CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (55)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

„Evreii lui Ţipor” au venit la Hanovra în primii ani ai noului veac. Ei au mai reuşit să fugă, alţii n-au avut acelaşi noroc. („Ce s-ar fi întâmplat dacă, în locul lui Aldobrandini, ar fi fost ales cardinalul Sanseverino, marele favorit al regelui Spaniei? Probabil că atunci lucrurile ar fi fost mult mai tragice pentru evrei. Clement al VIII-lea n-a fost decât ultimul de pe lista preferaţilor lui Filip”, se consolau fugarii şi îi mulţumeau lui Dumnezeu cel Atotputernic că au putut măcar să plece nestingheriţi. „Prin trudă şi noroc, bunurile ţi le poţi reface, viaţa ta şi cea alor tăi n-o mai poţi recâştiga.”

„Totul e mai bine decât să fi murit”, spuneau şi ceilalţi transfugi şi aceasta a devenit filosofia tuturor celor opriţi la Diavolul Argintiu. Filozofie ce i-a unit pe toţi, unii fugind de mânia catolicilor, alţii de mânia protestanţilor, evreii de mânia tuturor. Şi la fel s-au obişnuit să gândească şi câţiva care au venit din răsărit şi care au fugit din calea turcilor. „Totul e mai bine decât să fi murit” repetau şi oamenii din Han. Iar veşnicul zâmbet senin al Păpuşii părea, în sfârşit, pe deplin justificat.

Aşa că „evreii lui Ţipor” au devenit un grup distinct în Han. Deşi se părea că nu prea aveau cu ce să-şi plătească găzduirea, totuşi şi-au plătit-o. Printre cei din Peninsulă, erau două categorii: cei ce au sosit din ghetoul de la Roma şi cei veniţi din Toscana şi din Veneţia. Primilor le-a fost frică de zvonul că nu vor mai fi lăsaţi să iasă din „seraiul Tibrului” – cum era numit de romani locul unde au fost înghesuiţi să trăiască şi să moară – şi că vor deveni astfel pradă uşoară pentru orice moment de furie al unei populaţii imprevizibile, ceilalţi au plecat fiindcă până şi printre marani au apărut tot mai multe victime ale Inchiziţiei, mulţi dintre ei devenind mai vulnerabili decât cei ce şi-au păstrat vechea credinţă. De pildă, în zilele reci de iarnă, agenţi ai oficialităţilor vegheau în fiecare sâmbătă dacă iese fum din coşurile caselor „noilor creştini”. Dacă nu, indiferent că aceia nici nu se aflau acasă sau dacă n-aveau bani pentru lemne, erau acuzaţi că au refuzat să aprindă focul de sabat, că s-au folosit de bunătatea Bisericii de a-i fi primit la sânul ei, încasând chiar şi prima oferită pentru aceasta, însă că, de fapt, n-au făcut decât să înşele acea bunătate nemeritată şi să rămână în sufletul lor tot evrei. Motiv pentru care erau aspru pedepsiţi. Şi au fost şi alte numeroase exemple ale unor asemenea probe şi ale unor asemenea pedepse.

Evreii erau precauţi, deşi Ţipor i-a învăţat că rugurile şi eşafoadele au fost destinate în aceeaşi măsură şi creştinilor, că un creştin trecut la reformă era văzut mai aspru de un catolic, decât un evreu, pentru el păgân prin definiţie.

– Pentru un creştin, moartea pe rug a altui creştin reprezintă un act de purificare a sufletului celui osândit, pe când moartea unui evreu oferă mai puţine emoţii decât tăierea porcului de Crăciun. Sacrificarea animalului constituie un ritual solemn, urmat de ospăţ, pe când moartea unui evreu nu aduce alte foloase decât că lumea a rămas – pentru ei – cu un păgân mai puţin. Voi nu sunteţi decât nişte prăpădiţi, ce să ia de pe voi?

Numai că nu toţi erau „nişte prăpădiţi”. Unii au reuşit să-şi vândă bunurile şi au venit cu banii asupra lor. Alţii au strâns în câteva lăzi tot ce au putut duce cu ei, izbutind să ajungă nejefuiţi de pe drum. Şi mai erau şi câţiva care păreau într-adevăr foarte săraci, însă având ascunse în zdrenţele pe care le purtau sume considerabile de bani, bijuterii şi alte lucruri de preţ, pe care au reuşit să le pitească te miri unde. Însă, e drept, printre ei se găseau şi destui „prăpădiţi”.

Asemenea celorlalţi transfugi, nici „evreii lui Ţipor” nu ştiau încotro s-o ia şi unde să se aşeze. În Hanul Diavolul Argintiu, Ţipor a reuşit să le asigure un adăpost numai al lor, unde s-au strâns unii în alţii. Aşa că, până la urmă, unii dintre ei au avut revelaţia că „se aflau din nou într-un ghetou”.

Totuşi, aici se simţeau în sfârşit în siguranţă. Sigur, nu pentru totdeauna: au fost multe locuri unde strămoşii lor s-au simţit în siguranţă şi, de fiecare dată, „vacile slabe” soseau punctual la sorocul cuvenit. În siguranţă nu se vor simţi decât la Ierusalim, se rugau ei în fiecare zi. Dar, deocamdată, aveau parte din nou de un răgaz.

S-au pregătit îndelung să plece. Un neastâmpăr înnăscut îi făcea să nu poată sta locului. Motivul raţional era că, rămânând în Han şi tot achitându-şi casa şi masa, oricât de ieftine datorită lui Ţipor şi oricât de modeste ar fi fost condiţiile acceptate, până la urmă tot li se vor termina posibilităţile de a plăti şi atunci vor trebui să plece cu adevărat, asemenea „prăpădiţilor” de care le-a vorbit Ţipor. Aşa că mai bine să nu prelungească toate cheltuielile din Han pentru a avea cu ce să poată începe o viaţă nouă. Însă simţeau şi ei că nu motivul raţional era cel ce-i mâna din loc: ei ştiau că trebuie să plece. Stratagema cu întârziatul pregătirilor n-a putut dura nici ea la nesfârşit.

„Ciudate sunt căile Domnului, se mirau ei. Dumnezeu a spus şi profeţii ne-au repetat că drumul nostru este spre Ierusalim. Iată ce a spus profetul Zaharia: <Mă întorc cu îndurarea către Ierusalim; Casa Mea va fi zidită iarăşi în el şi funia de măsurat se va întinde deasupra Ierusalimului”. Şi în loc de aceasta, ei nu au pornit din apropierea Mediteranei spre răsărit, ci au urcat spre miazănoapte!

Din Saxonia, prima dată n-au plecat atunci când au hotărât, fiindcă lumea venea din nou la Diavolul Argintiu să caute adăpost de zvonurile tot mai insistente că trupe de mercenari lăsaţi la vatră colindau ţinuturile şi jefuiau şi ucideau tot ce întâlneau în cale. Bandiţii aceia n-au sosit la Hanovra, însă spaima a persistat mai multe săptămâni, vreme cât sute de oameni s-au strâns în Han, adunaţi unii în alţii asemenea oilor în faţa furtunii. A doua oară, chiar şi-au strâns lucrurile şi s-au dus câteva ceasuri spre răsărit, însă au revenit după ce au întâlnit conaţionali de-ai lor, fugiţi dintr-un pogrom din Polonia. Pe urmă a venit iarna şi au trebuit să amâne orice plan până la primăvară. Apoi, într-o dimineaţă în zori au dispărut cu toţii. Slujbaşii au alertat-o pe Marie, speriaţi că evreii au plecat fără să mai achite ultimele lor datorii. Le-a achitat pentru ei Ţipor.

Au plecat şi duşi au fost. Dar, peste mai puţin de trei ani, în Han s-a întors un tânăr, Vogel, recunoscut a fi fost o rudă de-a lui Ţipor. Despre acest Vogel, scribul a găsit numeroase date, el părând să fi fost un personaj cunoscut în timpul său. Descindea dintr-o ramură marană cu vechi state în Portugalia, el mai simţind în sânge uriaşul pogrom de la Lisabona din 1506, când au fost măcelăriţi mulţi, foarte mulţi dintre strămoşii săi. Trecând la creştinism, bunicii săi au trăit într-o veşnică stare de clandestinitate şi au trebuit să suporte un nou val de nenorociri, atunci când, după ce au intrat în slujba celebrului Juan Mugues – Jean Miquez – Iosif Nasi – ducele de Naxos, au fost luaţi drept ţapii ispăşitori ai complicatelor jocuri politice al aceluia. Tânărul nu era chiar atât de tânăr cum părea, el a cutrierat lumea de la Constantinopol la Londra şi de Hamburg la Veneţia. (La Hamburg s-a şi aşezat pentru o vreme.) Prima oară a ajuns cu familia sa la Diavolul Argintiu, venind din Roma. Acum a sosit din Imperiul Otoman. Singur. În mai puţin de trei ani, acest Vogel a devenit şi el un personaj. Modul cum reuşea să treacă printre tranşeele inamice fără să-şi ascundă câtuşi de puţin identitatea a devenit de asemenea un subiect de speculaţii pentru cei ce nu-l cunoşteau suficient. Pentru cei ce l-au cunoscut şi urmat, nimic n-a reprezentat un lucru neobişnuit, atunci când era vorba despre Vogel.

Revenit încă de copil la iudaism, pretindea că s-a născut pe data de 9 Av, ziua stabilită şi pentru venirea pe lume a lui Mesia¹. Se dovedea, deci, neîndoielnic, Vogel nu era decât însuşi multaşteptatul Mesia. Mai existau şi alte nenumărate argumente pe care le repetau adepţii săi. Ei adaptau prorociri biblice, profeţii ale altor vizionari, texte disparate, multe apocrife puse în circulaţie de Vogel însuşi.