În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011
Anii au trecut şi Al Optzeci şi cincilea a devenit nu numai conducătorul a ceea ce impropriu se mai numea Hanul Diavolul Argintiu1, ci şi tatăl a primilor săi doi copii: o fată şi un băiat. Puţin mai sus, scribul a notat: „Cum Gertrud a avut şi doi fraţi, fiul Învingătorului leului n-a avut acces la titlul nobiliar al familiei Romzug, ceea ce nu l-a împiedicat să caute cu îndârjire să nu rămână mai prejos nici în privinţa aceea”. Aşa că, imediat după moartea lui Marie de Fragniol, fiul Învingătorului leului a obţinut titlul de Burggraf, bazându-se pe proprietatea castelului Obersdach, dar şi pe o sponsorizare mărinimoasă oferită principelui elector. Acesta s-a îngrijit ca formalităţile să decurgă surprinzător de repede. Totuşi, în curând, Al Optzeci şi cincilea s-a declarat dezamăgit, aflând că n-a ajuns decât printre nobilii de categorie măruntă. Prin urmare, a trimis mesageri din rândurile oamenilor de încredere care lucrau în „activităţile conexe” din străinătate pentru a-i găsi o mireasă moştenitoare a unui blazon cât mai strălucitor. În mai puţin de trei luni a primit trei astfel de propuneri. A mai durat câteva săptămâni pentru a controla validitatea acelor sugestii, însă, oricum, şi de data asta lucrurile au mers foarte repede. Al Optzeci şi cincilea a acţionat întotdeauna rapid – „Quod vis facere, fac cito!” – aşa că, atunci când a primit un portret al domnişoarei Lorenzzi şi un certificat autentic al situaţiei ei reale, n-a mai stat pe gânduri şi a chemat-o la Hanovra.
Maria Carla Giovanna Anna contesă de Lorenzzi a rămas orfană la vârsta de doar trei ani, părinţii ei şi o soră mai mică murind în timpul unei epidemii, aşa că nu a apucat să mai aibă alţi fraţi. Era singura moştenitoare a titlului – adică exact ceea ce căuta Burggraful de Obersdach. Fata fusese crescută de câteva rude nu foarte apropiate, care au avut grijă să-i toace aproape întreaga avere. Drept urmare, au văzut în neaşteptata cerere de căsătorie din partea unui nobil german – care, pe deasupra, se spunea că era şi putred de bogat – o adevărată pomană a Cerului, mai ales că şi mirele era tânăr şi mai mult ca sigur că din averea lui fabuloasă se va putea suge mai mult decât din puţinul rămas de pe urma conţilor Lorenzzi. (Rudele tocmai au intenţionat s-o trimită pe tânăra femeie la o mănăstire, ţinând cont că doar aproape întreaga ei avere s-a risipit şi că, devenind în curând majoră, ar fi putut să dispună de ceea ce nu s-a vândut încă.) Un consiliu de familie a angajat un pictor care a realizat portretul contesei, portret care a plecat cu un curier rapid în nordul continentului, în Saxonia, un principat undeva în Sfântul Imperiu German. Graba tutorilor Mariei Carla Giovanna Anna contesă de Lorenzzi n-a fost în zadar. Al Optzeci şi cincilea, după ce i-a fost destul să afle că tânăra femeie era într-adevăr contesă şi că nu avea beteşuguri fizice ce nu se pot vedea de pe tablou, a ales-o de soţie. Cu doar trei săptămâni mai târziu au mai venit două tablouri, unul din Franţa şi unul din Bavaria, însă Burggraful a refuzat să le vadă. („Dacă începi să faci comparaţii, întotdeauna vei găsi argumente pro şi argumente contra. Şi, atunci, orice ai alege, tot vei rămâne cu un regret pentru ceva. Dar aşa, când nu există o alternativă mai promiţătoare, totul rămâne la stadiul de <mulţumitor>”, a motivat el faptul că nu l-au mai interesat următoarele propuneri.)
S-a întâmplat în Anul Domnului 1632. Mirele avea nouăsprezece ani, iar mireasa şaptesprezece, iar nunta a avut loc la exact douăsprezece luni de la moartea lui Marie de Fragniol, Al Optzeci şi cincilea dorind să păstreze doliul intact pentru singura fiinţă pe care a iubit-o cu adevărat. Depăşind acel moment, odată cu încheierea căsătoriei cu tânăra Lorenzzi, Burggraful a devenit şi Conte Lorenzzi, fapt confirmat în contractul semnat cu acel prilej, document care se mai păstrează şi astăzi. Evenimentul a reprezentat un moment amplu comentat, fiul Învingătorului leului dorind să intre în rândul nobililor de rang cu fastul cuvenit. Nunta a fost cu atât mai comentată cu cât stăpânii Hanului nu au făcut niciodată caz de averea lor, încă de pe vremea Bătrânului fiind impusă sobrietatea venită din catolicismul reformat adoptat de toţi membrii „familiei lărgite”. Scribul a pomenit câteva aniversări ale urmaşilor Bătrânului, însă acelea au fost şi singurele „evenimente mondene” din Han, după cum reiese şi din cheltuielile trecute în registrul contabil. Poate de aceea a şi stârnit atât ecou nunta Celui de Al Optzeci şi cincilea, Burggraf de Obersdach cu Maria Carla Giovanna Anna, Contesă de Lorenzzi. În primul rând că au fost invitaţi oaspeţi de cel mai înalte rang, …iar aceştia au venit. Prilej de noi şoapte cum că, în plin război, la Diavolul Argintiu s-ar fi pus la punct strategii, alianţe şi trădări. Mergând pe urmele acelor zvonuri, scribul n-a reuşit să depisteze cu precizie cine anume dintre mai marii timpului a fost la Hanovra la sfârşitul lui iunie 1632. Vremurile erau deosebit de nesigure, călăreţii apocalipsei galopau prin Europa în lung şi în lat, războiul de treizeci de ani se suprapunea celui de optzeci de ani şi orice întâlnire între decidenţi putea fi interpretată în fel şi chip. În registrul contabil sunt enumerate doar cheltuielile – enorme pentru acea dată! -, nu şi invitaţii. Aşa că scribul a încercat să recunoască personajele de pe două tablouri: „Grădina plăcerilor” a lui Peter Paul Rubens şi „Nunta” de un autor necunoscut. După cum am văzut, în călătoriile sale de diplomat, Rubens a trecut pe la Han, a stat de vorbă cu Învingătorul leului, de care nu a fost prea convins, dar a şi pictat „Grădina plăcerilor” exact în anul căsătoriei Celui de Al Optzeci şi cincilea. Scribul, comparând mai multe portrete de epocă, a încercat să regăsească personajele în acel tablou. Reuşitele rămân discutabile. Cea de a doua pictură, însă, face neîndoielnic referire la evenimentul nostru, mai ales că s-a şi păstrat în colecţia amintită de la Castelul Obersdach2. Că scribul n-a ajuns la concluzii clare în privinţa invitaţilor de onoare o dovedeşte şi faptul că a fost convins că l-a recunoscut pe Johann t’Serclaes von Tilly într-unul dintre nuntaşi, ori mareşalul Tilly a murit deja la sfârşitul lui aprilie, în urma rănii primite în bătălia de la Rain pe Lech. Poate că, totuşi, Gottfried Heinrich zu Pappenheim, cel ce va ataca puţine săptămâni mai târziu oraşul Maastricht să fi fost cu adevărat acolo.
Dar tabloul nunţii, foarte probabil o reprezentare cât mai fidelă a evenimentului de la Han, ne dă o imagine asupra fastului impus de proaspătul conte. Ca şi în lucrarea lui Rubens, şi aici decorul este o grădină, iar personajele sunt îmbrăcate în costumaţii distincte, făcând evidente deosebirile sociale. Nu lipsesc nici podoabele purtate, podoabe nepermise până atunci de cutumele severe impuse la Diavolul Argintiu. Al Optzeci şi cincilea, încercând să dea cât mai mult prestigiu evenimentului, a reînviat un moment de maxim fast petrecut cu aproape un veac în urmă – nunta Mariei Stuart cu regele Franţei, Henric al II-lea, moment care, la fel ca şi întreaga viaţă a tragicei regine, a traversat tot mai legendar vremurile. Maria Carla Giovanna Anna contesă de Lorenzzi a apărut exact în costumaţia Mariei Stuart3, iar o mulţime de nuntaşi au purtat şi ei straie din veacul trecut (ceea ce a făcut ca tabloul să fie considerat de experţi a fi cu un secol mai vechi…).
Totuşi, nunta Celui de Al Optzeci şi cincilea a introdus şi n-a introdus un nou stil de viaţă în Hanul Diavolul Argintiu. Scribului i se pare cu totul semnificativ că mirele şi-a găsit timp să noteze în registrul contabil toate cheltuielile petrecerii, dar şi celelalte cifre necesare contabilităţii „activităţilor conexe”, iar consemnările se pare că au fost făcute în fiecare zi, fără nici o amânare chiar şi în ziua fastuoasei ceremonii, când Al Optzeci şi cincilea n-a uitat să se retragă în camera sa de lucru pentru a se ocupa de treburile firmei, considerând că vremea ar putea să ducă în uitare anumite cheltuieli, stricând acurateţea socotelilor contabile atât de importante pentru ori ce firmă se respectă. (Până atunci, din marele catastif lipsesc doar două zile, atunci când Marie s-a îmbolnăvit şi nu a mai putut să-l completeze, după care nepotul a preluat această sarcină foarte repede. Şi s-a achitat de ea până la capăt4.)
1 Denumirea aceasta a rămas în scriptele vremii, deşi, încă de pe vremea Bătrânului, interesele puternicei familii depăşeau cu mult zidurile unui simplu stabiliment: ceea ce era notat în registrul contabil la „activităţile conexe” reprezenta atât afaceri imobiliare, cât şi o firmă de armatori alături de un atelier de construit şi reparat ambarcaţiuni, precum şi ferme agricole, ateliere de croitorie, alte câteva hanuri plasate pe marile drumuri comerciale, echipe de zidari şi sculptori; şi mai erau şi structuri apărând încifrate chiar şi în scriptele private – preocupări depăşind cu mult limitele legii (printre care scribul crede că nu greşeşte atunci când face trimitere la activităţi de piraterie, la altele de recuperare forţată de la datornicii proprii sau ai altora, la contrabandă cu tot felul de produse pentru care exista instituit un monopol al unei autorităţi religioase sau laice sau la oferirea de servicii de ucigaşi plătiţi.) Până la urmă, activităţile familiei erau doar gândite şi regizate din Hanul Diavolul Argintiu şi, fiind atâtea direcţii diferite de lucru, nici nu este de mirare că Bătrânul – fondatorul genial al întregului imperiu financiar şi de putere – a găsit atât de greu un urmaş demn să se descurce şi să ducă mai departe complicata construcţie. Au trebuit să treacă trei generaţii până să apară cineva care să-i conserve lucrarea – Marie de Fragniol – şi alte două, ca un alt urmaş – Contele Lorenzzi – să ajungă s-o şi dezvolte.
2 Ceea ce, în felul său, este uimitor: după ce castelul a fost distrus aproape în totalitate de către mercenarii lui Wallenstein şi obiectele din el – cele care n-au fost incendiate – s-au răspândit în cele patru vânturi, proprietarul de peste veacuri al castelului, în strădania de a-l restaura cât mai fidel, a mai reuşit să recupereze multe dintre piesele originare.
3 Ceremonia nunţii Mariei Stuart cu Delphinul Franţei, la Notre Dame, a fost multă vreme socotită cea mai impunătoare nuntă din istorie – exceptând, desigur, nunţile mitologice -, poate şi datorită tragicului destin ulterior al reginei Scoţiei, asociat cu prejudecăţile faţă de englezi. Se pare că atunci s-a impus rochia albă şi voalul alb pentru mirese. Pentru a mări fastul, atât trena rochiei, cât şi voalul „Mariei a Scoţiei” au fost deosebit de lungi. Al Optzeci şi cincilea a angajat un istoric al acelei epoci, cunoscutul biograf Jammes Kroney, care să supravegheze ca nunta de la Hanovra să fie o copie fidelă a „nunţii nunţilor”. (Care la Paris a avut totuşi un viciu, Maria a fost zveltă şi neobişnuit de înaltă pentru vârsta ei, iar Henry mai degrabă scund şi bondoc. În privinţa aceasta, lucrurile au stat mult mai bine la Hanovra.) Trei observaţii se pretează la ciudăţenia nunţii Celui de Al Optzeci şi cincilea cu contesa Lorenzzi: în primul rând, faptul că spectacolul s-a desfăşurat cu atâta lux (vezi sumele uriaşe trecute în registrul contabil) într-un spaţiu unde – şi înainte şi după aceea – simplitatea obligatorie a fost respectată cu sfinţenie în spiritul reformei; în al doilea rând, după aerele nobiliare arogate de noul stăpân, fastul nunţii părea să anunţe a doua mare schimbare în Hanul Diavolul Argintiu (schimbare care, totuşi, nu s-a produs) şi, în al treilea rând, este interesant că însuşi fiul Învingătorului leului parcă a vrut să reînvie în soţia sa şi legenda eroică a reginei Scoţiei. (Să-i fi insuflat el soţiei sale nebunia de mai târziu?) „Dintre ofertele pe care le-a avut, nu întâmplător a ales Contele o Marie” se şoptea, iar unii se refereau la amintirea lui Marie de Fragniol, de care Al Optzeci şi cincilea a fost atât de ataşat, însă alţii se gândeau la adoraţia faţă de Fecioara Maria. Dar au fost şi destui care au comparat martiriul atât de comentat în epocă al reginei Scoţiei cu suferinţele pe care le-a suferit Maria Carla Giovanna Anna contesă de Lorenzzi, fără a putea însă nimeni anticipa şi tragicul sfârşit al tinerei mirese.
4 Scribul a precizat la locul potrivit că din registrul contabil au dispărut mai multe file, însă cele două zile lipsă dinaintea morţii lui Marie de Fragniol nu au fost îndepărtate deoarece prima însemnare a nepotului continuă pe aceeaşi ultimă pagină notată încă de bunica. Şi ar mai fi de semnalat un amănunt: scribul a trăit un adevărat şoc, atunci când scrisul lui Marie de Fragniol se termină şi este înlocuit cu o altă caligrafie. Slovele sunt din nou parcă identice cu cele ale Bătrânului! Al Optzeci şi cincilea nu a moştenit doar tenacitatea, spiritul organizatoric şi disciplina interioară a strămoşului său (pe lângă numeroase deosebiri), ci i-a preluat şi forma literelor: o caligrafie identică până la confuzie!
