CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (82)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

– Ascultă-mă, a încercat de nenumărate ori să-l potolească pe şeful Hanului Diavolul Argintiu, nu le mai da bani acestor oameni, fără să te socoteşti! Şi în nici un caz în felul acesta!

– De ce să nu le dau?! Ei îmi vor aduce aceeaşi dobândă ca şi ultimul negustor! Împrumutându-i pe nobili, Al Optzeci şi cincilea se simţea răzbunat. Nu le dau bani la toţi, îi explica lui Ţipor, le dau doar celor care vin să-mi ceară politicos. Cei care cred că pot să-mi comande un împrumut se duc aşa cum au venit. Ba nu, aceia vin umflaţi în pene şi pleacă mai pleoştiţi ca o cioară plouată.

Dar nu acesta era criteriul pe care-l avea în vedere evreul:

– Ascultă-mă pentru că ştii că-ţi vreau numai binele! Eu mă pricep la astfel de lucruri şi am văzut multe. E limpede şi pentru un orb că de la aceşti oameni tu nu eşti atât de interesat de câştig, cât de faptul că ai avut un moment când i-ai simţit la picioarele tale. Ei au venit să-ţi ceară bani pentru că nu pot trăi fără luxul cu care s-au obişnuit. Dar te-au ghicit şi s-au simţit umiliţi. Fapt pe care n-o să ţi-l ierte niciodată.

– Şi ce-o să-mi facă? a râs Contele Lorenzzi.

– Deocamdată nimic. Dar pe lângă umilinţa îndurată, ei vor ajunge şi în situaţia în care nu vor mai avea de unde să-ţi dea banii înapoi.

– Nu-i nimic! Abia aştept! Atunci va fi bucuria mea cea mai mare. Fii liniştit, eu nu voi rămâne niciodată în pagubă! Aceşti derbedei filfizoni…

– Nu-s toţi derbedei filfizoni. Eu am cunoscut şi persoane cu totul respectabile printre ei.

– Aceşti derbedei filfizoni, respectabili sau nu, au palate, au obiecte de preţ, am de unde să-mi recuperez banii.

– Iar după ce s-au simţit umiliţi de tine, după ce îşi vor da seama că nu au de unde să-ţi restituie împrumutul, nu le va mai rămâne decât…

– Să se sinucidă?

– … nu le va mai rămâne decât să scape de tine!

– De mine?!

– Eu am avut şi prieteni, ba chiar şi rude care i-au împrumutat pe cei mai puternici oameni ai lumii. Şi ce crezi? Deşi au stat în preajma unor capete încoronate, deşi unii au ajuns chiar dregători temuţi, şi-au găsit sfârşitul tocmai de la cei pe care i-au ajutat cu bani şi cu sfaturi, şi tocmai pentru că aceea a fost cea mai simplă soluţie pentru datornici să scape de creditorii lor.

– De mine nu vor scăpa atât de uşor. Şi de la cine o să mai ia atunci împrumuturi, când s-ar afla ce au vrut să-mi facă mie? De mine nu vor scăpa atât de uşor!

– Întotdeauna vor găsi pe cineva care crede că-i poate cumpăra. Şi vor scăpa şi de acela, şi vor găsi pe altul. Şi, pe urmă, pe altul.

Ţipor, singurul căruia – după moartea lui Marie -, Al Optzeci şi cincilea i se destăinuia fără jenă, vedea că, uneori, şi Contele Lorenzzi se înfoia în pene asemenea unui cocoş. Desigur, Ţipor era la curent cu forţa „armatei de oameni”, însă cunoştea şi cazuri când nici aceea n-a mai fost la fel de eficientă ca în trecut, tocmai acum, când stăpânul nu ierta nici o greşeală. Însă evreul mai ştia şi un alt lucru: aşa cum suveranilor le venea greu să fie mari datornici, atunci când puteau scăpa atât de uşor de creditorii lor, la fel şi stăpânului Hanului i s-ar putea părea, la un moment-dat, stânjenitor că s-a spovedit cuiva şi n-ar fi exclus să-l excludă pe duhovnicul său de conjunctură. Ţipor îşi arătă şi pe mai departe temerile faţă de riscurile la care se expunea şeful său, însă nu mai insista niciodată prea mult. El îşi făcea datoria, restul nu mai depindea de el.

Au trecut vreo doi ani de când s-a sinucis Maria Carla Giovanna Anna contesă de Lorenzzi, prima soţie a Celui de Al Optzeci şi cincilea. Perioada cât fiul Învingătorului leului n-a dus defel o viaţă de călugăr, găsindu-şi întotdeauna o femeie care să-i astâmpere poftele. Poftele? Şi poftele, însă, mai ales, necesităţile. Celui de Al Optzeci şi cincilea îi plăceau femeile, savura momentul, însă nu mai mult decât ca pe o necesitate. „Nevoia de femeie este ca şi nevoia de mâncare. Când eşti sătul, oricât ţi-ar plăcea, pentru o vreme atât mâncarea, cât şi femeia te interesează prea puţin.” Şi iarăşi: „Ca şi cu mâncarea: dacă ţi-e foame, te gândeşti numai la mâncare şi nu te mai poţi concentra asupra celor pe care le ai de făcut. Cu lipsa de femeie e şi mai rău, gândurile o iau cu totul razna! În ambele situaţii, aceasta dăunează grav randamentului în muncă”. Pe urmă, tot el se întreba: „Dacă nevoia de femeie e mai mare decât cea de mâncare, cum de se poate supravieţui şi fără sex, dar nu şi fără mâncare? Foarte ciudat!”, concluziona el, fără a-şi da nici un răspuns. De altfel, contelui Lorenzzi nu-i plăceau asemenea gânduri, pe care „doar flămândul, şovăielnicul şi schilodul trebuie să le aibă. Dacă eşti bărbat, om hotărât şi gata oricând să acţionezi, atunci ele devin nu numai inutile, dar chiar împovărătoare, prin lipsa lor de sens”. Iar fiul Învingătorului leului nu a ştiut niciodată nici ce este foamea pe care nu ai cu ce s-o astâmperi şi nici ce este abstinenţa forţată faţă de orice. Pe de altă parte, el nici nu concepea să facă din sex o preocupare deosebită, iar clipele sale de amor erau dure şi scurte: fără preludiu şi fără gingăşie, lucruri potrivite doar pentru „derbedeii filfizoni”. Care trăiesc doar pentru a mânca şi a se împreuna. „Eu nu trăiesc pentru ca să mănânc, ci mănânc doar pentru a putea trăi!” repeta el vechiul dicton. Şi mânca repede şi făcea amor repede: toate la timpul lor, Quod vis facere, fac cito! Aşa că moartea atât de spectaculoasă a contesei nu i-a schimbat în mod semnificativ viaţa. Maria Carla Giovanna Anna de Lorenzzi nu l-a atras niciodată în mod deosebit, adică mai mult decât alte femei. E drept, o vreme, nici nu i-a displăcut. Dar atât. Aşa că şi cât i-a trăit prima soţie, Al Optzeci şi cincilea, atunci când i-a fost foame, se mai hrănea şi din alte farfurii. Şi n-a flămânzit nici în timpul doliului – pe care orice om civilizat şi cu frica lui Dumnezeu trebuie să-l respecte! – şi n-a flămânzit nici după aceea. Şi, deşi lumea îi cunoştea apucăturile şi s-a obişnuit cu ele, ştiind că e mai sănătos să nu le comentezi, Contele proceda discret: pe de o parte, că nu pricepea râvna multor masculi de a se lăuda peste tot cu fiecare nouă cucerire – reală ori inventată¹– , pe altă parte, pentru că nu ar fi fost deloc bine ca plozii iviţi din acele aventuri de o oră ori de o săptămână să aibă vreodată pretenţii la moştenirea copiilor legitimi. Doar el, stăpânul, va stabili dacă şi cât li se va cuveni copiilor din flori.

Tocmai această ultimă problemă, copiii legitimi, l-a determinat, după doi ani, să se recăsătorească. Nu se ştie niciodată ce se poate întâmpla cu un singur moştenitor. De aceea, este obligatoriu să ai cel puţin o rezervă. Cu Maria Carla Giovanna Anna, a avut trei copii, dintre care doi au supravieţuit – un băiat şi o fată. Cu a doua soţie a mai avut patru: trei fete şi un băiat. O vreme, Contele a avut multă grijă de cea de a doua sa femeie legitimă. Aceasta rămânea uşor gravidă, însă prima naştere a dat o fată, a doua tot o fată, a treia la fel. Ceea ce l-a făcut pe Al Optzeci şi cincilea să-i arate noii sale soţii, Dorothea Maria, tot mai explicit cât de mult îl dezamăgeşte. Şi tocmai atunci când acea dezamăgire s-a transformat în dispreţ – şi apoi în ură -, s-a născut şi un băiat. Moment când femeia a scăpat de orice reproşuri, însă nici n-a mai jucat vreun rol deosebit în viaţa Contelui. (Care „Îi oferea tot ceea ce este nevoie pentru un trai liniştit! El îşi făcea datoria! Ce să-i mai dea?”)