CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (87)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Pe urmă, Pascuti sesizând ce spera Contele şi nădăjduind, la rândul său, să mai primească şi alte donaţii, i-a povestit despre modul cum unul dintre fraţi a bătut zadarnic ani de zile la poarta unor bărbaţi puternici din Hamburg, fără a primi alt răspuns în afara unor amânări nesfârşite. Şi tocmai atunci când acei potenţi oameni de afaceri au fost pe punctul de a ajunge la învoială cu altcineva, au aflat că şi solicitantul lor este rosicrucian. Din clipa aceea, totul a mers ca pe roate, spre avantajul ambelor părţi.

– Pot să vă spun că oamenii nici n-au mai avut nevoie de recomandări reciproce, apartenenţa la ordin fiindu-le un argument imbatabil. Iar rezultatele colaborării lor pot fi socotite exemplare.

– Bravo! Dar daţi-mi amănunte!

– Oricine vă poate confirma acest minunat act de recunoaştere în numele unui crez!

– Nume, daţi-mi nume!

– Nu am acest drept! Eu, după cum puteţi constata, îmi port însemnele la vedere, alţii însă au motive să fie mai discreţi. Dacă n-ar fi fost aşa, şi cele două părţi despre care v-am povestit s-ar fi recunoscut mai repede şi lucrurile s-ar fi rezolvat de la început.

– Atunci daţi-mi măcar nişte amănunte! Cât de mici!

Numai că amănuntele primite nu i-au ajutat pe oamenii stăpânului Hanului să descopere despre cine era vorba.

Traiul bun al lui Pascuti era tot mai ameninţat, iar satisfacţiile din „pavilionul înţelepciunii” se puteau sfârşi oricând. La fel ca şi casa şi masa gratuite. La fel şi cea mai limpede bere. Aşa că, rozicrucianul a devenit mai concret, plătindu-şi traiul bun cu date mai exacte. Astfel au venit relatări despre o companie navală din Anglia, companie creată tot pe baza încrederii reciproce dintre mai mulţi fraţi. Apoi povestea unei bănci din Stuttgart. Şi chiar şi succese în plin teren catolic: industria cărnii chiar din Roma. Pascuti povestea toate aceste lucruri cu uşor dispreţ, accentuând că spiritul de sacrificiu, curajul şi, în primul rând, crezul neclintit trebuiesc a fi subliniate, atunci când se vorbeşte de roza-cruce. Jucat sau nu, acest mod de a povesti l-a făcut pentru o vreme suficient de încrezător pe Al Optzeci şi cincilea, încât a început să facă demersuri pentru a fi cooptat în ordin. Demersuri şi insistenţe. Şi o nouă donaţie, mai consistentă chiar decât prima. Însă vremea a trecut şi nici un nume şi nici o informaţie nu au primit confirmarea din partea oamenilor trimişi să verifice poveştile lui Pascuti. Acesta a simţit că lucrurile nu mai sunt în regulă şi a încercat să plece. Însă acum gazda a fost cea care l-a rugat să mai rămână. Iar atunci când a părăsit pe furiş Hanul, a fost adus înapoi cu forţa.

Fuga lui a fost ultimul argument că născocise totul. Disperat, Pascuti a căutat protecţie la tatăl contelui. A urmat o scenă dură, în care Învingătorul leului a fost pe punctul de a fi lovit pentru că „nu şi-a văzut de ale lui şi şi-a băgat nasul în oala pe care a spurcat-o, de fiecare dată când s-a apropiat de ea!”.

Pascuti a trebuit să dea înapoi ambele donaţii, dar ar fi trebuit să-şi plătească prin muncă fizică şi cele aproape patru luni cât a beneficiat de găzduirea la Han. Numai că s-a descurcat atât de rău atât la grajduri, cât şi la munca prestată la câmp, încât Al Optzeci şi cincilea a calculat că este mai simplu să-l dea afară după nici două săptămâni, decât să-l mai hrănească pentru pagubele pe care le producea.

A fost Hieronymus Pascuti cavaler rozicrucian sau doar un escroc cu oarece cultură? Scribul n-a putut afla. În schimb, scribul ştie că Al Optzeci şi cincilea n-a intrat în ordin.

Contele Lorenzzi a ajuns la vârsta de patruzeci şi unu ani. Scribul a prezentat mai sus relaţiile pe care le-a avut Al Optzeci şi cincilea cu rudele sale. În următoarea biografie, cea a moştenitorului său, vor reieşi şi relaţiile dintre tată şi fiu. Deocamdată, trebuie doar menţionat că şi relaţiile dintre ei au fost proaste. Tatăl considera că le oferea rudelor sale – ca şi „familiei lărgite”, adică tuturor celor ce trăiau în Han – o viaţă lipsită de griji materiale şi siguranţă în faţa nenumăratelor provocări ale vremii (ceea ce într-adevăr nu era deloc puţin!) şi spunea că atât constituia datoria sa. O datorie pe care şi-a îndeplinit-o pe deplin. În contrapartidă, cerea respectul cuvenit. Numai că prin „respect” Contele înţelegea supunere totală şi aprecierea eforturilor pe care le depunea. Nu suporta alte păreri şi cu atât mai puţin accepta să fie contrazis. Pretindea prea mult? De la tatăl său nu avea ce să aştepte, pe tatăl său îl considera ţicnit, dacă nu chiar nebun. Prima lui soţie chiar şi-a pierdut minţile. Cu a doua sa soţie n-a găsit ce discuta, iar faptul că la început i-a născut doar fete, până ce, în sfârşit, să-i ofere şi un băiat, i se părea necinstit şi a făcut-o şi mai puţin demnă de atenţia sa. „Am aşteptat cu prea multă ardoare acel fiu pentru ca să-l mai pot accepta altceva decât o rezervă pentru primul.” Asta în vreme ce, întâiul fecior părea să fi moştenit firea mamei. Era la fel de indiferent cu toate problemele casei ca şi ea. Ceea ce la contesa Lorenzzi iniţial îngăduise, atunci când încă mai tânjea să fie primit ca un egal între nobili, la Al Optzeci şi şaselea i se părea o evidentă sfidare a îndatoririlor ce-i reveneau. Băiatului nu-i plăcea munca brută, nu era prea interesat nici de lecţiile şcolare, tot ce se întâmpla în Han i se părea plictisitor. Ăsta era moştenitorul Hanului Diavolul Argintiu? Singura consolare era că evoca situaţia bunicului său, cel care n-a fost în stare să se achite de sarcini decât mânat fiind de soţie. Aşa că poate că şi tânărul îşi va lua o nevastă hotărâtă şi pusă pe treabă. Da, dar Păpuşa măcar era cooperantă şi executa tot ceea ce îi sugera Marie de Fragniol, femeia care a rămas idealul absolut pentru nepotul ei. Aşa că Al Optzeci şi cincilea s-a străduit să-şi găsească o noră după acelaşi model. Aşteptările fiind foarte mari, n-au prea apărut candidate pentru ceea ce-şi dorea el. Cu un „fiu normal” lucrurile nu sunt prea complicate, mai ales dacă acel fiu dispune de o avere atât de impresionantă. Pentru aşa cineva nu este nevoie decât de o femeie aptă de a naşte băieţi sănătoşi. Pentru Al Optzeci şi şaselea, era tot mai evident că toate cerinţele erau mult mai mari. După numeroase cercetări, Contele a găsit o femeie care caracterial părea să corespundă, însă fizic arăta cu totul altfel decât Marie de Fragniol. Aşa că pista a fost abandonată. Pe urmă, n-a mai găsit nimic. Păcat că a renunţat la prima fată – care între timp se căsătorise -, în fond, nici cele două soţii ale sale nu au semănat cu bunica iubită. (Poate de aceea nici n-a avut el căsniciile pe care era încredinţat că le-ar fi meritat…) Dar asta n-a fost o problemă insurmontabilă pentru Contele Lorenzzi, el s-a amăgit cu destule femei¹. Cu totul alta se arăta a fi situaţia tânărului. Iar anii treceau, şi tatăl nu mai putea amâna o decizie. Când al Optzeci şi şaselea era pe punctul de a împlini douăzeci şi unu de ani, tatăl său i-a găsit, în sfârşit, o mireasă. Nu corespundea chiar după toate criteriile pe care Contele şi le-a stabilit, dar măcar era cea mai apropiată de ele, dintre toate fetele ce i-au fost recomandate. Şi n-au fost puţine, moştenitorul Hanului constituind o partidă strălucită în aşteptările numeroaselor peţitoare: era putred de bogat, nu arăta deloc rău şi… şi era conte. Şi chiar dintr-una dintre aceste oferte a apărut candidata agreată de Al Optzeci şi cincilea: provenea dintr-o familie nobilă, arăta destul de asemănător cu Marie de Fragniol tânără (mai ales după ce contele a insistat să-şi pieptene într-un anume fel părul şi să se îmbrace aşa cum apare Marie de Fragniol pe tabloul despre care scribul a mai amintit), era aprigă. (Al Optzeci şi cincilea a stat în preajma ei mai multe săptămâni şi a verificat-o şi în pat.) Viitoarea sa noră era în regulă. Familia fetei a încurajat lungul examen, nevenindu-i să creadă că, între atâtea tinere – unele mai frumoase, altele mai bogate, altele provenind din familii cu adevărat sus-puse (printre care chiar şi a doua fiică a unui principe elector) –, tocmai odrasla lor avea să câştige întrecerea. Pentru ca, din nou, Al Optzeci şi şaselea să se dovedească a nu fi un „fiu normal”, refuzând „categoric” alegerea tatălui său. S-a ajuns la scene de maximă încordare, contele şi-a pierdut răbdarea – el mereu atât de sigur pe sine -, şi şi-a lovit fiul. N-a lipsit mult ca acela să-i întoarcă lovitura. Se spune că banii nu contează pentru caracterele puternice… Tânărul a plecat de acasă, dar s-a întors în mai puţin de o săptămână. Robert, singurul său prieten, se pare că l-a convins. Al Optzeci şi şaselea a părăsit casa părintească doar cu ceea ce avusese în clipa respectivă pe el. Datorită numelui său, a fost imediat ospătat oriunde a ajuns. După câteva zile, însă, lucrurile n-au mai mers atât de uşor, iar el s-a văzut singur şi fără o leţcaie. Aşa că Robert l-a lămurit că n-are decât să se însoare cu cine vrea taică-său şi să trăiască şi pe mai departe aşa cum îşi doreşte. Doar că, deocamdată, Al Optzeci şi şaselea nu prea ştia ce îşi doreşte. (Dar asta face parte dintr-o altă biografie…) Aşa că tânărul a revenit spăşit şi a promis tot ce i s-a cerut.