CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (58)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Până când, dorind să afle viitorul¸ cineva a propus drept premieră absolută concursul ziarului “Viaţa liberă”. La pagina 823 din volumul 386, cei doi redactori au citit: “… iar în 1803, la concursul similar organizat de revista „Freies Leben” din Oscarstadt, cineva a vrut să ştie viitorul şi a propus chiar concursul revistei drept premieră absolută. Redacţia a respins şi această sugestie, deoarece în Marea Enciclopedie Universală, la pagina 823 a volumului 386, se află textul de faţă.”

Precizarea este năucitoare: Marea Enciclopedie Universală în 600 de volume n-a văzut lumina tiparului decât mult după concursul organizat de „Freies Leben” din Oscarstadt. Contestând, pe acest motiv, decizia redactorilor de la “Viaţa liberă”, Gough s-a pomenit dat în judecată, pierzând procesul pe baza unui precedent găsit la un caz similar, notat în Marea Enciclopedie Universală în volumul 7, pagina 305.»

Într-adevăr, la fel ca în viaţă, unde nu noi ne alegem persoanele cu care ne întâlnim, şi înscrisurile ne ies în cale după nişte reguli pe care nu le putem controla. De unde să fi ştiut scribul de acel material apărut într-o publicaţie obscură cu peste un veac în urmă?

Dacă într-adevăr nimic nu este nou în lume, dacă până şi nenumăratele pietricele din Marele Caleidoscop al lui Dumnezeu ajung să se aşeze, din timp în timp, într-o ordine identică, înseamnă că nici lipsa de imaginaţie a scribului nu poate fi prea aspru judecată.

Când a ieşit pe uşa înaltă a Bibliotecii, străjuită de cele două coloane aurite, scribul şi-a mai dat o şansă: toţi autorii volumelor din rafturi n-au căutat decât să-şi explice şi să explice Opera Domnului. (Nu puţini au numit această Operă cu cuvântul „realitatea”.) Unii s-au bucurat de cititori mai instruiţi, alţii de mulţimea neştiutoare. Fiecare scrib are publicul său. De pildă, pe cel ce tocmai citeşte povestea despre Hanul Diavolul Argintiu.

Scribul doar îşi explică şi explică la nivelul său Opera de mult scrisă.

Dar mai este ceva: după cum vom vedea, scribul a găsit un nou material original care să-i conducă mâna. De ce, istorisind povestea Hanului Diavolul Argintiu, a devenit scribul atât de speriat, atunci când nu l-au ghidat materiale concrete de epocă, în vreme ce pentru ceilalţi dintre Cei O Sută n-a avut la dispoziţie pentru documentare decât informaţii generale despre vremurile respective? Probabil că, dând de registrul contabil al Bătrânului, şi scribul s-a contaminat de rigurozitatea personajului, o rigurozitate pe care s-a bazat întreaga viaţă din Han. Odată ce va părăsi marea întreprindere din Hanovra, scribul va fi obligat să se întoarcă din nou la vechiul său stil de muncă. Are aceasta vreo importanţă în privinţa veridicităţii naraţiunii? Niciuna, de vreme ce, oricum, Marea Enciclopedie Universală – copie scrisă a Marelui Caleidoscop al lui Dumnezeu – a anticipat tot ce a fost, ceea ce este şi ceea ce va fi. Unindu-le ca pe vremea când Adam şi Eva n-au fost încă alungaţi din rai şi nici timpul şi nici contradicţiile încă n-au existat.

Ce rost a avut această lungă introducere, se va întreba bunul cititor? Ea a avut menirea de a-l liniştii pe scrib şi de a-i da puterea de a merge mai departe¹. Bine, atunci să mergem mai departe!

Al Optzeci şi patrulea, fiul Păpuşii şi al lui Marie de Fragniol, nepotul Bastardului, strănepotul Bufonului Vraci şi nepotul nepotului Bătrânului, a văzut lumina în Hanul Diavolul Argintiu în anul 1590. Iată cum din sămânţa unor bărbaţi atât de diferiţi s-a născut Al Optzeci şi patrulea! Despre copilăria aceluia, scribul şi-a făcut o impresie puternică, atunci când a putut admira la Obersdach un tablou despre care a bănuit că ar înfăţişa familia Păpuşii: „un domn cu o privire luminoasă, o doamnă cu o uitătură severă şi cu mâinile ţinute protector pe umerii fetelor. Doar băiatul stă puţin mai încolo, de parcă ar avea ceva mai bun de făcut decât să se ascundă după fusta mamei”. Şi scribul a mai notat: „Este [vorba] despre un tablou de epocă, zugrăvind o familie tipică de oameni înstăriţi ai timpului lor”. Scribul n-are la îndemână aparatura necesară pentru a putea stabili cu precizie dacă din acea pictură ne priveşte cu adevărat (şi) copilul Al Optzeci şi patrulea, însă nici nu se poate reţine să nu pornească de la acel portret în încercarea de a reface drumul personajului. Da, într-adevăr, fiul Păpuşii şi al lui Marie de Fragniol s-a născut într-o „familie tipică de oameni înstăriţi ai timpului lor”. Perioada de început a ceea ce a devenit mai târziu Hanul Diavolul Argintiu a trecut de mult. Bătrânul a lăsat în urma sa o avere considerabilă şi o siguranţă a traiului la vârful unui timp în care nimic nu era sigur. Bine îmbrăcate, deşi fără podoabe², cele cinci personaje par satisfăcute: tatăl zâmbitor³, mama, prevăzătoare, încercând să cuprindă cu ochii tot ce găseşte în jur, fetele mulţumite, parcă deja pregătite ca, la rândul lor, să aibă în curând alături un bărbat şi copiii pe care ele să-şi pună pe umerii lor mâinile protectoare. Iar băiatul (Al Optzeci şi patrulea?) afirmându-şi independenţa, chiar dacă în felul acesta strică oleacă armonia compoziţiei. (Pe tabloul de la Obersdach, tânărul are mai mult din trăsăturile mamei decât din seninătatea tatălui.) În fundal, fără a fi sesizat de majoritatea vizitatorilor, în penumbră, şemineul cu Diavolul cel Mic, punga cu cei patruzeci⁴ de taleri şi cufărul deschis. O familie model, înstărită dar modestă, mulţumită de viaţa de pe acest pământ, având tot ce-şi poate dori – pentru că nu îşi doreşte prea mult -, simţindu-şi spatele solid apărat.

Şi vârsta personajelor pare să corespundă supoziţiei scribului: tatăl pare un bărbat de vreo treizeci şi cinci de ani – deşi, zâmbetul senin poate să înşele -, femeia de lângă el ajunsă în pârg, delicată dar hotărâtă, fetele de vreo treisprezece şi, respectiv, unsprezece ani, iar prâslea de vreo zece. („Aşadar, la vârsta de 25 de ani, Al Optzeci şi treilea avea trei copii, era sănătos, arăta foarte bine şi era întotdeauna gata la orice efort i se cerea”…) Încă o dată: o familie împlinită!

Din câte ştim deja, ne putem imagina uşor copilăria băiatului: o educaţie „ca la Diavolul Argintiu”, adică aceeaşi pentru toţi tinerii din Han, indiferent dacă erau dintre odraslele Celor O Sută sau ale ultimului rândaş de la grajduri, instrucţie cu rigidul şi atât de puţin simpaticul Gabriel Köppel – devenit tot mai acru pe măsură ce conştientiza că nimic din marile-i ambiţii nu s-a materializat -, muncă în grădină şi în grajduri – băieţii, în bucătării sau în spălătorii – fetele, timpul de rugăciune, timpul de joacă şi timpul de reverie. Ce făceau oamenii Hanului Diavolul Argintiu în serile lungi de iarnă? De citit, majoritatea lor nu ştia să citească şi nici televizor nu aveau. Sigur, faţă de alţii, ei dispuneau de cârciuma din casă, însă nici să stai toată ziua să bei, dacă vrei să mai fii capabil de muncă nu se putea. Locatarii Hanului dispuneau, pe lângă haine, şi de mâncare şi băutură gratuite, însă oamenii Hanului Diavolul Argintiu aveau şi un acvariu, o minune mai vie decât televizoarele capabile să recepţioneze zeci de programe. Alături de adulţi, copiii zăboveau vreme îndelungată în faţa universului din spatele sticlei, atât cât li se permitea de către cei mari. Domnul Köppel nu era încântat de acea îndeletnicire: admirarea prea intensivă a vieţii peştilor îi îndepărta pe copii de viaţa reală, repeta el, însă fără a se putea opune cu adevărat, ştiut fiind că acvariul din capelă era darul oferit de însuşi Bătrânul, iar când acesta a plecat în lumea celor drepţi, a dat dispoziţie fermă – aproape ca pe o ultimă poruncă – peştilor să li se ofere îngrijirea corespunzătoare, iar oamenii, şi mai ales cei mici, să nu fie privaţi de a-i putea urmări în pace⁵.

După moartea Bunicului şi după posibila poveste a răpirii lui Marie, scribul a pretins că viaţa din Hanul Diavolul Argintiu n-a mai trecut prin întâmplări deosebite. („Al Optzeci şi treilea avea toate motivele să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru viaţa sa fără griji deosebite. <Viaţa fără griji deosebite> s-ar putea să ne pară astfel şi datorită faptului că noua caligrafie din registrul contabil a devenit extrem de lapidară, Marie lăsându-ne rare adnotări pe margini, faptele zilnice nemaiputând fi decât deduse din cheltuielile pe care le-au necesitat. Şi, cum ieşirile se succedau alături de intrări, scribului nu i-a reuşit să găsească un şir al unuia şi aceluiaşi motiv necesitând sume deosebit de mari. Însă evidenţa că intrările au depăşit cu mult ieşirile reprezintă măcar o dovadă că afacerile Hanului Diavolul Argintiu au cunoscut un avânt netulburat de sincope.”) Este un citat care ar putea să rezume atmosfera în care a crescut şi s-a dezvoltat Al Optzeci şi patrulea până în anul 1631, anul când a murit mama sa, respectiv până în 1642, când este înscrisă în marele registru data morţii Păpuşii. În 1631, Al Optzeci şi patrulea avea 41 ani, la decesul tatălui său, 52. După moartea Bunicului şi după posibila poveste a răpirii lui Marie, scribul a pretins că viaţa din Hanul Diavolul Argintiu n-a mai trecut prin întâmplări deosebite. Dar tot el a adăugat, câteva rânduri mai jos: „Anul 1629 a fost ultimul în care Marie s-a ocupat şi de altceva decât de registrul contabil. Scribul simte de datoria sa să recunoască faptul că, poate, alte evenimente mult mai importante i-au rămas necunoscute. În anii care au urmat, registrului i-au fost smulse mai multe pagini.” Aceste remarci, mai ales cea referitoare la paginile smulse, pun un mare semn de întrebare dacă, măcar acei primi 51 ani de viaţă Al Optzeci şi patrulea i-ar fi trecut într-o atmosferă de calm idilic. 51 ani de viaţă reprezintă, deseori, mai mult decât îi este îngăduit unui om pe acest pământ. Să ne amintim doar de câţi dintre Cei O Sută n-au atins acest prag! Iar scribul nu-şi poate permite să pună în paranteză o asemenea durată din traiul unui personaj!