CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (41)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Un alt obicei al Celui de Al Optzeci şi doilea a fost să viziteze în fiecare zi de două ori „camerele de intimitate”. Unde avea o odaie numai pentru el, amenajată cum şi-a dorit-o el. Doar partenerele şi le schimba după cum se nimerea: şi aşa, închizând ochii, el o poseda doar pe Barbara sau pe cea pe care o imagina atunci când o avea pe Barbara.

„Camerele de intimitate” erau deschise pentru oricine¹ şi au adus alte sume însemnate Diavolului Argintiu. Iar performanţele muncitorilor au crescut şi ele.

Anii au trecut, dar viaţa în han se desfăşura fără a fi tulburată nici de războaiele care nu se mai terminau în jur, nici de molimele rărind mai mult ca oricând populaţiile, nici de foametea cumplită. Toate agresiunile păreau să se oprească la zidurile groase, ca de fortăreaţă. Nici pe poarta mare nu intrau grozăviile, de frica Diavolului cel Mare, care stătea ca o santinelă înfricoşătoare în piaţeta din faţă. Ba, odată s-a întâmplat ca oşteni din două tabere vrăjmaşe să se întâlnească nu departe de Hanovra, însă până să dea lupta şi să se ucidă între ei, comandanţii au venit împreună în han să mănânce şi să bea unii alături de ceilalţi în salonul destinat personalităţilor de seamă, iar câţiva soldaţi şi-au amestecat uniformele în sala mare, cea în care erau supravegheaţi de pe şemineu, clipă de clipă, de Diavolul cel Mic. Pe urmă, pentru că au ştiut că în curând se vor omorî iar între ei, şi-au astâmpărat gândurile în fundul curţii, în „camerele de intimitate”.

„În fond, toţi suntem doar nişte animale, dar nişte animale plătitoare” şi-a reconfirmat convingerile Bastardul, fără să facă nici o legătură cu „lăcustele plătitoare”, trupa Bufonului Vraci, „lăcustele plătitoare” printre care s-a născut.

Anii au trecut, dar viaţa în han se desfăşura fără a fi tulburată nici de războaiele care nu se mai terminau în jur, nici de molime, nici de foamete. Bastardul se apropia de etatea de 40 de ani, iar Bătrânul de cea de 90. Anii au trecut şi registrul contabil n-a mai semnalat pierderi: sumele înscrise acolo, fără să crească brusc, erau tot mai mari. Şi simbolurile indescifrabile scribului pentru denumirile „activităţilor conexe” erau tot mai multe.

Între timp, Al Optzeci şi doilea şi-a mai reconfirmat o convingere: doar când îţi intră un cui în picior, de-ţi vine să urli de durere – şi poate chiar urli -, doar atunci uiţi de arsurile la stomac. Iar întrebările nu încap să te mai copleşească. Aşa că le-a „împlântat destule cuie în picior” celor care lucrau cu el, fiind sincer încredinţat că torturându-i fizic şi psihic le face un neînchipuit mare bine. (Dar, bineînţeles, aceasta nu era decât o simplă confirmare: nu de aceea îi tortura, ci pentru că nu putea altfel.)

Doar pe el cine să-l chinuiască? Aşa că el n-a avut parte de acel neînchipuit mare bine. Cu toată disciplina şi autodisciplina severă la care n-a renunţat niciodată, şi vizitele zilnice în „camerele de intimitate” se dovedeau tot mai puţin eficiente. „Poate că dacă n-aş avea tot ce îmi doresc sau mi-aş putea dori – în afară de prezenţa reală a Barbarei, desigur -, poate că atunci lupta continuă n-ar lăsa întrebările să mă viziteze atât de des. Tot mai des!”, îşi spunea el. Nici sexul, nici pietrele nu mai erau ce au fost. Iar orele din noapte petrecute în jilţul acoperit cu multele perne moi şi cu vinul şi dulciurile de alături îl lăsau tot mai des să vadă în beznă contururile morţii.

Bastardul se apropia de etatea de 40 de ani, iar Bătrânul de cea de 90. Vremea a trecut, dar viaţa în han se desfăşura fără a fi tulburată. Ca şi cu un deceniu în urmă, în han s-a pregătit iarăşi sărbătorirea zilei de naştere a Micului Monstru. Şi tot în aceeaşi sală.

– Cum trec anii! Parcă ar fi fost ieri când tânărul stăpân a împlinit 30 de ani!

Şi la masa lungă din sala îngustă şi frumos împodobită, s-au aşezat pe aceleaşi locuri aceleaşi persoane. Şi bucatele au fost aceleaşi, felurile pe care bucătarii intuiau că îi plăcea cel mai mult Bastardului. (El nu lăuda niciodată nimic, iar de mâncat mânca în fugă, de multe ori fără măcar a se aşeza. Doar când hăpăia mai mult dintr-un fel, puteai să crezi că s-a săturat cu ceva ce-i plăcea în mod deosebit.)

– Cum trec anii! Parcă ar fi fost ieri când tânărul stăpân a împlinit 30 de ani!

Totul parcă se repeta identic şi iarăşi atmosfera nu se lega nicicum la sărbătoarea Celui de Al Optzeci şi doilea. Se bea cu măsură, se vorbea în şoaptă. Repetiţia era atât de şocantă încât, la un moment-dat, Bastardul nu fu deloc uimit văzând bărbatul ce şedea la distanţă de două persoane în dreapta lui. Era, desigur, Golo, pe care nu l-a mai zărit nimeni în ultimul timp printre muşterii hanului. Nu se poate ca lucrurile să se repete cu atâta precizie, îşi spuneau cei ce erau acum de faţă, aceiaşi care au fost prezenţi şi cu un deceniu în urmă, simţind cu toţii straniul întâmplării. (Mai degrabă acceptă lumea două asemănări mari între două persoane decât două trăiri identice, a constatat cu această ocazie scribul. Poate deoarece cu figuri semănând până la confuzie se întâlnesc mai des…)

Din nou aceeaşi tăcere îngheţată ca şi cu zece ani în urmă şi din nou oamenii percepeau o primejdie pe care n-ar fi putut s-o pună în cuvinte, o tăcere cu atât mai înfricoşătoare.

Roşind, la fel ca data trecută, Bastardul s-a ridicat în picioare şi s-a îndreptat spre Golo, „dar acesta, cu o mişcare bruscă, a apucat micul personaj de guler şi l-a ridicat în aer, de parcă ar fi ţinut în mână o găină ce continua să se zbată neputincioasă. Dar nu atât de neputincioasă pentru a nu-şi putea vârî pumnul pe sub veston şi a scoate de acolo stiletul de care nu s-a despărţit nici când mergea la culcare, de când l-a primit cadou de la bunic cu exact treizeci de ani în urmă. Numai că atunci lama stiletului a fost boantă, acum era ascuţită”.

Şi, din nou, Bătrânul, acum aproape de 90 de ani, „a lovit puternic în masă cu ambii pumni. Apoi şi-a scos punga dintr-un buzunar interior, a scotocit o vreme în ea şi a scos o monedă strălucitoare de aur. Într-o linişte deplină, Golo aşeză Micul Monstru la loc. Bătrânul îi aruncă moneda, Golo o luă din zbor, făcu o reverenţă adâncă în faţa Celui de Al Optzecilea”, dar, de data asta, înainte de a părăsi adunarea, reveni la Al Optzeci şi doilea, îl apucă de braţ şi îi suflecă mâneca: braţul Bastardului era acoperit de bube roşii.

Apoi Golo ieşi din încăpere.

Bătrânul, care s-a speriat întotdeauna de orice semn de boală în preajma sa, a rămas mut o clipă, după care l-a trimis pe Bastard în camera aceluia. Al Optzeci şi doilea s-a supus fără un cuvânt şi a rămas printre tenebre în jilţul lui, printre multele perne moi şi scrutând întunericul. Cu cât noaptea îşi intra mai mult în drepturi şi bezna era mai profundă, cu atât vedea prin ochiul său verde de pisică mai multe ispite, iar când a zărit în întuneric şi moartea, nu i-a mai fost frică de ea. Doar vinul din sticla de pe măsuţa de alături nu mai reuşea să-i stingă setea, iar dulciurile din zahăr ars şi mirodenii orientale nu mai aveau nici un gust. Prin piatra ochiului verde de pisică, moartea i se releva tot mai vie, iar viaţa, văzută de sus, îi apărea tot mai moartă.

Atunci, în 1588, pentru întâia oară, molima a intrat şi în han. Bătrânul i-a îndepărtat, ca de obicei, şi pe cei ce arătau primele semne ale bolii, dar de data aceea erau mai mulţi, mult mai mulţi. Hanul Diavolul Argintiu şi-a închis porţile şi nimeni n-a mai intrat în el, timp de mai multe luni. Şi nici n-a mai ieşit nimeni, morţii fiind aruncaţi, după o scurtă slujbă religioasă, într-o groapă de var din fundul curţii, unde locul a fost închis cu un zid gros şi cu o poartă din fier ferecată cu un lacăt greu².

În registrul contabil n-au fost trecute, în perioada respectivă, decât cantităţile de mâncare care au ieşit din cămări. Hanul era suficient de bine aprovizionat încât ar fi putut toţi cei ai casei să trăiască fără să facă economie de mâncare cel puţin un an. În han se găseau de toate – ce şi cât nu ştia cu exactitate decât Bătrânul -, care a dovedit că nu s-a înşelat cu Al Optzeci şi doilea: acela a înmulţit averea Diavolului Argintiu mai mult decât şi-ar fi putut cineva închipui.

– Nepotul meu a fost cel mai destoinic conducător pe care l-aţi fi putut avea vreodată, le-a spus Bătrânul oamenilor săi adunaţi în sala cea mare, cea cu şemineul pe care se aflau Diavolul cel Mic, cufărul Bufonului Vraci şi punga cu patruzeci de guldeni. Era dimineaţa zilei în care hanul şi-a deschis din nou porţile.

Ca de obicei, Bătrânul a vorbit puţin, dar, tot ca de obicei, lumea era convinsă că Stăpânul ştie ce spune. Vorbele Bătrânului nu s-au pus niciodată la îndoială. (Era mai înţelept să n-o faci!)

Scribul n-a reuşit să se ţină de cuvânt: el nu poate spune nici acum cine a fost acel Golo, în ce relaţii se afla cu Bătrânul şi cum a ajuns cufărul Bufonului Vraci pe şemineul din sala mare a hanului, alături de Diavolul Argintiu Mic şi de punga cu cei patruzeci de taleri. Nu i-a mai rămas decât să mai citească încă o dată şi încă o dată literatura vremii, printre care şi atât de la modă poveste în veacul al XVI-lea „Cufărul Bufonului”.