CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (86)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Pe de altă parte, însăşi existenţa concretă a unei discipline şi ierarhii a ordinului nu este deloc certă pentru mijlocul veacului al XVII-lea. Membrii săi se mai întitulau şi „cavaleri văzuţi şi nevăzuţi”, iar măsurile de precauţie nu au fost defel exagerate, chiar printre „clasicii” frăţiei destui au avut grijă să declare că nu fac parte din ea. Însă atunci când a venit Hieronymus Pascuti la Han, purtând la vedere însemnele, el a povestit despre întâlnirile sale cu numeroase personalităţi de cel mai înalt rang şi despre modul ieşit din comun în care a fost primit datorită apartenenţei sale la ordin. Dacă societatea din pavilionul Învingătorului leului a fost cucerită de legendele povestite de Pascuti, Celui de Al Optzeci şi cincilea i-a atras atenţia cu totul altceva. Străinul a venit nu numai cu vorbe, ci şi cu două inestimabile manuscrise vechi, drept dovadă a relatărilor sale. Însă pentru Contele Lorenzzi nici măcar acele obiecte concrete nu constituiau mărturii, întrucât ele tot din legendă proveneau. Se spunea că după ce a murit la o vârstă matusalemică, Christian Rosencreutz ar fi fost înmormântat într-un loc secret împreună cu principalele scrieri antice, precum şi cu contribuţiile sale la noua orientare a lumii pe care o propovăduise. Aşa că, în continuare, era răspândit zvonul că acela care ar avea acces la acel loc misterios ar beneficia nu numai de înţelepciunea pierdută, ci de uneltele practice pentru zămislirea unei societăţi perfecte a întregii omeniri, în genul celor descrise de mai de mult de Thomas Morus ori mai de curând de Tomasso Campanella. Cavalerii care ar fi descoperit cripta miraculoasă ar fi luat de acolo doar puţine manuscrise şi la fel de puţine obiecte. Pe de o parte, i-ar fi împiedicat pietatea să deconspire tezaurul şi locul unde se găsea acesta, pe de altă parte, conştiinţa că oamenii n-au ajuns încă la o înţelegere suficientă le-ar fi dictat să păstreze taina spre a nu fi folosită în mod greşit, ori chiar împotriva intenţiilor lui C.R.C. (Christian Rosencreutz). Aşadar, pretindea Pascuti, cele două incunabule, de care nu se despărţea nici în somn, nu erau numai nişte înscrisuri cu totul speciale, ci şi de o valoare imposibil de apreciat în bani. „Şi, dacă tot se laudă atât cu acele cărţi, cum de n-a fost încă jefuit cavalerul?” se mira Al Optzeci şi cincilea, fiind tot mai sceptic în legătură cu importanţa esenţei ideologiei rosicruciene. El nu credea nici în utopice orânduiri mondiale, cum nu credea în nici un fel de teorii ce nu şi-au dovedit încă utilitatea practică. Tot ceea ce-l interesa era dacă însemnele afişate de Pascuti ofereau cu adevărat un prestigiu atât de însemnat precum îl prezenta cavalerul. Un prestigiu care să facă imposibilă respingerea – reală ori doar închipuită – şi pe mai departe de către „trântorii filfizoni”. Şi îl interesa cum ar fi putut afla cu certitudine dacă şi o parte dintre puternicii lumii făceau parte, aşa cum se lăuda Pascuti, din organizaţie şi cât de mult se sprijineau fraţii între ei în viaţa profană. Ajungând în acest punct, apropierea Contelui Lorenzzi faţă de roza-cruce i-a devenit scribului, în sfârşit, de înţeles.

În vreme ce Hieronymus Pascuti ţinea în faţa unui public entuziast prelegeri ezoterice, cum ar fi fost rolul lui Iacob Böhme, în pavilionul Învingătorului leului, fiul acestuia s-a mărginit să doneze, prin acelaşi Hieronymus Pascuti, o sumă semnificativă ordinului. Nu i-a cerut nimeni să facă acest gest, aşa că, măcar deocamdată, nici n-a fost cineva care să fi putut fi acuzat de şarlatanie. Şi tot, în timp ce Hieronymus Pascuti îşi baza expunerile pe exegeza celor două texte miraculoase¹, „traducând înţelesuri ascunse”, astfel încât după „explicarea” fiecărui capitol, auditoriul să aibă impresia că se află în faţa a cu totul altui text decât cel ce i-a fost citit iniţial, contele Lorenzzi era preocupat să afle cum se pătrundea în ordin, pe ce structură se bazează el, să i se relateze măcar câteva dintre dovezile indubitabile de fidelitate reciprocă oferite de cavaleri. Reţinându-l cât mai mult pe Pascuti la Han – lucru uşor de realizat, străinul simţindu-se extrem de confortabil acolo unde avea casa şi masa asigurate, precum şi un public pătruns de respect, dar şi cea mai limpede bere pe care a băut-o vreodată -, Al Optzeci şi cincilea îşi zorea oamenii să verifice fiecare dintre informaţiile aduse de acest oaspete special. Desigur, era vorba despre locuri, nume, fapte şi nu despre cum a înţeles cutare autor semnificaţia unui anumit concept.² Altele erau informaţiile a căror veridicitate o căuta el. De pildă, i se părea ciudat că Pascuti s-a referit de mai multe ori la Thomas Morus, un catolic fervent, care a fost dispus să plătească şi cu viaţa crezul său, asta în vreme ce apartenenţa la roza-cruce părea un apanaj al reformei. Şi, atunci, ce căuta Thomas Morus în această poveste?

Contele Lorenzzi n-a fost în nici un caz un om pasionat de carte, faptul că era în stare să citească fără mari eforturi un mesaj sau un contract i se părea absolut suficient. („Nu trăiesc ca să citesc, ci citesc atât cât să mă ajute în viaţă”, parafraza el iar şi iar celebrul „Nu trăiesc ca să mănânc, ci mănânc ca să trăiesc!” Într-adevăr, spre deosebire de străbunicul său, Bastardul, Al Optzeci şi cincilea, specialist şi el în reţete gastronomice³, aprecia mâncarea doar prin valoarea ei economică, el însuşi consumând orice, fără preferinţe. „Ce-ţi place ţie cel mai mult?” l-a întrebat Marie de Fragniol, când nepotul ei nu împlinise încă nici cinci ani. „Banii!” a răspuns ţâncul fără să se gândească măcar că fusese întrebat de preferinţele sale culinare. Dar nu-i plăceau doar banii: pentru a-şi satisface orgoliul rănit de sentimentul că nu era respectat după cum i se cuvenea unui conte chiar de către cei printre care voia să pătrundă, era dispus să cheltuiască oricât, iar pentru a se răzbuna pe cei pe care-i considera vinovaţi de acea lipsă de consideraţie şi-ar fi vândut şi sufletul. „Contele Lorenzzi nu este un om cu adevărat pragmatic: contele Lorenzzi este pătimaş. Asta dăunează grav afacerilor” a cutezat să spună de mai multe ori Ţipor, câteodată chiar şi şefului său.)

Totuşi, în privinţa discuţiilor cu Hieronymus Pascuti, pe Al Optzeci şi cincilea nu-l preocupau dovezile practice în legătură cu faptul că „materia n-ar fi decât energie epuizată”, ci avantajele concrete pe care le putea oferi ordinul. În urma generoasei donaţii primite, şi cavalerul a fost de acord să-şi petreacă o parte din timp chiar şi cu „bădăranul conte argat”. (În Han, n-a avut cum să nu vadă la ce munci umile se preta gazda sa şi nici să nu audă tonul necioplit cu care aceasta se adresa oricui.) La întrebările fiului Învingătorului leului, răspundea cu relatarea unor „pilde concrete”. Acestea au fost verificate în amănunt de oamenii Celui de Al Optzeci şi cincilea.

La început, a povestit despre fapte de vitejie, care l-au lăsat rece pe conte. Şi nici istorii despre modul cum s-au salvat unii pe alţii în bătălii fraţii nu l-a impresionat în mod deosebit, chiar dacă Pascuti avea un dar înnăscut de orator şi ştia să istorisească plin de dramatism cum un adevărat cavaler al rozei şi al crucii nu a pregetat să-şi dea viaţa pentru a-şi ajuta fratele aflat într-o situaţie disperată pe câmpul de luptă. „Şi nu numai pentru că era vorba de un frate, şi-a dat celălalt frate viaţa, ci şi pentru că ştia că salvează un crez, un ideal şi un scop mai presus de orice!”)