeles că majoritatea conflictelor au pornit de la subiectul moştenirii. Aici pagina este amplu subliniată. Margarethe moare în 1566, iar Philipp câteva luni mai târziu. (Şi nu doreşte să fie înmormântat alături de strămoşi, ci lângă Christine, „prima şi cea mai superioară soţie”). Şi, iată, în afară de Anna, ultimul copil al Margarethei, decedată la doar un an, în decurs de ceva mai mult de un lustru, începând din 1568, mor şi ceilalţi copii ai ei. Cu o singură excepţie: al treilea fiu, Cristoph Ernest, care va mai trăi 40 de ani. În jurul lui Cristoph Ernest, stareţul a trasat un cerc şi a scris pe marginea paginii: „Castelul Obersdach”.

(Scribul îşi cere scuze pentru această lungă paranteză în legătură cu Philipp I von Hessen, însă n-a ştiut cum să-l introducă altfel pe Cristoph Ernest. Chiar mai mult: doar conştiinţa că un asemenea insert îi face şi mai eclectic demersul l-a oprit pe scrib să pomenească mai multe despre Philipp cel Mărinimos care, cu toate păcatele sale, a avut un rol atât de mare prin modelul modernizării economice şi culturale a domeniilor sale. Aşa că scribul îşi cere scuze şi de la Philipp I von Hessen.)

Bunul cititor poate îşi mai aduce aminte de părintele Marcus, cel care se deplasa în faţa Trupei Bufonului Vraci pentru a-i face antireclamă. Printre martorii gălăgioşi ai demersului său, s-a aflat „chiar şi o contesă [care] se plângea că părintele ei ar fi lăsat-o pe ea, împreună cu trei copii mici, fără nici un venit, după ce ar fi înnebunit în acel anturaj sinistru şi <le-a oferit escrocilor imensul său domeniu, cu castel, cu păduri şi lacuri cu tot>”. Iar singurul comentariu al scribului a fost „Despre ce castel era vorba, scribului i-a trebuit mult timp să afle, pe când se ocupa de acum de Cel de al Optzeci şi doilea”.

Căutând amănunte despre acel „Castel Obersdach” notat de stareţ pe marginea cărţii despre Philipp I von Hessen, scribul a aflat că se găsea undeva la vreo şaizeci de kilometri sud-est de Hanovra, că a fost ridicat în secolul al XII-lea de către Richard von Obersdach şi că a fost distrus în timpul războiului de 30 de ani. Despre Richard von Obersdach, chiar n-a reuşit să afle nimic, ctitorul castelului nefiind inclus în nici o listă nobiliară găsită de scrib, aşa că e greu de spus dacă era cu adevărat vorba despre un conte. Totuşi, ni s-a păstrat o stemă de pe steagul arborat pe donjon, un diavol argintiu pe fond albastru, iar în registrul contabil al Bătrânului apar sume plecate şi venite de la „Obersd.”. (Descifrând şi alte asemenea însemnări, scribului începe să i se pară că înţelege de ce nu a furat mai repede Golo cufărul Bufonului Vraci: lada trebuia mai întâi să se umple cu donaţii asemenea celei făcute de „tatăl contesei”.)

Castelul Obersdach avea o poziţie excelentă, fiind situat în mijlocul unui codru des şi cocoţat pe un deal abrupt, unde nu se putea ajunge decât pe un singur drum. Se spune că ar fi fost distrus fără intenţie de către oamenii lui Wallenstein, care iniţial n-au dorit decât să-i sperie pe oamenii refugiaţi acolo. Pe urmă, pentru ca ducele să nu afle ce minunăţie de construcţie aproape inexpugnabilă au stricat, o construcţie care ar fi fost o folositoare pradă de război, i-ar fi pus pe localnici să-l demoleze piatră cu piatră şi să niveleze locul.

În 1568, castelul era în stăpânirea Hanului Diavolul Argintiu şi reprezenta una dintre „îndeletnicirile conexe”. Obersdach a fost închiriat ba ca loc secret de refugiu, ba ca închisoare temporară pentru câte un personaj înalt, ba ca hotel de lux. Personalul era bine dresat şi niciodată nu au răzbit informaţii despre cine era tocmai găzduit acolo.

În 1560, lucrurile au început să meargă atât de bine la castel, încât Bătrânul a deschis un caiet separat „Obsersd”³. În dreptul unor date au fost făcute notări codate cu multă grijă. Oricât şi-a bătut capul, scribul nu le-a putut descifra. Nici cu ajutorul unor specialişti⁴. În dreptul anului 1568, tot ce a reuşit să înţeleagă erau iniţialele C. E. Corelându-le cu semnele făcute de abatele Ricordi, scribul l-a descoperit la Obersdach pe Christoph Ernest, al treilea fiu al soţiei morganatice a lui Philipp cel Mărinimos. Caietul „Obersd”, ca şi alte caiete ascunse în buzunarele copertei marelui registru, conţin şi fâşii subţiri de hârtie acoperite de diferite scrisuri – rapoartele trimise acasă. În 1568, de la Obersdach au sosit şi veşti de la Bastard⁵. Textul este codat la fel ca şi însemnările Bătrânului şi scribul nu poate decât deduce cele notate: Christoph Ernest a judecat corect raportul de forţe dintre cei ce-şi disputau moştenirea principelui de Hessen şi a prevăzut dezastrul suferit de copiii Margarethei. El este singurul dintre ei care a plecat înainte ca fraţii săi să dispară unul câte unul. Dar unde să plece? Cel mai prudent era să nu ştie nimeni unde se va face nevăzut. Dar nici el însuşi nu o ştia. Până să găsească o soluţie, s-a refugiat la castelul din proprietatea Hanului Diavolul Argintiu. Unde a rămas mai multe luni. Şi unde a fost, în acel timp, şi Bastardul.

Al Optzeci şi doilea, avea la data aceea aproape douăzeci de ani, însă părea de doisprezece, în ciuda smocului de păr pe care şi l-a lăsat la bărbie. Christoph Ernest, conte de Dietz, era cu cinci ani mai mare. Cum să intre Bastardul sub pielea mult mai nobilului, mai distinsului şi mai vârstnicului său oaspete? Mai ales că n-a ştiut niciodată să pară simpatic şi singura relaţie cu alţii o realiza încercând să-i facă să se teamă de el. Însă coabitarea într-un spaţiu închis vreme de mai multe luni face imposibil ca doi oameni, mai ales dacă sunt tineri, să nu ajungă să-şi petreacă o parte din timp împreună.

În iarna aceluiaşi an, Christoph Ernest a plecat spre sud. Dar nu înainte de a fi fost reţinut câteva zile împotriva voinţei sale. Al Optzeci şi doilea i-a scris bunicului despre intenţia valorosului oaspete de a părăsi Castelul Obsersdach şi tânărul conte a trebuit să aştepte aproape o săptămână până ce a venit răspunsul.