CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (57)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Al Optzeci şi patrulea

Învingătorul leului

(1590 – 1658)

Despre armonia lumii, despre taina căii ce duce sprea ea, despre algoritmul universal şi despre blestemul uitat al lui Jacques de Molay

Fără a-l copia pe Dumnezeu, nimeni n-ar avea ce povesti. Aşa că nici scribul nu poate născoci nimic fără a se inspira din activitatea lui Dumnezeu, din modul cum a orânduit El lumea. Scribul nu poate scrie decât despre întâmplări din lumea lui Dumnezeu.

Dar dacă Dumnezeu – cu infinita Lui putere – a scris romanul vieţii noastre, ce rost are să-l mai reia şi bietul scrib? Scribul nu poate scrie decât despre întâmplări din lumea lui Dumnezeu. Aşa că scribul se va mulţumi, tot mai mult, doar să pună cap la cap – după propria lui imaginaţie – pietricelele din Marele Caleidoscop, oferindu-i bunului cititor imaginea rezultată.

Păi, până acum ce a făcut?¹

Ca de atâtea ori când s-a aflat în dilemă, scribul a căutat soluţia în liniştea binecuvântată a mănăstirii Ferme zu Chiuso. Intrând în imensa Bibliotecă, s-a trezit întrebându-se: „Bine, eu tot bat câmpii, repetând ceea ce s-a mai scris, însă, privind la aceste mii de volume cum îşi arată semeţe cotoarele din rafturi, va trebui să accept că atâţia înţelepţi n-au făcut nici ei decât o muncă la fel de inutilă, chiar de au reuşit să aştearnă fraze incomparabil mai adânci, incomparabil mai frumoase?

La Ferme zu Chiuso se păstrează cutuma după care uşa uriaşă de la intrarea în sălile bibliotecii nu se încuie niciodată, în pofida faptului că în spatele ei, în spatele masivei uşi, se află cea mai completă colecţie de splendori pe care a văzut-o vreodată scribul. Splendori atât în formă, cât şi în conţinut. Biblioteca este împărţită în patru sectoare: prima sală pare a fi menită să taie respiraţia oricui intră în ea – este o încăpere înaltă pe trei etaje, rafturile sunt din lemn poleit cu aur şi fildeş, scările care dau la primul nivel şi, de asemenea, cele ce urcă la catul superior au fost vopsite în culori tot mai palide, dând impresia unei înălţimi şi mai mari, chiar dacă mari sunt şi în realitate. Tavanul, ornat cu basoreliefuri, lasă imaginaţia fiecăruia să-i compună povestea: pe tavan, spre deosebire de alte asemenea încăperi princiare, nu se află înfăţişate ilustraţii biblice, ci o vegetaţie deasă, prin care parcă-parcă se întrezăresc şi fiinţe vii.

Pereţii celor trei etaje sunt căptuşiţi cu rafturi. Din loc în loc, luceşte câte un braţ de lampă. Sute, poate mii de lămpi. („Nu vă e frică de un scurt circuit care să pârjolească acest tezaur unic?” l-a întrebat scribul pe bunul părinte-stareţ Jean Teophilius Ricordi. „Aici, pe vremuri, aceste braţe ţineau nu becuri, ci lumânări aprinse! Şi, uite, şi acum în fiecare braţ se află apă. Dacă focul lumânării ar fi depăşit perimetrul ce-i era îngăduit, jetul de apă l-ar fi stins imediat!”. În afară de acest artificiu, s-a mai luat o măsură de prevedere: în fiecare sală a bibliotecii stătea de pază, zi şi noapte, câte un novice, ca o etapă obligatorie în formarea viitorilor călugări. Această „admiraţie în linişte”, menţinută şi astăzi, este supravegheată şi de câte un călugăr bibliotecar. Este mai mult o etapă de formare acum, l-a liniştit abatele Ricordi pe scrib, întrucât azi încăperile sunt apărate de cel mai perfecţionat sistem automat de alarmă şi intervenţie în caz de incendiu.)

În cea de a doua sală, ceva mai mică, se află cărţile unicat. De uşa deschisă se găseşte prins un cordon de mătase, de care este atârnată o tablă: „Intră, dacă ţi se pare necesar, priveşte de aici, dacă n-ai să-i răspunzi unui impuls special!”. În prima şi în cea de a doua sală se găsesc stativele vechi, în perfectă stare, unde scribii copiau textele. Locurile acestea se prezintă într-un vădit contrast cu opulenţa restului încăperilor: scândurile sunt netede, însă fără ornamente. Fiecare stativ dispune de mai multe orificii pentru călimări – se copia în culori diferite -, locurile pentru nisipul folosit drept sugativă, cutiile pentru pene. Precum şi câte un ulcior cu apă, pentru că, dacă i se usca gura, copistul să se poată servi pe loc. (Novicii, exersând „admiraţia în linişte”, mai schimbă şi astăzi zilnic apa din ulcioare…) Scândurile mobilierului copiştilor nu au fost vopsite, subliniind, prin contrast, respectarea jurământului de sărăcie al monahilor: ei, monahii, nu sunt decât slujitorii admiraţiei faţă de divinitate.

În mijlocul uriaşelor săli, se află vitrine cu manuscrise, cufere deschise conţinând incunabule, precum şi busturile unor mari personalităţi ecleziastice. Pe jos au fost aşternute covoare groase, în iuta cărora ţi se pierd paşii. Din lateral, de sus, chiar şi din podea, ai impresia că eşti privit: nu sunt decât nişte oglinzi astfel amplasate încât doar din anumite unghiuri reflectă lumina, din altele o păstrează pentru ele. E de parcă volumele ţi-ar vorbi din rafturile lor.

A treia încăpere are uşa închisă, dar nu încuiată. În cea de a treia încăpere ai impresia că n-ai părăsit-o pe precedenta. Şi, totuşi, cărţile sunt altele, iar din cele patru colţuri coboară scările spre magaziile nesfârşite din labirintul subsolurilor. Acolo nu poţi descinde decât însoţit: pericolul de a te rătăci prin jungla de rafturi este iminent.

Biblioteca este scufundată în linişte, însă într-o linişte bine regizată: un murmur, o muzică, o şoaptă nu încetează niciodată. „Este vocea cărţilor” l-au asigurat călugării, iar abatele Ricordi i-a făcut o demonstraţie: a ţipat şi strigătul s-a oprit lângă el. (În mod evident, scribul s-a bucurat de roadele unei afecţiuni nemeritate din partea bunului părinte – Dumnezeu să-l ţină lângă el!)

Scribul, un obişnuit al locului şi un răsfăţat al mai multor stareţi succesivi, a primit şi el un stativ al lui, unde să poată răsfoi în linişte orice înscris îşi poate imagina. (Însă, mai bine spus, orice manuscris, carte ori revistă nimereşte, pentru că, la fel ca şi în viaţă, unde nu noi ne alegem persoanele cu care ne întâlnim, şi înscrisurile ne ies în cale după nişte reguli pe care nu le putem decât aparent controla.)

Într-o seară – sau într-o noapte?² -, scribul a răsfoit un exemplar dintr-o veche colecţie de ziare. La pagina a opta, dintr-un exemplar datat 14 iulie 1906, a găsit un material deschis cu un moto din Platon, Timaios: “…dar universul trebuie să aibă o formă solidă, iar pe cele solide le îmbină, în chip fericit, la un loc întotdeauna două medietăţi, niciodată una singură.“ – (Platon, Timaios, 33, b.)

Articolul se intitula „Marea Enciclopedie Universală”:

«Ziarul “Viaţa liberă” a publicat regulamentul unui concurs deosebit de original: se oferea un premiu substanţial celui ce ar fi în stare să descrie ceva ce nu s-a mai întâmplat niciodată, o premieră absolută.

La redacţie, au sosit numeroase plicuri din mai multe oraşe ale ţării, ba chiar şi din străinătate. Au fost numite invenţii, evenimente, realizări culturale şi sportive.

Un juriu format din doi redactori lua plic cu plic şi, folosindu-se de Marea Enciclopedie Universală în 600 volume, găsea anticiparea fiecărui fapt nominalizat de concurenţi. De pildă: “recordul mondial la săritură în lungime”. La rubrica respectivă, volumul 287 al Marii Enciclopedii Universale, se precizează că nici măcar aztecii n-au reuşit să egaleze recordurile străbunilor lor, excelenţi în materie, realizatorii unor performanţe incredibile. Sau: “inventarea avionului cu reacţie”. Marea Enciclopedie Universală ne arată reproducerea unor fragmente ale desenelor rupestre de lângă Oaza Purdy 3 din Deşertul Nisipurilor, cum este denumit în volumul 146 Deşertul Matahari. Pe aceste fragmente, se pot desluşi, în mod limpede, nu numai imaginile în zbor ale unor obiecte cu reacţie, ci şi schemele şi formulele principiilor lor de funcţionare. “Oaza Purdy 3 pare un capitol dintr-un material de popularizare a ştiinţei”, scrie, pe drept cuvânt, în Enciclopedie. Sau: “Hamlet” (de Shakespeare). Marea Enciclopedie Universală ne arată, în volumul 502, că geneza capodoperei dramaturgiei se revendică din vechi mituri ancestrale, încât, dacă te apuci să citeşti toate textele reproduse, ai impresia că Marele Will nu a fost decât un plagiator ordinar. (Totuşi, Enciclopedia îl scuză, menţionând că Shakespeare n-avea de unde să cunoască textele pe care le-a reluat… atât de fidel.)

Însă nu toate dovezile provin din istoria atât de îndepărtată. Nume atestate ca Aristarch din Samos sau Pythagora din Crotona sunt nişte verigi intermediare de care ne putem agăţa. Iar personaje mai cunoscute sau mai puţin cunoscute în veacurile moderne sunt invocate şi ele spre a crea stâlpi de legătură ai acestui extraordinar arc peste timp.

Concursul ziarului “Viaţa liberă” s-a bucurat de o mare popularitate, iar sugestiile venite de la cititori s-au dovedit tot mai năstruşnice: crime ingenioase, tablouri suprarealiste, idei de arhitecturi imposibile, filme tridimensionale, înjurături colosale. Dar, imperturbabilă, Enciclopedia avea răspunsuri pregătite la toate.