În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.
AL OPTSPREZECELEA
– Ultimus –
(122 î.e.n. – 76 î.e.n.)
DESPRE BOALA AMBIȚIEI
În lungul șir al Celor O Sută, indivizii s-au deosebit atât de mult între ei, încât a devenit dificil a li se mai putea depista apartenența. Un observator atent era totuși în stare să descopere asemănările cu valoare de marcă: corpul înalt, părul blond, pielea albă, mandibula proeminentă, în ceea ce privea înfățișarea, precum și ambiția temperată de melancolia aproape feminină ce se revărsa din când în când din ochii lor albaștri. Și, mai mult ca sigur, au mai fost și alte repere ale lungului șir, repere pe care însă scribul nu s-a priceput să le deslușească. Dintre toate, unele lipseau în cazul cutărui descendent, altele nu erau de găsit la următorul, rămânând însă mereu un fond comun inconfundabil. Ceea ce îl individualiza pe Cel de Al Optsprezecelea, făcându-l greu de alăturat descendenților săi, era lipsa unui impuls apt de a contracara ambiția-i nemăsurată. Ochii săi albaștri, sticloși, opaci, nu erau cuprinși niciodată de visarea caracteristică familiei. Ochii aceia i-au fost forța, dar i-au adus și necazurile: nimic nu răzbătea de după ei, uneori dădeau chiar impresia că nici nu văd, că reprezintă doar ornamente ale unui chip de marmură; altădată senzația stranie pe care o degajau îi făceau pe convivi să întoarcă privirea: uitătura Celui de Al Optsprezecelea era neplăcută, câteodată insuportabilă, nepărând că ar proveni dintr-o față de om viu. Dar, așa cum am spus, mai important era că le lipseau acelor ochi umbrele melancoliei apte de a se opune ambițiilor nestăvilite ale Celor O Sută. Din pricina acestor ambiții nemăsurate, fiul lui Mendax avea să fie toată viața nefericit: orgoliul va roade din el ca o boală, producându-i nenumărate suferințe, lui ca și celor din jurul său, făcându-l să distrugă rude, prieteni și dușmani și până la urmă să se nimicească și pe sine însuși. Așa că nu degeaba condamnă istoricii antici atât de grav ambiția! (Scribul se încumetă să numească mai degrabă orgoliu această trăsătură.) Cel de Al Optsprezecelea a fost toată viața sa robul dorințelor pe care nu le-a putut realiza.
Porecla cu care a intrat în conștiința contemporanilor, dar uneori și în paginile analiștilor1, provine mai mult dintr-un tic verbal decât din sensul peiorativ conținut. „Ultimus” nu provine de la „cel mai din coadă”, „ultimul dintre oameni”, cum a fost apoi judecat, ci de la folosirea obsesivă de către personaj a expresiei „Acesta este ultimul lucru pe care l-aș face” sau „Acesta este ultimul sfat pe care l-aș accepta!”, cu accentul mereu pe …ultimul”. Așa că apelativul se pare că și l-ar fi câștigat din fragedă tinerețe, altfel nu s-ar explica nici cum de a fost numit așa chiar de la prima menționare.
Și tot de timpuriu se spunea despre el că „are totul în afara celor pe care ar vrea să le aibă”. Într-adevăr, Al Optsprezecelea provenea dintr-o familie înstărită, la un moment-dat tatăl făcuse parte dintre ecveștrii, iar averea ailor săi n-a avut nimic de suferit de pe urma războaielor civile. Nu depindea decât de fiu și de norocul dăruit de zei să poată îmbrăca cele mai înalte demnități. Tinerețea și-o petrecuse bucurându-se de o educație îngrijită și îngăduindu-și plăceri fără a trebui să se zgârcească la bani. Era văzut mai peste tot împreună cu verișorul său, fiul fratelui lui Mendax ucis de către Sulla încă înaintea primului conflict al acestuia cu Marius2. Însă, spre deosebire de acela, Al Optsprezecelea nu se bucura de succese mondene – felul său arogant de a fi și privirea-i înghețată respingând din fașă orice încercare de apropiere.
Mai târziu, se mândrea că ar fi fost favoritul străbunicului, a acelui venerabil legiuitor numit în aceste pagini Iustitius. Era și greu să-și aleagă o pavăză mai strălucitoare printre strămoși – cu un bunic suspect de a fi fost capul unei răscoale antiromane și cu un tată ce stârnea zilnic râsul în for nu era cazul să se laude. Străbunicul nici n-a murit încă bine și s-a și transformat într-o figură legendară – poate și datorită vieții sale lungi –, despre el puteai povesti aproape orice cu riscuri minime de a nu fi crezut. Pe acest străbunic și l-a luat Ultimus drept garant ori de câte ori trebuia să convingă în vreun fel. (Prin exagerările lui, Cel de Al Optsprezecelea a reușit să încurce definitiv biografia lui Iustitius.)
Cu toate atu-urile în mână, însă nesfiindu-se să și măsluiască, la nevoie, cărțile, cu scopurile de timpuriu bine delimitate, trăind într-o epocă de schimbări dese și radicale, Ultimus avea orice poartă deschisă în fața sa. Și, totuși, nimic din ceea ce obținea, de cele mai multe ori de la sine și fără nici un efort, nu-l satisfăcea. Doar ceea ce rămânea de neatins se transforma subit în cel mai important obiectiv. Cu cât deveneau nereușitele mai puține, cu atât îl rodeau mai mult, încât, cu vremea, nici un ideal realizat nu-l mai interesa, nici un succes nu-i mai producea plăcere, ci doar ceea ce n-a obținut încă îi acapara întreaga energie. Lucru tot mai valabil în fiece domeniu: ar fi putut avea o mulțime de prieteni, însă nu-l interesau decât cei ce – poate mai puțin frumoși, inteligenți și nobili – se întovărășeau cu alți adolescenți cu perspective de parvenire; ar fi putut alege nestingherit între atâtea femei, însă pasiunea nu-l cuprindea decât pentru acelea care se îndrăgostiseră de un altul; ar fi putut porni în atâtea campanii, dar nu jinduia decât la onorurile după victoriile la care n-a participat.
La Optsprezece ani, Ultimus părăsi Roma, plecând în războiul împotriva teutonilor și cimbrilor. Se pare că s-ar fi certat cu tatăl său, ale cărui bufonade, credea el, riscau să-i îngrădească relațiile, micșorându-i prestigiul. Verișorul lui, cu doi ani mai vârstnic, participă și el la expediție. Dar situația nu era aceeași: în vreme ce Al Optsprezecelea plecă să-și facă datoria în speranța cuceririi gloriei, fiul unchiului său era obligat să-și caute un rost în viață, să-și dobândească un viitor cert, după ce Sulla îi luase întreaga moștenire și după ce trăise o vreme din mila rudelor3. Cei doi băieți plecară și de data asta împreună, însă Ultimus suportă greu disciplina cazonă, fiind tot timpul nemulțumit că trebuie să execute fără crâcnire ordinele unor oameni pe care-i considera din toate punctele de vedere mai prejos de el. Îl durea aproape fizic când vedea un ofițer tânăr și ori de câte ori întâlnea comandanți de legiune nu mult mai bătrâni decât el, îi venea să-și arunce armele și să plece unde vedea cu ochii. De ce el, un june cult, bine antrenat fizic și provenind dintr-o familie bună, nu era ridicat la rangul cuvenit? Nedreptatea i se părea strigătoare la cer și îi era imposibil să nu-și manifeste peste tot nemulțumirea.
În prima lui luptă se avântă cu mult elan la atac, fiindu-i indiferent dacă va muri sau dacă va rămâne mai departe un simplu anonim. Fu lăudat de superiori și dat exemplu, dar avansarea mult visată se lăsă așteptată. Și, fiindcă încerca să forțeze destinul, în următoarea încleștare fu rănit destul de grav, petrecu mai multe zile între viață și moarte și fu trimis cu laude acasă. Unde, până se mai întremă, stătu mai mult pe la prieteni, savură prestigiul de erou și reveni cât putu mai repede printre combatanți.
Spre marea sa disperare, evenimentele n-au fost dispuse să-l aștepte și bătălia cea mai importantă se dădu în lipsa lui. Marius îi zdrobi pe teutoni la Aquae Sextiae, verișorul îi reveni la Roma în fruntea unei cohorte, pe când el mărșăluia tot în calitate de simplu soldat. Umilința i se păru dublă: pe de o parte, el se distinsese deja prin curaj, pe de altă parte, chiar și singure averea, calitățile probate și obârșia reclamau să i se încredințeze o funcție de comandă. Atâția tineri porniră de la prima lor întâlnire cu frontul împodobiți cu insigne de ofițeri, ca să nu mai vorbim de cei ce se bucurau de a fi questorii unor mari fruntași, numai și numai pentru că avuseseră șansa să-i cunoască pe aceștia din timp, de a le fi fost plăcuți și de a le fi câștigat indiferent cum încrederea și favorurile. Questor ar fi trebuit să fie până acum Cel de Al Optsprezecelea, își spunea el cu deznădejde, questor pentru că dovedise că merită ceea ce alți tineri nici măcar nu demonstraseră că li s-ar potrivi înainte de a fi numiți în funcție, questor pentru că încercase să se apropie de Marius (dar nici măcar nu fu luat în seamă), questor pentru că în felul acesta vedea cea mai rapidă cale de acces spre vârful piramidei, iar un alt viitor Ultimus nici măcar nu concepea. Și n-ar fi exclus ca faptul de a nu fi reușit să ajungă la timp questor să se fi reflectat mai adânc în conștiința sa. Ca după orice lucru ce i-a rămas – împotriva dorinței atât de arzătoare – interzis, Al Optsprezecelea va tânji toată viața să ajungă cel mai important… locțiitor. Astfel se explică, poate, de ce a încercat cu atâta disperare și mai târziu să ajungă primul favorit al lui Sulla, primul adjunct, primul sfătuitor. Parcă nici măcar nu mai dorea să ajungă prin el însuși ceva, ci doar să fie mereu omul cel mai de încredere al puternicului zilei.)
După ce se termină războiul cu teutonii, Ultimus nu se putu hotărî de ce să se apuce. Nu lipsa unor noi conflicte îl reținea de pe front, ci teama să nu trebuiască să plece din nou cu un rang umil și, mai ales, groaza de a-i vedea pe alții, adolescenți fără nici o experiență, comandând plini de importanță grupuri mai mari sau mai mici de soldați. Așa că atunci când începu războiul împotriva sclavilor din Campania și Sicilia, Ultimus preferă să stea acasă. Nici măcar vechea prietenie cu verișorul său nu reuși să-l convingă să-și mai încerce încă o dată norocul. După ce plecă și acesta, Al Optsprezecelea rămase la Roma și-și agasă toate cunoștințele arătându-le rănile primite în bătăliile cu teutonii și plângându-se de modul revoltător de cât de neapreciate îi erau curajul și celelalte capacități strălucite de luptător. Vorbind astfel, ochii săi albaștri deveneau și mai opaci într-o față ce părea că nici nu mai este a unui om viu, ci mult mai degrabă a unei statui. Senzația de neplăcere, resimțită și până atunci de către convivii săi, primise în sfârșit o motivație: individul devenise insuportabil prin veșnica sa văicăreală de a nu fi răsplătit la justa-i valoare, de a fi socotit ultimul, deși locul său, se subînțelegea din cele spuse, era să fie undeva printre primii, dacă nu chiar în vârf. Între timp, cunoștințe comune, având câte un succes, erau crunt judecate de Al Optsprezecelea, ponegrite, calomniate și învinovățite în fața celor ce știau din experiență că fuseseră, la rândul lor, cu o zi sau două mai devreme, ținte ale unor acuze la fel de absurde și la fel de neadevărate. Niciunde nu mai fu dorită prezența lui Ultimus și, chiar dacă era prea preocupat de vorbăria-i amară pentru a sesiza și reacțiile ascultătorilor, trebui să admită în curând că invitațiile se răreau, iar oamenii căutați în mod direct se nimereau tot mai des a nu fi acasă, a nu fi de găsit nici altundeva.
1
Deși aceștia de obicei lasă cititorul să-l descopere singur pe Al Optsprezecelea prin noianul nesfârșit de personaje.
2 Crimă timpurie a viitorului dictator, incident petrecut la un chef ce a degenerat în bătaie. Dar, pe vremea războaielor civile, moartea tatălui l-a trecut pe verișorul lui Ultimus în mod automat în tabăra lui Marius și Cinna, adică împotriva lui Sulla.
3 În urma incidentului care a dus la moartea fratelui lui Mendax, Sulla a reușit să aranjeze lucrurile în așa fel încât victima să fie socotită dușman al poporului roman, ceea ce-l absolvea pe ucigaș de crima înfăptuită. Drept consecință, averea defunctului a fost confiscată, iar verișorul lui Ultimus s-a pomenit sărac lipit.
