CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (46)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Desigur, chiar dacă Păpuşa a scăpat cu viaţa, faptele petrecute acolo n-au trebuit să fie cunoscute, aşa că lui Cristoph Ernest cu greu i s-a permis să plece, după ce i s-a povestit o variantă mult mai paşnică despre cele întâmplate. Castelul Obersdach a rămas acelaşi loc sigur de azil şi de detenţie. Lumea cea mare, conţinând atâţia figuranţi insignifianţi este totuşi foarte mică! Şi, astfel, coincidenţele apar fireşti.

Celui de Al Optzeci şi treilea, postura de „păpuşă” i-a rămas nealterată. Chiar şi ultimele întâmplări le-a trăit cu acelaşi zâmbet pe buze, de parcă n-ar fi fost ameninţat şi el. Bătrânul nici n-a trebuit să-i poruncească să nu povestească cele petrecute, Păpuşa nu zicea niciodată nimic în afara de ceea ce îi era indicat să spună.

Cum Stăpânul îmbătrânea tot mai mult, deşi perfect lucid psihic, Păpuşii i s-au delegat, rând pe rând, diferitele sarcini. Al Optzeci şi treilea nu s-a eschivat de la nimic, făcea tot ceea ce i se spunea, fără a avea însă nici în continuare vreo iniţiativă proprie. Dezamăgirea Bătrânului ne este păstrată în marele registru, unde străbunicul a continuat să scrie până cu câteva zile înainte de a muri. (Cu o pauză de doar vreo două săptămâni, cât a notat acolo Bastardul – care s-a plictisit repede de „a face pe conţopistul” -, paginile masivului op sunt acoperite, timp de peste şaizeci de ani, de acelaşi scris!)

Salvarea a venit de acolo de unde nu s-a aşteptat nimeni: de la soţia Păpuşii, fosta domnişoară de Fragniol. Aceasta a adus drept dotă în Hanul Diavolul Argintiu iniţial doar titlul de cavaler, pe care l-a moştenit soţul ei, deoarece fraţii i s-a stins prematur. La mai mulţi ani după ce familia i s-a refugiat în pripă cu doar ceea ce avea fiecare asupra sa şi a unei genţi cu hârtii de valoare, precum şi o sumă modestă de bani, „Armata de oameni” a Bătrânului a plecat să recupereze ceea ce mai era de recuperat. Nu era mult, însă nici foarte puţin. Ceea ce n-a putut fi adus în Hanovra, a fost valorificat la faţa locului, deoarece nu mai era cine să se întoarcă acolo¹.

– Al Optzeci şi treilea nu stă în acea dotă, i-a repetat de mai multe ori Bătrânul atât lui de Fragniol, cât şi fiicei lui. (Asta pentru ca nu cumva aceia să încerce să-şi supraliciteze condiţia de la Diavolul Argintiu. Ceea ce nu l-a împiedicat pe acelaşi Bătrân nu numai să accepte tot ceea ce a aparţinut vreodată familiei cavalerului, ci să şi organizeze, în stilul său caracteristic, recuperarea tuturor acelor bunuri.)

Fiica lui de Fragniol s-a insinuat, pe nesimţite, în speranţa Stăpânului. După ce că şi-a făcut datoria primordială de a naşte trei copii sănătoşi, o fată şi doi băiaţi, merit suficient de a-şi justifica din plin rolul, femeia a început să-i sugereze tot mai multe soluţii soţului ei în îndeplinirea misiunilor ce îi erau încredinţate viitorului şef a tot ceea ce însemna Hanul Diavolul Argintiu. „A sugera” e puţin spus: Păpuşa îi spunea în fiecare dimineaţă ce avea de făcut şi ea îi explica modul cum trebuia să procedeze. Iar când se ivea o situaţie nouă, Al Optzeci şi treilea nu mai cerea indicaţii de la Bătrân, aşa cum a făcut iniţial, ci se grăbea să primească lămuriri tot de la mama copiilor lui. Care, în ciuda constituţiei plăpânde – ca a tuturor celor din neamul de Fragniol -, era întotdeauna acolo unde era nevoie de ea.

Femeia – pe care o chema Marie – a procedat discret şi fără a face caz de poziţia tot mai importantă pe care o ocupa. Chiar şi oamenii din Han, care o vedeau zilnic, nu au realizat decât târziu că, de fapt, soţia Păpuşii a devenit creierul întregii afaceri. Bătrânul a verificat-o îndelung şi a sfârşit prin a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru soluţia cu totul neaşteptată pe care i-a oferit-o. Într-adevăr, cum să se fi gândit, cu aproape trei sferturi de veac în urmă, nevolnicul iniţiator al uriaşei întreprinderi care a devenit Hanul Diavolul Argintiu că fiul său, nepotul său şi strănepotul său nu vor fi în stare să-l urmeze când el nu va mai fi şi că această misiune va fi preluată de o femeie? „Mare este imaginaţia aproape nelimitată a Creatorului! Să scrie un asemenea scenariu în care un transfug din Franţa să se oprească la Hanovra, să-i supravieţuiască acolo o singură fiică şi tocmai aceea să fie cea care să ducă mai departe bunăstarea întregului şir al Celor O Sută!” se minuna Al Optzecilea în lungile discuţii cu Dumnezeu, purtate în singurătatea tot mai lungilor nopţi trecute în misterul solitudinii capelei din Han. „Mare este înţelepciunea Domnului, care m-a încercat o viaţă atât de lungă pentru a mă răsplăti astfel!”.

Relaţia dintre patriarh şi soţia strănepotului său a devenit tot mai strânsă, tot mai neverosimil de strânsă! El, bătrânul mai degrabă ursuz, omul care nu rostea decât puţine cuvinte – ştiind că fiecare vorbă îi va fi ascultată şi urmată fără crâcnire de toţi cei cărora le-a fost adresată -, tot mai distant după ce i s-au stins primii urmaşi direcţi, fără a mai zâmbi vreodată după ce i-a murit şi soţia care i-a stat alături încă dinainte a fi venit în pribegie din Florenţa, bărbatul tot mai năcăjit de greutăţile vârstei prăbuşite şi peste el, a început să-şi dorească prezenţa acelei femei pe care multă vreme nici n-a luat-o în seamă. Abia atunci, când soţia Păpuşii a fost văzută tot mai des intrând în încăperea Stăpânului sau întreţinându-se oriunde altundeva cu el, abia atunci s-a răspândit convingerea că femeia aceea a devenit adevărata urmaşă la conducerea Diavolului Argintiu.

Cumplitele inundaţii care au devastat numeroase localităţi germane în anul 1595 au fost momentul când Bătrânul s-a convins definitiv de calităţile deosebite ale stră-stră-nurorii sale „aduse de Mâna Divină a lui Dumnezeu”. Marie a reuşit nu numai să le ofere adăpost şi hrană celor aflaţi în Han, ci a transformat Diavolul Argintiu într-o adevărată arcă de salvare pentru numeroase familii din împrejurimi. Prin măsurile luate, n-a suferit pierderi semnificative nici hanul propriu-zis, însă nici posesiunile aflate în alte localităţi afectate de ape. Iar „activităţile conexe” au adus chiar beneficii. (O însemnare pe marginea rândurilor din catastif: „Orice război îşi are câştigătorii săi. Şi nu este vorba numai despre profitorii care se hrănesc, asemenea hienelor şi corbilor, din cadavre, ci şi de cei ce ştiu să se folosească creştineşte de oportunităţi! – Marie.”) Ceea ce a realizat atunci femeia aceea, aparent atât de fragilă, i s-a părut Bătrânului cu totul remarcabil şi l-a făcut să se simtă, iarăşi, mai încrezător în viitor şi mai mulţumit pentru trecut şi prezent. Pe tot parcursul acelor săptămâni cumplite, simulând o boală, a stat deoparte şi a urmărit cu cea mai mare atenţie desfăşurarea evenimentelor. Al Optzeci şi treilea nu făcea decât să execute tot ceea ce-i sugera soţia sa, dovedind nu numai că ştie să zâmbească senin, ci şi să fie o unealtă perfectă în mâinile unui meşteşugar priceput. Străbunicul şi-a spus că Dumnezeu a vrut ca acela care îi va continua munca să nu fie doar un bărbat, ci, în acelaşi timp, un bărbat şi o femeie.

Şi Dumnezeu a binecuvântat lucrarea: printre „activităţile conexe”, unele erau la lumină. Urmând vechile tradiţii, Bătrânul a înfiinţat (de cum şi-a putut permite) mai multe instituţii de binefacere pentru săraci. Aceasta îi dicta evlavia creştină şi credinţa că, astfel, nici Dumnezeu nu-l va părăsi. Caritatea sa era mai puţin prin gesturi şi mai mult prin fapte. În mod cu totul miraculos, în vremea acelor ani agitaţi, nici aşezămintele întreţinute din Hanul Diavolul Argintiu n-au pătimit prin nimic, rămânând uneori insule curate în mijlocul furtunilor de foc şi mâzgă. Da, şi Dumnezeu a binecuvântat lucrarea Celui de Al Optzecilea.

Bătrânul a început să se simtă, iarăşi, mai încrezător în viitor şi mai mulţumit pentru trecut şi prezent. Dar şi temător pentru fericirea primită. Tatăl Celui de Al Optzeci şi treilea a fost şi el un demn urmaş, în ciuda fizicului său dezavantajos şi în pofida comportamentului său greu de suportat. Şi, abia ce s-a obişnuit Stăpânul cu el şi cu situaţia creată, că Bastardul a murit, lăsându-l iarăşi singur.

– Doamne, Tu ştii mai bine, însă dacă mi-l iei şi pe fiul nepotului meu, eu nu mai am putere să mai aştept. Şi n-aş vrea să plec fără să las tot ce am construit pe mâini vrednice de a duce munca mea mai departe. Acum cred că aceste mâini sunt de faţă şi că lucrează bine. Dar, Doamne, nu le lăsa să se zbată în gol şi ai grijă şi de mintea care le pune în mişcare! Doamne, nu o lua şi pe Marie! Iartă-mă că Îţi dau sfaturi! Tu ştii cum e mai bine, însă nu mă pune şi la această încercare! Mai bine lasă-mă să plec eu înainte…, că n-aş mai suporta.

Bătrânul nu putea scăpa de prima impresie pe care a avut-o atunci când i-a văzut pe de Fragniol şi pe ai lui: cu înfăţişările lor vădit bolnăvicioase, aceia puteau aduce cine ştie ce molime în Han. Stăpânul, prevăzător până la manie, ca de obicei, a ezitat îndelung dacă să-i primească sau nu. Următorii ani i-au dat dreptate, familia aceea părea menită să nu trăiască, fraţii fetei născută la Hanovra murind în curând. Apoi, când a apărut perspectiva ca tocmai fetiţa supravieţuitoare să-i devină stră-stră-noră, temerile vechi i-au revenit. Şi, totuşi, Marie, în ciuda constituţiei plăpânde – ca a tuturor celor din neamul ei -, era, în mod firesc, întotdeauna acolo unde era nevoie de ea. S-a achitat de sarcina de a-i da soţului ei urmaşi, copiii au crescut şi erau sănătoşi, după care a devenit indispensabilă pentru orice mişcare a Păpuşii. Însă, după ce a realizat toate acestea, după ce Marie i-a devenit atât de dragă, prima impresie pe care a avut-o atunci când i-a văzut pe de Fragniol şi pe ai lui, cu înfăţişările lor vădit bolnăvicioase, i-a revenit Bătrânului cu o forţă terorizantă. Ceea ce l-a făcut să apeleze la cele mai năstruşnice măsuri de prevedere. A rugat-o pe tânăra femeie să fie prudentă şi să aibă grijă să nu mai rămână grea: nici o naştere nu este lipsită de riscuri. Marie a adus pe lume trei copii sănătoşi, acum trebuia să se îngrijească de viitorul lor. Uneori nu este în pericol numai mama, uneori se nasc prunci cu tot felul de beteşuguri ale corpului şi ale capului şi ce este mai dureros pentru o mamă decât să trăiască zi de zi cu o asemenea pedeapsă? încerca să o convingă. Apoi i-a impus o dietă riguroasă, obligând-o să mănânce doar ce era mai bun şi ceea ce se ştia că este cel mai sănătos². Când ea, furată de iureşul treburilor sau fiind indispusă, uita să mănânce la ore fixe, patriarhul apărea de niciunde şi o silea „să aibă grijă de ea”. Nu în ultimul rând, nu trecea noapte în care să nu se roage îndelung şi pentru Marie, încercând să-L convingă pe Dumnezeu că este foarte bine s-o mai lase pe pământ pentru că îşi face datoria din plin, pentru că ajută atâţia oameni şi pentru că… el, Bătrânul, n-ar suporta s-o mai vadă şi pe ea prăpădindu-se. Şi grija sa pentru soţia Celui de Al Optzeci şi treilea nu s-a oprit aici, Bătrânul asumându-şi numeroase acte de penitenţă spre a răscumpăra păcatele… ei! Acte de penitenţă intime, pe care nu le-ai putea spune nimănui: de pildă, ţinea în pumnii săi bătrâni o piatră³ şi o strângea fără oprire o oră, apoi două ore, apoi o noapte întreagă. Sau îşi fixa braţul drept într-o poziţie nefirească timp îndelungat şi-l lăsa să amorţească până la durere. În fiecare zi de joi, bea douăsprezece clondire cu apă. Etc.

Scribul constată că Stăpânul avea mult mai multă grijă de Marie decât de Păpuşă, deşi strănepotul era un instrument de mare valoare: fără el, soţia sa degeaba ar fi avut atâtea idei strălucite, dacă n-ar fi fost cine să le pună atât de fidel şi de punctual în viaţă. Mai ales că Al Optzeci şi treilea părea să nu aibă sentimente: el afişa tot timpul acelaşi zâmbet senin, el nu se enerva niciodată, el nu enerva niciodată pe nimeni. Şi cine să se enerveze pe o fiinţă care nu emitea nimic în afară de o pace veşnică. Odată, descumpănit, Bătrânul l-a pus la încercare, încuindu-l ca din greşeală în odaia din subsol unde îşi mai ţineau adunările membrii Ordinului Diavolul Argintiu. L-a lăsat acolo timp de două zile fără hrană. Când i-a dat drumul, faţa Păpuşii iradia acelaşi zâmbet dintotdeauna. Asta, poate, pentru că s-a văzut eliberat, şi-a spus Străbunicul. Însă cum o fi reacţionat Păpuşa în timpul „detenţiei”, când n-a ştiut când i se va da drumul? Bătrânul n-a reuşit să mai întreprindă un alt experiment pentru a se lămuri, Marie veghea asupra soţului ei, iar Bătrânul n-a îndrăznit să-i spună ce ar fi vrut să afle.

Da, iată, în faţa soţiei strănepotului său, după ce n-a putut fi contrazis nicicând, la vârsta de aproape o sută de ani, Bătrânul, pentru prima oară, nu îndrăznea ceva!