Cei o sută, Ecce Homo (36)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

După ce s-au amuzat îndeajuns, numizii dădură îutr-adevăr dovadă de milă, dar o făcură mai mult în bătaie de joc. Îi legară pe cei doi sclavi și-i tăiară capul lui Gallus, fericiți că vor duce comandanților lor un asemenea trofeu cu totul nesperat. Asta va însemna sfârșitul războiului și înfrângerea întregii armate a lui Caesar, își spuneau.

Mai înainte, unul dintre sclavi încercă să-și apere stăpânul, explicându-le numizilor, în disperare de cauză, că erau pe punctul de a-l omorî nu pe Caesar, ci pe cel mai de vază savant al timpului.

• E Caesar, se încăpățânară agresorii.

• Nu vedeți că e cu peste douăzeci de ani mai, tânăr. Priviți-1: i-ar putea fi fiu!

• N-are importanță, concluziona cel ce părea să fie șeful atacatorilor, cineva cine nu știe să se apere, cineva cine nu știe îndeplini nici cele mai simple exerciții ostășești n-are de ce să mai facă umbră pământului!

• E adevărat, răspunse sclavul legat, dar omul acesta știe mai multe decât o bibliotecă întreagă. El cunoaște mersul stelelor, graiul tuturor popoarelor, secretele vechilor preoți.

• Și ce folos? Dacă nu se pricepe să-și salveze propria-i viață înseamnă că nu știe nimic! Auzi?! Să știi ce scrie într-o sută de cărți și să nu te pricepi la lucrurile cele mai simple! Așa ceva nici nu se poate! Și-l omori pe Al Douăzecilea, pe cel pe care l-am numit Gallus. Căutând prin cort, dădu de un sac plin cu manuscrise, îl goli, despărți capul leșului de corp și-l vârî înăuntru. Acum am aici conținutul cărților despre care vorbeai și, râzând, dispăru în noapte împreună cu oamenii săi.

Iulius Caesar s-a pomenit într-o situație dificilă atunci când i s-a adus la cunoștință, peste numai câteva minute, atentatul. Femeia neluată în seamă în întunericul cortului îi eliberă pe cei doi sclavi și aceștia se grăbiră să-i anunțe pe toți cei întâlniți în cale, în goana lor bezmetică prin tabără. Vestea se răspândi cu iuțeală și ar fi putut fi ușor interpretată drept un semn cât se poate de nefavorabil înaintea unei bătălii. Dar generalul era un geniu și în prevestiri: de câte ori n-a reușit el să răstălmăcească și cele mai întunecate auspicii în momente plăcute zeilor, împotriva științei tuturor augurilor. Și întotdeauna a avut dreptate, evenimentele desfășurându-se după dorința sa, astfel încât, cu vremea, n-a existat nici o autoritate mai mare în materie – ceea ce spunea Caesar, aceea vedeau și prezicătorii. Poate acesta este motivul pentru care s-a despărțit atât de rece Caesar de Gallus :

„Probabil că n-a fost atât de înțelept pe cum l-am crezut cu toții, de nu s-a putut apăra nici măcar cât un sclav – ar fi exclamat el în prezența mai multor martori¹. Așa stând lucrurile, continuă generalul, se poate aprecia că zeii înșiși consideră că a sosit vremea acțiunii, după ce vorbele nu mai pot sluji la nimic.“ Caesar îi convinse și de data asta pe soldați, explicația era limpede și legiunile îi câștigară și bătălia din ziua următoare.

Atitudinea lui Caesar la aflarea veștii morții lui Gallus ar fi fost de vină la pierderea atât de rapidă a numelui Celui de Al Douăzecilea, susțin unii comentatori. Alții motivează același fenomen prin aceea că fiul Grifonului n-a lăsat în urmă nici opere originale, cu excepția acelui tratat despre criptare (??!!) și nici n-a fondat o școală, ai cărei descendenți să se îngrijească de conservarea moștenirii sale. Dar ambele judecăți sunt pripite: Caesar s-a îngrijit ca fiul lui Gallus, născut după asasinarea tatălui său, să beneficieze de o rentă însemnată și i-a asigurat și defunctului funeralii demne la Roma, funeralii la care a participat personal, dându-le o cu atât mai mare strălucire. Cu ocazia aceea ar fi rostit celebra frază: „Nu numai pentru un Scipio sau pentru un Pompei au murit fiii lor. Și pentru mine s-a născut un fiu pentru a muri!“ E și o doză de vanitate în fraza aceasta, dar și o adopție a lui Gallus – o adopție publică și fără dubii, chiar dacă postumă.

Nici a doua părere nu este justificată: cum poți să consideri „Catalogul universal“ drept o operă insuficientă pentru a-i crea autorului ei un loc durabil în galeria marilor bărbați din istoria culturii, chit că este de bănuit că, în realitate, Gallus n-a făcut decât să inițieze lucrarea, dusă la capăt de mai multe generații de ucenici de ai săi? Ceea ce dovedește, totodată, că a avut continuatori.

Al Douăzecilea a devenit un nume fără acoperire pentru cei mai mulți oameni ce-l aud rostit astăzi, chiar dacă, pentru majoritatea dintre ei, rezonanța lui li se va părea vag cunoscută. Câteodată o prea mare faimă își este suficientă sie însăși. Cel ce se bucură de ea se află pe buzele tuturor, despre el se colportează fraze ce și ele se devalorizează cu timpul, expresia în sine se deteriorează cu anii, asemenea unei statui din piatră tocindu-se sub munca vremurilor, semnificația, doar aparent cunoscută, își pierde originea. Rămâne un nume – câteodată și el stricat – și o amintire ce nu mai are de ce se agăța. Asemenea lui Abșalom, Al Douăzecilea rătăcește prin istorie, neputând nici muri de tot, dar nici trăi. Știința-i nesfîrșită îl urmează asemenea cozii unei comete, asemenea pletelor aceluiași Abșalom căutând un copac stingher, în care să se încâlcească. Fiindcă doar așa, dacă ii va fi fixat locul, dacă se va determina limpede rolul lui Gallus în știință, numele lui își va găsi din nou un conținut, iar el își va afla, în sfârșit, liniștea.

Multe sunt îndatoririle Celor O Sută…

AL DOUĂZECI ȘI UNULEA

– Postumus –

(46 î.e.n. – 16 e.n.)

DESPRE INCREDIBILA AMBIȚIE DE A NU AVEA AMBIȚII

La înmormântarea lui Gallus, „jucăria preferată a lui Caesar”, „Divinul Iulius” a anunțat că pruncul pe care urma să-l nască văduva defunctului se va bucura de o rentă viageră însemnată, demnă de urmașul unui erou al patriei. În caz că acel copil va fi băiat, Caesar însuși se angaja să se ocupe de educația lui.

Și pruncul a fost, într-adevăr, băiat. Dar indiferent de importanta rentă, Cel de Al Douăzeci și unulea n-ar fi trebuit în nici un caz să poarte grija zilei de mâine. Mama sa, Aemilia, cu care l-a căsătorit dictatorul pe Gallus, era fiică de rege aliat al Romei, însă provenea dintr-o veche familie romană, familie aristocrată, printre străbunii ei numărându-se mai mulți consuli și generali celebri. Fratele mamei lui Postumus – cum a fost numit în mod firesc copilul născut după moartea tatălui său – era guvernator în Hispania, iar soțul surorii ei a fost acel Caius Aurelius Claudius care i-a pacificat de mai multe ori pe moesii și sciții mereu amenințători. Aemilia avea strămoși atât pe linie paternă, cât și pe cea maternă senatori, un unchi de-al ei, de pildă, era chiar la nașterea lui Postumus aedil curul. Însă, mai importante decât acestea, erau legăturile de sânge prin care se mândrea a fi legată familia lui Postumus de „Divinul Iulius” însuși. Știm de la Gallus că bunicul său, Ultimus, ar fi fost adoptat de către Marius, cel ce fusese căsătorit cu Iulia, mătușa directă a lui Caesar. Dar Postumus ar fi trebuit să calculeze îndelung relația exactă de rudenie în care se afla cu dictatorul, deoarece existau și fire pe linie maternă ce duceau la marele om. Acel amintit cumnat, prin soție, al lui Gallus, Caius Aurelius Claudius, era, la rândul lui, cumnat și cu Iulia Junior, măritată cu N. Attius Balbus, Iulia Junior nefiind alta decât sora mai mică a lui Caesar și mama Attiei, cea care-l va naște pe Octavianus Augustus. Și, in sfârșit, Aemilia era și nepoata lui Piso Caesonius, tatăl Calpurniei, ultima soție a lui Caesar, deci verișoară cu ea. Iar L. Piso Caesonius a fost el însuși o figură importantă, ce s-a bucurat de cele mai mari onoruri, chiar dacă, învrăjbit cu Cicero, va fi acuzat pentru proasta administrare a Macedoniei. Și, deși n-a reușit să-i împace pe aristocrați cu Caesar, fiul său, L. Calpurnius Piso, fratele Calpurniei, va intra definitiv în grația imperatorilor, murind la optzeci de ani, după ce va fi fost consul, învingător al tracilor și prefect al Romei. Dar despre acest (și) sprijinitor al artiștilor vom mai avea destul timp să vorbim. Scribul n-a vrut să sublinieze decât că și singur acest ram al familiei lui Postumus ar fi fost îndeajuns pentru a-i deschide toate ușile, atât prin glorie cât și prin avere. (Ultimul vlăstar de seamă al acestei ramuri, L. Calpurnius P. Frugi Licinianus, va ajunge succesor desemnat la imperiu, adoptat fiind de Galba, înainte de a fi asasinat de Otho, împreună cu împăratul.)

Pe de altă parte, ne amintim că Al Douăzecilea „primise ca nevastă fiica unui rege vasal”. De fapt, politica de căsătorii a lui Caesar era atât de complicată încât, de pildă, mama lui Postumus, descendenta unei familii romane atât de vechi, pe linie maternă, avea să fie socotită, datorită măritișului ei, regină orientală, iar soțul îi va fi considerat din clipa aceea și el un „aproape roman”…

Toate astea ne arată că Postumus s-a născut sub o stea mai mult decât favorabilă nu numai pentru că a fost fericit cu asemenea strămoși, ci și fiindcă ai săi se vor bucura de cele mai înalte protecții și pe viitor, ceea ce, în vremuri atât de schimbătoare, nu le-a fost dat multor familii.

De altfel, din prima zi a vieții lui, toată lumea era încredințată că un copil, beneficiind de la naștere de astfel de atu-uri, este sortit celei mai mari cariere. De aceea a fost lingușit de mic, existând un consens că un prunc fericit de atenția neobișnuită a lui Caesar va fi adoptat până la urmă și faptic de către dictator și, lăudându-l pe micul Postumus, se învedera favoarea „Divinului Iulius“. După moartea lui Caesar, s-a răspândit un zvon, conform căruia auspiciile desemnau copilul drept continuator în fapte al strălucitului dispărut. Se spunea chiar că, aflând despre aceste prevestiri, băiatul ar fi fost de două ori atacat din însărcinarea unor rivali prezumtivi, prima dată reușind să întoarcă lovitura libertului angajat să-l ucidă, a doua oară refuzând asasinii în ultima clipă să omoare un copil atât de frumos. Cu timpul, s-a așternut uitarea peste acele preziceri sau poate că, prevăzătoare, însăși Aemilia a avut grijă să le atenueze. Totuși, peste ani, Augustus avea să-și amintească de nenumărate ori de vechile povești și, mai în glumă, mai în serios, îl va tachina cu ele pe cel despre care s-a spus că ar fi fost adevăratul predestinat pentru cariera imperială. Și doar simpatia de neînțeles a Liviei față de Postumus îl va feri pe acesta de mari neplăceri, multe dintre ele meritate.

Aemilia mai avea un motiv pentru a fi îngrijorată în privința fiului ei: nu care cumva sănătatea șubredă a lui Gallus să se fi transmis și pruncului? Asta deși nu exista nici un semn rău prevestitor: Postumus moștenise vitalitatea Grifonului și energia bărbaților din stirpea mamei. Creștea mai înalt decât era firesc, avea o poftă de mâncare devenită cu timpul lăcomie, își cultiva de mic cu grijă trupul, ajungând celebru de copil pentru aptitudinile sale atletice. Și din nou grija Aemiliei de a nu crea prea multe adversități inutile a înăbușit din fașă și legendele ce au început să se nască și în legătură cu acele calități ale personajului.

Postumus, chiar dacă ar fi nutrit ambiții de parvenire, se spunea, s-a născut prea târziu pentru a se amesteca în luptele politice care au dus la instaurarea imperiului. Cu 17 ani mai tânăr decât Octavianus, el era încă departe de vârsta necesară pentru a îmbrăca toga virilă atunci când viitorul Augustus, eliminându-și pe rând adversarii, punea treptat mâna pe întreaga putere. Iar în luna ianuarie a anului 27 î.e.n., când Octavianus lua imperiul, Postumus se afla în Grecia pentru a-și termina studiile și nici prin gând nu-i trecea să se ocupe de politică. Poate că repulsia față de lupta pentru putere i-a fost creată prin strădanii sistematice de către Aemilia, de frică să nu fie și el o victimă a rivalităților, deși mai târziu, aducându-și cineva aminte de Gallus, s-a răspândit credința că Postumus nu este interesat de titluri, moștenind aversiunea pentru ele de la tatăl său. La toate astea trebuie, însă, adăugați cel puțin încă doi factori: pe de o parte, lingușelile și consensul unanim timpuriu cum că orice magistratură abia îl așteaptă l-au făcut să nu pună mare preț pe un lucru atât de firesc în cazul său, pe de altă parte, firea-i frivolă și superficială îl împiedica să depună eforturi în direcția unei cariere ce i-ar fi absorbit energiile și l-ar fi obligat să renunțe la numeroasele plăceri de care nu se mai putea lipsi. În accepțiunea lui, puterea era un lucru subînțeles, pentru care – a trăit mereu cu impresia – doar trebuia să întindă mâna, pe câtă vreme viața e scurtă și tinerețea și mai scurtă, iar bucuriile îngăduite la un moment-dat nu mai sunt posibile mai târziu.

Este greu de spus cu ce s-a ocupat frumosul june în Grecia. Cei doi ani obișnuiți pentru studiu nu și i-a petrecut doar prin biblioteci și în preajma filosofilor vremii, însă nici de tot nu se poate spune că ar fi ocolit preocupările intelectuale, deoarece – și asta vor trebui s-o recunoască mai târziu și cei mai înfocați critici ai săi – s-a întors la Roma cu o cultură apreciabilă și, chiar dacă n-a dat dovadă de cunoștințe prea profunde, putea conversa cu ușurință despre orice subiect. El însuși afirma, peste ani, că a fost nevoit să-și ascundă fața în cărți pentru a nu fi asaltat prea supărător de către athenieni, care vedeau în el un nou Alcibiade. („Noul Alcibiade!“ Iată, din Grecia a revenit cu acel cognomen pe lângă numele lui, dar s-a văzut obligat să-l părăsească repede fiindcă stârnea zâmbete. Asta l-a învățat, pentru viitor, că orice trăsnaie va face, pentru a avea succes cu ea este preferabil ca isprava să fie originală.) După o mărturie a unui contemporan de-al său, el ar fi afirmat că a plecat la Athena nu numai pentru că așa-i cerea rangul, ci și pentru a scăpa de o logodnă ce i-a fost impusă de copil și care nu-l interesa defel.