În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.
Așadar: Al Optsprezecelea se întoarce din Cilicia, unde a fost funcționar roman, poate chiar guvernator (măcar pentru o vreme), este încă foarte tânăr, se laudă cu rănile primite în războiul cu teutonii, este stăpânul unei averi ce-l scutește de grija zilei de mâine. Nu știe de ce să se apuce, revenit în metropolă riscă să se piardă printre miile de aspiranți la glorie; trecutul său, atât cât este, nu interesează pe nimeni, dar ambiția îl roade cu furie, pielea i se înroșește tot mai mult, crizele de mâncărime își fac tot mai des simțite prezența. Ce poate să întreprindă un asemenea personaj? Nici măcar o căsătorie din interes nu-i mai este îngăduită, Claelia știind să se facă indispensabilă, încât Ultimus nu se gândește nici o clipă s-o părăsească. În mod logic, singura cale rămâne apropierea de Marius. Cum, prin ce mijloace și în ce împrejurări s-a întâmplat aceasta ține mai mult de jocurile hazardului. Însă a unui hazard provocat! Dacă ne amintim că, plecând de foarte tânăr la război, Al Optsprezecelea, neezitând să intre și în foc pentru a-și atinge scopurile, n-a fost în stare să atragă atenția nici unuia dintre comandanți (nefiind avansat), darămite să-l cucerească pe comandantul suprem, este cu atât mai de mirare că a reușit să se bage sub pielea lui Marius la Roma, unde omul de stat era înconjurat de atâția lingușitori, prieteni adevărați și aliați politici. Sfidând ca de atâtea ori calculul probabilităților, soarta a decis cum au dictat zeii.
Ocazia i s-a oferit lui Ultimus în mod nesperat (?!) după ce încercase de nenumărate ori și cu disperare să ajungă în preajma consulului, umilindu-se, căutând în zadar să atragă atenția printre numeroșii lingușitori. Într-o dimineață, în timp ce Marius se întorcea împreună cu doar doi prieteni de la băile zilnice, pe care le obișnuia în zori, fu atacat de un grup de conjurați, în special rude ale victimelor sale din războaiele civile abia încheiate. Încheiate? Atacatorii erau vreo zece și profitau și de efectul surprizei. Nimerit cine știe prin ce întâmplare pe acolo (?!), Ultimus, care n-a fost niciodată lipsit de un neobișnuit curaj în luptă, se grăbi în apărarea fostului său comandant. Cum confruntarea era și așa prea inegală, Marius își desfăcu tunica și, aruncând arma, le arătă pieptul gol agresorilor, întrebându-i dacă este vreunul dintre ei ce cutează a-l ucide. Cuvintele au avut un efect mult mai puternic decât armele și ele singure au reușit să-i pună pe fugă pe atacatori. Bilanțul incidentului a fost: trei morți de partea inamicilor și unul de partea atacaților. A mai reieșit că, în timp ce Marius și cei doi prieteni ai săi abia au reușit să se apere spate la spate, Ultimus a fost cel ce a izbutit să-i ucidă pe cei trei adversari. Dar la încheierea incidentului, plin de modestie, Cel de Al Optsprezecelea a refuzat să-l urmeze pe omul în ajutorul căruia sărise, pretinzând că a fost suficient răsplătit prin simplul fapt că zeii i-au îngăduit să intervină la timp în sprijinul „celui mai mare dintre toți romanii”. Se mai spunea că Ultimus a plecat fără a-și declina identitatea și că Marius, ocupat cu cadavrul prietenului său, nu a avut timp să se intereseze imediat de el. Dar importantul bărbat n-a uitat serviciul pe care i l-a făcut necunoscutul și și-a pus numeroșii apropiați să-l caute și să-l identifice. Tânărul ambițios a calculat bine – sau poate că a ascultat doar de sfaturile Claeliei: descoperit cu eforturi, prețuirea de care s-a bucurat a fost cu atât mai mare.
Incidentul relatat ar fi fost cel ce l-a ajutat pe Ultimus să intre in grațiile lui Marius. Dar nici măcar circumstanțele acestei întâmplări nu sunt prea clare și nimeni n-a depus vreun efort să le limpezească, ba scribul ar putea pretinde că lucrurile s-au întâmplat cu totul altfel. După câte am văzut chiar și în scurta noastră relatare, nu o dată oamenii s-au arătat foarte inventivi în a șterge din memorie sau în a încurca urmele trecerii lor, încât aflarea adevărului se lovește de multe ori de un lung șir de bariere artificiale, infinit mai rezistente decât straturile simplei uitări. Istoria se scrie nu numai cu faptele, dar și cu provocarea omisiunilor. Cei ce au ajuns să-l urască pe Ultimus au afirmat, câțiva ani mai târziu, că agresorii lui Marius n-au fost decât ucigași plătiți de chiar Al Optsprezecelea în încercarea acestuia de a găsi cu orice preț un prilej de a-l „salva“ pe Marius. Mai plauzibil decât un asemenea zvon, însă nu mult diferit de el, se mai presupunea că a fost vorba despre o conjurație îndelung pregătită, conjurație din care ar fi făcut parte și Ultimus, jignit de faptul că a fost de atâtea ori ignorat – sau chiar nedreptățit. Explicația ar fi lămurit și cum de a nimerit înarmat la momentul critic Cel de Al Optsprezecelea locul faptei. Iar, peste ani, omul cel mai interesat să dea o altă culoare întregii întâmplări a fost Ultimus însuși, când, trecând „cu trup și suflet“ de partea lui Sulla, avea toate motivele să susțină că a făcut parte dintr-un complot împotriva lui Marius și să șteargă restul întâmplării cu buretele.
Însă, oricât s-a străduit să facă inexistentă perioada începută cu lupta care l-a adus în apropierea lui Marius, nimeni n-a putut uita anii cât a stat apoi alături de acesta. După uciderea lui Saturninus, a lui Glaucia și a celorlalți populari, Marius a plecat în Orient. La întoarcerea la Roma, prezența nu i-a mai fost dorită și el s-a retras din viața publică până ce a fost rechemat pentru a pune capăt războiului cu aliații. Tot acum a dispărut și Ultimus din miezul evenimentelor și este ușor de bănuit că și-a petrecut această perioadă în apropierea protectorului său. Flerul provocat de ambiția permanentă, precum și instinctul Claeliei le șopteau că un om ca Marius, căruia i s-au prezis încă alte și alte onoruri și izbânzi, nu se va mulțumi cu un trai de particular și că, până la urmă, tot va ieși din nou din bârlog. Având această credință. Al Optsprezecelea se amăgea că orice om pe jumătate părăsit de contemporani știe să prețuiască mai mult ca orice fidelitatea puținilor credincioși ce i-au mai rămas în condiții de restriște. În spiritul acestei convingeri trebuie judecat atașamentul lui Ultimus din perioada respectivă, când a petrecut foarte multe ore în preajma lui Marius, când a ajuns să-l cunoască atât de bine și să se facă atât de apreciat, dar și când spera că investiția de afectivitate să-și aducă din plin dobânda odată ce leul se va reîntoarce printre fiare. Și este mai mult ca sigur că multe convorbiri purtate între cei doi au avut ca subiect îndemnuri, la început mai reținute, apoi, pe măsură ce junele își pierdea răbdarea, tot mai fățișe, îndemnuri ca Marius să revină cât mai repede în for. Ca orice tânăr, și Ultimus se uita cu groază la timpul ce i se părea că trece prea repede fără a aduce evenimentele mult așteptate în viața sa. Claeliei îi era tot mai greu să-l strunească și doar visul unei recompense imaginate mereu mai fabulos îl făcea pe Ultimus să rămână alături de tatăl lui adoptiv, în al cărui viitor credea pe zi ce se scurgea mai puțin. Multe nopți a trebuit Claelia să-l amăgească și prețul eforturilor ei era o nouă și apoi iarăși o nouă supralicitare a ce va fi „după“. Soția Celui de Al Optsprezecelea a dat dovadă de un simț fin și în această privință. Ultimus făcea parte din categoria atât de numeroasă a indivizilor ce nu trăiesc decât în viitor, amărându-și prezentul lor și al celor din jur. Faptul că se afla în preajma lui Marius nu mai reprezenta pentru el nimic, eventualitatea ratării unor posibilități mai atractive îl tulbura într-așa o măsură încât pielea îi devenea roșie, ca arsă cu fierul, iar mâncărimea îl înnebunea. Dar speranța și insistențele Claeliei au învins și el n-a avut puterea de a-l părăsi atunci pe un Marius retras din viața publică, dar prezumtiv din nou conducător.
Cu atât mai cumplită i-a fost dezamăgirea când revenirea mult așteptată s-a produs și când timpul continua să alerge fără a aduce nici un semn al roadelor îndelungatei așteptări. E drept, în așa-numitul război al aliaților, armata romană a fost condusă de cei doi consuli în funcție, Sextus Iulius Cezar și Publius Rutilius Lupus, dar C. Marius a fost îndată trimis să-l ajute pe acesta din urmă, preluând, datorită prestigiului și experienței sale, funcții cheie și în conflictul cu italicii. Ultimus pleacă îndată cu tatăl său adoptiv și, chiar dacă n-a mai fost silit să facă și această campanie în calitate de simplu soldat, Marius nu i-a încredințat nici o comandă serioasă, preferind mereu în locul său pe te miri cine dintre numeroșii noi veniți ce se scurgeau fără încetare în tabără. Măcar după ce consulul Rutilius își pierdu viața în luptele de pe râul Liris – odată cu el căzând și alți mulți aristocrați – Ultimus spera să se ivească un loc liber și pentru el. Conjunctura era deosebit de favorabilă, numirile se făceau ierarhic, timpul presa atât de tare încât nu exista nici măcar răgazul alegerii unui nou consul alături de Sextus Iulius Cezar. Și, totuși, deși se afla mereu în imediata apropiere a lui Marius, Al Optsprezecelea fu ignorat din nou de la orice comandă. Există autori ce pretind că dacă își dorește cineva din tot sufletul un anumit lucru, soarta se încăpățânează să nu i-l dea niciodată. Ultimus tânjea să devină comandant celebru, era încredințat că posedă toate condițiile necesare, se afla pe câmpul de luptă alături de unul dintre cei mai mari șefi militari, era chiar fiul, adoptiv al aceluia, se bucura de o oarecare experiență dobândită în războaie anterioare când se acoperise de glorie, fusese cu însărcinări importante în provincii, iar zilnic se iveau posturi vacante în urma numeroaselor incidente de pe fronturi… Cum de n-a fost totuși remarcat? Situația era cu atât mai incredibilă pentru Ultimus, cu cât nu trecea zi să nu apară tot felul de indivizi să-l roage ba de una ba de alta, cunoscut fiind că se bucura de multă trecere pe lângă șeful cel mare. Poate că dacă ar fi știut (sau, mai bine spus, dacă s-ar fi mulțumit) să-și cultive puterea acestui prestigiu, cariera i-ar fi fost încununată până la urmă și cu funcții oficiale demne de ambițiile sale. Așa, însă, pielea i se irita tot mai des, starea îi devenea tot mai sumbră, iar decepția față de Marius totală. Se pare că s-a și certat de câteva ori, față de martori, cu tatăl său adoptiv și poate că ar fi părăsit tabăra de nu i-ar fi menținut Claelia și de la distanță moralul prin emisari speciali. Și dacă nu s-ar fi întâmplat ca Marius să-i urmărească pe marsi împreună cu fostul său questor, Cornelius Sulla. Ultimus trecu sub comanda acestuia, obținând în curând și câteva însărcinări. Sfârșitul războiului îl găsi pe deplin cucerit de personalitatea noului său protector, de care se atașase la fel de necondiționat pe cum își oferise toate serviciile cu doar puțină vreme în urmă lui Marius. Așa se face că atunci când Sulla este investit cu comanda primului război mithridatic, Ultimus îl urmează cu toată convingerea.
Numeroși autori, și în primul rând Appian și Plutarch, povestind cu lux de amănunte întâmplările, își presară informațiile cu foarte multe nume, pomenindu-i atât pe cei ce procedaseră după preferințele lor, cât și pe cei pe care n-ar fi vrut să-i laude cu nici un chip. Analiștii și scribii și-au făcut totuși datoria – uneori împotriva plăcerii lor – și i-au numit pe toți cei amestecați în evenimentele narate. Sau aproape pe toți. După ce tribunul poporului P. Sulpicius Rufus a reușit să convingă fruntașii Romei să i se transfere comanda lui Marius împotriva lui Mithridate, se amintește că Sulla, profund jignit, nerecunoscând această hotărâre, s-a reîntors de la Nola, din Campania, cu toată armata împotriva Romei, declanșând un nou și poate cel mai crunt război civil. În marșul împotriva capitalei, Sulla, se spune în mai toate sursele, a fost părăsit de toți ofițerii săi, în afară de un singur questor. Printre atâtea zeci și zeci de nume, doar acest unic om care s-ar fi opus prin fapta sa tuturor celorlalți comandanți nu și-a păstrat identitatea în scrieri. De ce? Bărbatul fără nume, questorul anonim, omul cu obrazul plin de pete a fost Ultimus.
