CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (91)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Scribul a notat: „Moartea Contelui Lorenzzi a stârnit mai multă vâlvă decât dacă ar fi venit vestea că s-a stins din viaţă împăratul, un rege sau un principe. Pentru cei ce părăsesc această lume, ultima suflare este la fel, nu şi pentru cei ce rămân”.

Neaşteptata veste a străbătut meridianele: oamenii din numeroasele filiale se întrebau ce o să urmeze, cum se va schimba politica Hanului Diavolul Argintiu, cum va fi noul şef şi ce consecinţe vor avea toate acestea asupra propriului destin al fiecărui angajat. Şi cu cât respectivul se afla pe o poziţie mai înaltă, cu atât întrebările erau mai intense: unii doar îşi puneau problema dacă o să fie menţinuţi în funcţii, alţii ţinteau mai departe şi ţeseau planuri pentru a fi avansaţi, iar câţiva gândeau cum să dispară luând cu ei felia pe care o administrau în cadrul marelui tort. Agitaţia era mare şi creştea pe măsură ce nu venea nici o veste clarificatoare de la Hanovra.

Întreprinderea era într-adevăr uriaşă, ea cuprindea pământuri mai întinse decât aveau mulţi suverani locali, o flotă de transport şi, mai mult ca sigur, o flotă de piraţi, servicii de curierat, bănci, hanuri pe marginea celor mai umblate drumuri, ţesătorii, ferme de animale, un număr mare – greu de precizat cât de mare – de imobile şi câte şi mai câte. Şi, pe lângă toate astea, Hanul Diavolul Argintiu a devenit şi principalul creditor al mai multor înalţi ierarhi şi a mai multor capete încoronate¹. În înţelepciunea sa, încă Bătrânul a prevăzut Castelul Obersdach atât cu o capelă luterană, cât şi cu una catolică – aşa nici afacerile Diavolului Argintiu n-au fost condiţionate religios. Şi nici politic. Ba, au existat chiar şi evrei cu rol mare în întreaga întreprindere!

Unul dintre aceştia, dintre evrei, Ţipor, era sigur că dacă n-ar fi murit în duel, Contele Lorenzzi ar fi fost eliminat de înalţii săi creditori. Şi nu s-a sfiit să-i atragă de mai multe ori atenţia stăpânului că s-a întins prea mult pe un pat care n-avea cum să mai reziste multă vreme. Mai marii lumii au ştiut întotdeauna să scape de datorii, înlăturându-şi creditorii. Evreii au plătit prea des acel preţ. Iar la replica stăpânului că el nu face parte dintre evrei, i i-a dat exemplu pe cavalerii templieri. Care, cu crucea pe piept, au avut şi putere militară, pe lângă, se spune, fabuloasa lor avere. Contelui i-a plăcut să fie asemuit cu cavalerii templieri. Şi-a râs de evreu, dar gândul că imperiul Hanului Diavolul Argintiu va pieri mai devreme sau mai târziu, la fel ca toate marile case ale istoriei, nu-i dădea nici lui pace. Mai ţine minte bunul cititor ce i-a spus o dată Al Optzeci şi cincilea aceluiaşi Ţipor? „Chiar dacă – ferească Domnul! – s-ar ajunge să se întâmple ceva cu Diavolul Argintiu la Hanovra, eu sau fiii mei vom putea lua totul de la capăt în Alsacia”. Frază în care scribul a crezut că a găsit încă o dovadă că presentimentul Contelui Lorenzzi cum că nici Hanul Diavolul Argintiu, asemenea oricărei construcţii mari, nu este destinat a dăinui la nesfârşit a fost tot timpul prezent în mintea sa.

Dacă o fi fost aşa sau nu, dacă Ţipor ar fi avut dreptate în prezicerile-i pesimiste, nu mai este de aflat. S-a dovedit îndeajuns o singură zi nefastă ca să schimbe orice scenariu imaginat înainte. Nu este decât o prostie să încerci să spui ce va fi! Pentru om, viitorul nu este decât ipotetic. Singur Dumnezeu este cel ce ştie!

Nesiguranţa a dăinuit mult prea multă vreme în privinţa perspectivelor imediate ale imperiului Hanului. Cel de la care se aştepta răspunsul, primul fiu al celui plecat atât de intempestiv de pe scenă, Al Optzeci şi şaselea, „fiul care nu era normal”, părea să nu fi sesizat nici schimbarea şi nici exigenţele noului rol pe care ar fi trebuit să-l joace.

Să ne amintim cum l-a văzut tatăl său în descrierea scribului: „Primul băiat părea să fi moştenit firea mamei. Era la fel de indiferent cu toate problemele casei ca şi ea. Ceea ce la contesa Lorenzzi [tatăl] iniţial îngăduise, atunci când încă mai tânjea să fie acceptat ca un egal între nobili, la Al Optzeci şi şaselea i se părea chiar o sfidare a îndatoririlor ce-l aşteptau. Băiatului nu-i plăcea munca brută, nu era prea interesat nici de lecţiile şcolare, tot ce se întâmpla în Han i se părea plictisitor. Şi era moştenitorul Hanului Diavolul Argintiu! Tocmai un asemenea om! Singura consolare a fost că evoca situaţia bunicului său, cel care n-a fost nici el în stare să se achite de sarcini decât mânat fiind de soţie. Aşa că poate că şi tânărul îşi va lua o nevastă hotărâtă şi pusă pe treabă. Da, dar Păpuşa măcar era cooperantă şi executa tot ceea ce îi sugera Marie de Fragniol, femeia care a rămas idealul absolut pentru nepotul ei. Aşa că Al Optzeci şi cincilea s-a străduit să-şi găsească o noră după acelaşi model. Aşteptările fiind foarte mari, n-au prea apărut candidate pentru ceea ce-şi dorea el. Cu un <fiu normal> lucrurile nu sunt prea complicate, mai ales dacă acel fiu dispune de o avere atât de impresionantă. Pentru aşa cineva nu este nevoie decât de o femeie aptă de a naşte băieţi sănătoşi. În privinţa Celui de Al Optzeci şi şaselea, era tot mai evident că toate cerinţele erau mult mai mari. După numeroase cercetări, Contele a găsit o femeie care caracterial părea să corespundă, însă fizic arăta cu totul altfel decât Marie de Fragniol. Aşa că pista a fost abandonată. Pe urmă, n-a mai găsit nimic.”

A urmat episodul în care Contele a descoperit-o, în sfârşit, pe Cea de A Doua Marie, Maria – mama Celui de Al Optzeci şi şaptelea – cea cu care şi-a obligat fiul cel mare să se căsătorească. Acela a plecat de acasă „doar cu ceea ce avea pe el” şi a trebuit să constate pe propria-i piele că bunăstarea şi confortul nu se nasc din nimic. Copilul lui, născut în urma acestor evenimente, n-a apucat să crească suficient pentru a putea prelua cu adevărat frâiele Hanului.

Apoi a urmat A Treia Marie², soţia marchizului francez. După care, pentru Contele Lorenzzi, n-a mai urmat nimic.

Acum toate privirile erau aţintite asupra fiului Contelui.

Înainte de a merge mai departe, scribul trebuie să-şi ţină o promisiune. El a spus că a prezentat în paginile biografiei Contelui Lorenzzi relaţiile pe care le-a avut Al Optzeci şi cincilea cu rudele sale şi că „în următoarea biografie, cea a moştenitorului său, vor reieşi şi relaţiile dintre tată şi fiu. Deocamdată, trebuie menţionat doar că şi relaţiile dintre ei au fost proaste”. Mai mult, din cele relatate privindu-l pe tată, bunul cititor ar putea trage concluzia că fiul cel mare al aceluia n-ar fi fost într-adevăr normal, aşa cum s-a exprimat de fiecare dată părintele său cu un fel de tic verbal, când venea vorba despre Al Optzeci şi şaselea. Că „nu era normal”, că „nu era întreg la minte”, că „nu era bun de nimic”. Tatăl ar fi dorit să aibă în fiul său mai mare „continuatorul propriilor sale eforturi şi vise”, dar, de fapt, nu i-a îngăduit nici o iniţiativă în această direcţie. De fapt, nu i-a lăsat nici o iniţiativă. În nici o direcţie. Aşa cum am văzut, până şi soţia i-a ales-o tot el, tatăl fiului său cel mare. Care a ajuns să-şi invidieze fratele mult mai mic, fratele vitreg, pentru că pe acela Contele parcă nici nu-l vedea. Toată cicăleala, toate reproşurile şi toate îndemnurile imperative doar spre fiul cel mare erau îndreptate. Spre fiul cel mare, care „nu era normal”. Desigur, prin „om normal”, tatăl înţelegea un om care gândea şi se comporta asemenea lui. După care, declarând că „nu e normal”, nu s-a mai interesat deloc nici de el. Mai ales după ce a apărut Al Optzeci şi şaptelea şi succesiunea era asigurată. („Ce bine e să nu fi important” a spus parcă pictorul acela, diplomatul Rubens, care a trecut şi el pe la Han.)