CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (60)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Pe când a împlinit vreo opt ani – Bătrânul mai trăia -, băiatul Păpuşii şi a lui Marie de Fragniol a devenit un mic erou: unul dintre câinii din curtea Hanului a turbat şi a muşcat într-o singură zi mai multă lume. Treptat, cei muşcaţi au murit cu toţii, inclusiv un tânăr care a vrut să ucidă fiara, însă n-a apucat decât s-o rănească. La Diavolul Argintiu au fost întotdeauna mai mulţi câini, mai ales pentru pază şi pentru stârpirea şobolanilor, însă un caz de turbare a apărut atunci pentru prima oară. Lumea s-a închis în casă şi privea de la geamuri animalul turbat, pe care iniţial au reuşit să-l închidă într-un coteţ, dar care a rupt stinghiile de lemn şi hălăduia prin curte. Marie era plecată, Bătrânul nu se simţea bine, iar Păpuşa n-a făcut decât să privească şi el pe geam. La un moment-dat, s-a deschis o uşă şi un prunc de doar vreo trei ani a ieşit în curte. Fiara s-a repezit spre el, însă în urma copilului a apărut un altul, mai mare – Al Optzeci şi patrulea. Câinele a rămas o clipă nehotărât pe loc, timp suficient pentru ca fiul Păpuşii să întindă spre el o furcă. A fost un gest de parcă ar fi invitat fiara să vină spre el. Şi fiara a venit şi s-a împlântat direct în colţii de fier ai furcii. Totul s-a petrecut în doar câteva secunde. Schelălăind, câinele a mai făcut câţiva paşii cu furca înfiptă în el, apoi s-a prăbuşit mort. Fără să-i mai dea vreo importanţă, Al Optzeci şi patrulea a luat de mână copilul mai mic şi amândoi au traversat agale curtea. Deşi scribul n-a găsit nici o ilustraţie a acelei întâmplări, ea a rămas profund întipărită în mintea celor ce i-au fost martori. Se spunea că, surprinsă, Păpuşii i-a dispărut pentru câteva clipe veşnicul zâmbet de pe buze, dar, după deznodământul fericit, ar fi exclamat: „Dacă acum a putut învinge un câine turbat, mai târziu, copilul acesta se va putea lupta şi cu un leu!”. După care zâmbetul i-ar fi apărut din nou. Iar Al Optzeci şi patrulea s-a ales cu porecla „Învingătorul leului”, deşi Al Optzeci şi patrulea nici măcar n-a văzut vreodată un leu în carne şi oase.¹

Oamenii tot povestesc. Toată ziua nu fac decât să povestească ceea ce au trăit, ceea ce au văzut ori ceea ce doar au auzit de la alţii. La Hanul Diavolul Argintiu, la fel ca în orice loc din lume, în timpul lor liber oamenii simţeau nevoia să stea ore lungi la taclale. Şi, astfel, fiecare întâmplare se desfăşoară de tot atâtea ori de câte ori este iarăşi şi iarăşi spusă. Şi auzită. Te şi întrebi când mai au vreme povestitorii să trăiască evenimente noi, „materie primă” pentru următoarele poveşti.

– Să ştiţi, repeta a o suta oară Învingătorul leului, nu mi-a fost deloc frică atunci când câinele acela urât a venit direct înspre mine. Iar oamenii, cei care au fost de faţă, dar mai ales cei ce n-au fost martori oculari, retrăiau din nou şi din nou scena.

Al Optzeci şi patrulea a crescut ocrotit de toţi cei din Han. După întâmplarea cu câinele turbat, nimic deosebit nu pare a mai fi de semnalat că ar fi putut marca copilăria Celui de Al Optzeci şi patrulea. Tatăl său a rămas încă multă vreme şeful casei, chiar dacă Marie a fost cea care lua deciziile. Iar deciziile aveau scopul de a conserva timp cât mai îndelungat posibil un prezent mai mult decât mulţumitor. (Îţi mulţumim, Ţie, Doamne!) După ce a trăit spaimele zilelor în care a cunoscut nemijlocit teroarea proceselor vrăjitoarelor, fiind cât p-aici să devină o victimă a unor interese aflate mult peste puterea ei de decizie şi a sadismului motivat cu principiile dreptei credinţe, Marie de Fragniol a ştiut să preţuiască din plin binecuvântata linişte din spatele zidurilor căminului ei. Pentru care linişte a încercat să izoleze Hanul Diavolul Argintiu într-o oază exclusivă. Scribul recunoaşte că i-a fost greu să aştearnă pe hârtie această ultimă afirmaţie: cum să desparţi de lume un loc ce trăia tocmai de pe urma celor veniţi în trecere dinspre toate punctele cardinale? Însă, tot răsfoind registrul contabil, a putut constata că, într-adevăr, muşteriii erau consideraţi ai casei, atât timp cât se aflau în Han şi străini, imediat după ce-l părăseau. Când plecau, parcă dispăreau în neant. Zidurile clădirii şi ale anexelor au ajuns a fi considerate de toţi cei din Han drept binecuvântatele hotare ale lumii. Nici apocalipsa nesfârşitelor războaie („de treizeci de ani”, „de optzeci de ani”, „de o sută de ani”, precum şi bătăliile mărunte, însă la fel de cumplite pentru cei atinşi), nici apocalipsa cumplitelor pandemii faţă de care te puteai mai greu ascunde decât faţă de cei mai bine înarmaţi mercenari², nici apocalipsa foamei nu au pătruns în Han. Nici cea a catastrofelor naturale.

Binecuvântat a fost acel loc, aşa că nimeni de acolo nu simţea nevoia să caute fericirea altundeva. (Uneori, molipsit de sentimentul de pace al celor din Han, scribului i s-a întâmplat să noteze în grabă „Îngerul Argintiu”, în loc de „Diavolului Argintiu”. Dar a mai căzut în aceeaşi greşeală şi în momente mai puţin faste pentru urmaşii Bătrânului. Probabil că, în subconştient, diferenţele nu sunt chiar atât de mari.)

Binecuvântat a fost acel loc, mai ales că de afară pătrundea fără întrerupere zvonul sinistru al urgiilor. Oamenii tot povestesc, iar Învingătorul leului a devenit şi Învingătorul Cavalerilor Apocalipsei. Mai ales că, fără să fie deosebit de masiv şi fără a se antrena în mod special, Al Optzeci şi patrulea a dovedit capacităţi ieşite din comun: de pildă, încă de mic, spărgea cu pumnul nucile cele mai tari, aşa-numitele „nuci de fier”. O făcea în mod natural, fără a se concentra măcar asupra nucii, vorbind între timp. Mai târziu, a fost văzut bătând cuie în perete fără a se folosi de ciocan, ci lovindu-le doar cu palma.

– Să ştii, astea sunt lucruri foarte simple, decreta el. Încearcă şi tu! le sugera şi celorlalţi copii. „Lucruri simple”, pe care însă nici adulţii nu le puteau îndeplini. Aşa că se minunau şi povesteau în serile lungi despre deosebitele puteri ale Învingătorului Leului.

Numai că băiatul Păpuşii şi a lui Marie de Fragniol nu s-a distins doar prin forţă. El era deosebit în mai tot ce făcea, deşi tot ce făcea executa cât se poate de firesc. De pildă, o vreme, a fost şi unul dintre pilonii de bază ai corului dirijat de domnul Köppel, de părintele Köppel. Motiv pentru care învăţătorul i-a mai trecut cu vederea excentricităţile din desene. Numai că Învingătorul leului nu părea făcut să fie membru al unui cor. Fie că îi acoperea pe ceilalţi cu vocea sa, fie că adăuga un artificiu, acolo unde toţi cântau simplu. Şi toate astea în mod firesc, fără nici o ostentaţie. Învăţătorul l-a admonestat, l-a pedepsit, însă a rămas neputincios în faţa prestaţiei „originale” a elevului său.

Cel mai mult îl enerva pe mentor faptul că puştiul punea „întrebări prosteşti” în momentele cele mai nepotrivite: „De ce este soarele pe cer şi nu cade niciodată?” ori „Din ce este făcut râul Leine, încât oricâtă apă beau vitele din el, el tot nu seacă?” ori „De ce am eu părul blond, iar Johanna părul negru?”. Sunt „întrebări prosteşti”, iar de te pui să le dai importanţă, pe de o parte, strici toată atmosfera din sala de învăţătură şi, pe de altă parte, oricât de logic ai încerca să-i răspunzi, el va insista cu o nouă asemenea nerozie. Cum să-i spui de ce e soarele pe cer? El, conştiinciosul domn Köppel, a încercat să-l potolească în fel şi chip, dar n-ai pe cine. Orice ai face, copilul tace, însă chiar când ceilalţi elevi sunt mai adânciţi în lecţie, fără să-i pese că tulbură întreaga atmosferă, vine cu o nouă asemenea tâmpenie. Chiar cât crede că o să i se permită aşa ceva?

După cum se vede, moştenitorul Diavolului Argintiu nu se bucura câtuşi de puţin de un tratament privilegiat nici la şcoală şi nici în ceea ce privea celelalte îndeletniciri impuse copiilor printre care trăia. Domnul Köppel chiar a ajuns să-l pedepsească mai aspru decât pe colegii de învăţătură. Până la urmă, mentorul s-a adresat lui Marie, spunându-i că-şi va lua lumea în cap, dacă nu se va ajunge la o soluţie ca băiatul să intre în rândurile oamenilor.

Bineînţeles că Marie nu i-a prea luat în serios ameninţarea: după atâta vreme petrecută în Han, unde să plece învăţătorul? Iar de ar fi plecat, totuşi, n-ar fi lăsat mari regrete în urmă. (Asta cu toate că îşi făcea datoria, doar că felul lui de a fi nu atrăgea pe nimeni, iar, o dată cu trecerea anilor, părintele Köppel a devenit tot mai acru, tot mai greu de suportat.)

– Să intre în rândurile oamenilor? Păi, el încă nu-i decât un copil!

„Dacă l-ar contrazice pe dascăl, i-a străfulgerat lui Marie prin cap, poate că am scăpa cu toţii de el şi am putea angaja pe cineva mai simpatic.” Dar femeia ştia prea bine că nimeni nu va pleca de bunăvoie din Han, unde beneficia tot timpul de toate cele necesare unui trai decent, că toată colectivitatea aceea se simţea prea în siguranţă pentru a risca să iasă în lumea dezlănţuită. Şi nici măcar ea nu ar fi fost încântată să plece Köppel: prea de multă vreme se afla aici, făcea parte din ceea ce era Diavolul Argintiu. (Speranţa Păpuşii era de a nu se schimba nimic în starea aceea de bine, iar speranţa lui Marie era ca prezentul mulţumitor să fie întrerupt cât mai târziu de răul care inevitabil soseşte pentru a ne încerca.) Plecarea părintelui Köppel ar fi reprezentat o schimbare şi schimbările o speriau întotdeauna: dacă e bine aşa, înseamnă că o schimbare modifică acest bine! Şi nu se ştie în ce direcţie îl modifică…

Desigur, gândurile astea nu i-au stăruit decât puţine clipe în minte: trebuia să-i răspundă mentorului care, în loc să se înroşească la furie, devenea negru. „Probabil să are sângele negru!”, mai observă Marie şi îşi aminti de personajul negru din desenele fiului ei.