În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.
În penultimul an de domnie al lui Nero, la vârsta de treizeci și trei de ani, Canis se pomeni acuzat de crimă împotriva măreției împăratului și, drept consecință, arestat. Deși nevinovat, omul simți o imensă ușurare: acum nu mai trebuia să se agite, nu mai trebuia să facă eforturi atât de jalnice cu niște rezultate catastrofale pentru a-și liniști conștiința. Acum avea dreptul să se compătimească, iar pentru ceilalți în orice caz nu mai putea face nimic. (De câte ori se vor repeta aceleași strădanii inutile de a dovedi unul sau altul dintre Cei O Sută că este mai legat de o rudă, decât de trecutul său?… Care trecut, nu-i așa, nici nu era chiar așa cum se spune, care trecut… Iar rezultatul nu se traducea decât în interminabile dezamăgiri prin antecamerele unor oameni cărora trebuie să le zâmbești deși ți-era scârbă de ei, cărora ar fi trebuit să le promiți lucruri pe care nici ei și nici tu nu le credeai posibile și în preajma cărora, de cele mai multe ori, nici nu puteai să ajungi. În fața câtor secretari particulari ai câte unui ajutor de inchizitor nu se va repeta scena? Și va diferi ea cu adevărat de alta, petrecută în locuința rafinată a unui prieten, al cuiva obișnuit să poarte crucea încârligată pe braț? Și până și consolarea tristă că nu mai poți face nimic, devenind tu însuți o victimă, se va repeta ca un început de leșin într-o carceră dintr-un subteran mizerabil sau într-un vagon de marfă târându-te spre crematoriu…)
Detenția lui Canis a fost un lung răstimp de liniște, asemănător somnului. În memoria sa, perioada aceasta a fost când de câteva zile, când de mai mulți ani. De vină nu era numai ținerea de minte defectuoasă a bătrânului, de vină era însuși timpul care a murit. Vlăjganul frumos și bleg a intrat în închisoare lipsit de orice sentimente, epuizat de faptul că a trebuit să acționeze câteva săptămâni singur, amețit de eșecuri. Îi era aproape recunoscător delatorului care l-a trimis în temniță și nu suferea defel că era privat de a mai hoinări prin niște străzi devenite brusc goale. Doar din când în când, amintindu-și de statuia lui Alcibiade din Forum, mai simțea o vagă tresărire, dar se consola repede, zicându-și că și cel mai frumos dintre eleni a trebuit să sufere, că și el a fost urmărit de concetățeni și, deci, soarta lor se apropia din nou. (Sau, mai bine zis, forțând puternic lucrurile, se întâlnea pentru prima oară cât de cât cu eroul, cu visul, ceea ce, însă, Canis nu putea să-și recunoască pentru că atunci ar fi trebuit să admită că destinele nu se întâlnesc cu adevărat decât în nenorocire și asta ar fi anulat paralela sa de vis cu Alcibiade și nici nu l-ar fi individualizat pe el, pe Cel de Al Douăzeci și patrulea în vreun fel. Și ce suportă mai multă consolare decât jinduita unicitate a propriei suferințe într-un loc unde durerea este resimțită de mulți?)
Detenția l-a readus pe Canis în starea sa de câine Stătea tolănit zile în șir și savura soarele Pandatariei, insula osândiților. Aici a fost exilată și împărăteasa Octavia, înainte de a fi fost executată. Aceasta era, se zicea, ultima stație înainte de moarte. Dar anotimpul era plăcut și oamenii, compătimindu-se fiecare pe el însuși, mai aveau vreme sa-și arate sentimentele și față de alții. Nimeni nu mai spera nimic de afară, doar unele femei, bănuite de a fi trecut la creștinism, îndurau captivitatea cu ochii arzând într-o bucurie inumană, fericite că vor scăpa în curând de cătușele trupului lor întinat. Dar, cu vremea, și ceilalți prizonieri se resemnară: să aștepți moartea în grup e, oricum, mai ușor decât de unul singur.
Până și în Pandataria se formaseră clase sociale, până și acolo mai dăinuiau la unii și la alții ambiții de mărire, mai jalnice cu cât miza se reducea la caricatura fostei puteri. Și cu atât mai mult era dorită această nouă ascensiune, cu cât era mai ridicolă. Senatori și liberți foști în imediata apropiere a împăratului se îndeletniceau cu nesfârșite tentative de cumpărare a gardienilor pentru a putea primi puteri asupra tovarășilor lor de exil. Și, dacă nu ajungeau aceste încercări, reînviau adormitele nădejdi în îndepărtata lume a amintirilor și urmau repetatele misive adresate cezarului sau foștilor prieteni, mai marii rămași în grații, scrisori prin care prizonierii cereau în aceeași măsură readucerea lor din captivitate, cât și înăsprirea tratamentului față de alți deținuți. Restrângându-li-se posibilitățile de acțiune, mulți foști intriganți de meserie își biciuiau cu atât mai mult imaginația pentru a obține un surogat de succes.
(Da, totul nu era decât amăgire și vis și, ca în orice vis, timpul nu mai avea acolo putere. În clipa când părăseau acel loc provizoriu, plecând în moarte sau, mult mai rar, întorcându-se la viața reală, uitau cu totul cea ce au învățat în insula Pandataria. Un autor talentat ar fi putut să scrie un manual de arivism mult mai subtil decât cele câteva apărute în urma studierii unor obiceiuri ale oamenilor liberi. În anticamera morții lupta era mult mai dură și regulile mult mai fruste. Doar că, părăsind locul acela, oamenii uitau toate astea.)
Cine nu scria epistole în care îi ponegrea pe alții, expedia lungi misive încercând să-și dovedească totala inocență, nemaiîntâlnita eroare strecurată în legătură cu soarta lui, fidelitatea față de Nero. Doar Canis n-a trimis nici o asemenea jelanie. Poate că asta l-a salvat și a fost uitat. Alții, într-adevăr nevinovați de faptele pentru care au fost duși la Pandataria, dovedindu-și cinstea în acel caz, erau imediat acuzați de crime mult mai grave, de data asta mai bine regizate, cu dovezi întărite de mărturiile a zeci de persoane. Învinuirile astfel preparate îi duceau inevitabil la moarte.
Canis nu lua parte la ultimele convulsii ale tovarășilor săi de detenție. Nu din diplomație a preferat să fie uitat: nereușind să-și reînvie trecutul, simțea instinctiv că la Pandataria îi dispar și amintirile. În lipsa alternativelor, era din nou senin. Era prietenos cu toți, făcea mici servicii și unora și altora, nu resimțea ca un atac asupra intimității sale traiul în comun și nu-l deranja nici dacă era ținut într-o recluziune totală. Stătea ore în șir culcat, apoi se scula, făcea multă gimnastică pentru a nu i se moleși mușchii, mânca tot ce primea, le zâmbea tuturor. Simți claustrarea doar timp de două săptămâni când, ca o pedeapsă pentru o vină inventată de un delator camarad de suferință, fu ținut într-un beci sufocant și lipsit total de lumină. Stătu și așteptă cele câteva clipe ale zilei cât soarele cădea pieziș asupra unei mărunte crăpături în zidul încins și când lumina un scurt răstimp o fâșie din gaura unde fusese Canis aruncat. Acele câteva minute de lumină îl ținură în viață.
Când l-au scos de acolo, paznicii crezură că a înnebunit: schelălăia asemenea unui câine.
După Nero a urmat Galba pe tronul cezarilor, Galba, un bătrân de șaptezeci și trei de ani, fiul unui avocat cocoșat. Galba parcă nici n-a existat. Până și Holotus și Tigellinus, cei mai groaznici complici ai lui Ahenobarbus, au rămas în funcții. Ori de câte ori povestea despre Galba, Canis încurca evenimentele și confunda anii aceia ba cu cei ai lui Nero, ba cu cei ai lui Otho. Despre acesta din urmă istorisea în mod corect doar scena unui sacrificiu oficiat de împărat în veșmintele cultului lui Isis. În rest, totul se învălmășea. Pe Otho, soțul acelei Poppaea Sabina, care ca împărăteasă a fost soția lui Nero, și-l amintea mai bine de pe vremea cât Otho se învârtise prin Roma, înainte de a fi trimis de Ahenobarbus să administreze Lusitania. (Dacă acea provincie ar fi fost mai departe de Coloanele lui Hercule, în mod sigur că Nero ar fi fost și mai fericit.) Nu, de Otho în calitate de împărat, Canis nu-și aducea aminte, prea l-a reabilitat acela pe Nero, prea nu s-a schimbat nimic. Sau poate că lacunele din memoria bătrânului nu se datorează numai senilității? Poate că popasul la Pandataria a fost mai lung și scurtele domnii ale lui Galba și Otho l-au cuprins. Și n-ar fi exclus ca Al Douăzeci și patrulea, cel ce s-a tot lăudat că a trăit sub treisprezece împărați, să nici nu fi avut parte de o viață atât de lungă întrucât se raporta la domniile atât de scurte ale unor cezari. Când îi enumera pe toți, pentru a-și dovedi spusele, se încurca de cele mai multe ori după Nero și înaintea lui Titus: ba-l uita pe Galba, ba pe Otho, ba pe Vitellius, uneori chiar și pe Vespasian. Număra pe degete și se enerva că nu-i ies la număr cei treisprezece împărați.
Altădată nara cu exactitate amănunte inedite despre câte unul dintre ei. Pe Vitellius. de pildă, cel ce fusese prieten și cu Caligula, și cu Claudius, și cu Nero, Canis îl cunoscuse indirect, prin intermediul libertului Asiaticus, favoritul viitorului împărat. Acesta, deși încă foarte tânăr, apucase să guste din plin din cele mai mari favoruri ale sorții, cât și din cele mai abrupte prăbușiri. Și asta nu o dată! Canis nu-l putea suferi pentru că auzise odată pe cineva spunând despre Asiaticus că ar fi copia fidelă a lui Alcibiade. Iată unul dintre foarte puținele lucruri pe care Cel de Al Douăzeci și patrulea nu suporta să le împartă cu nimeni! Totuși, ajuns într-un rând în Pandataria și așteptându-se din clipă în clipă să fie executat, Asiaticus se atașă de uriașul septentrional, ce credea a fi Canis, și îi povesti o mulțime de lucruri pe care nu avusese până atunci curajul de a le împărtăși cuiva. Convins că Al Douăzeci și patrulea era străin, cum se încăpățâna să-l creadă, un condamnat de care a uitat până și destinul, veteranul celor păziți în acel loc de dinaintea morții, uriașul cu privire blajină, nu putea să-i facă niciun rău. Îi povesti despre Titus Vinius, un prieten care, se spunea, l-ar fi ajutat mai târziu în mod decisiv pe Vitellius să devină împărat. Îi relată cum au fost toți trei – Vitellius, Titus Vinius și Asiaticus – într-o speluncă situată pe o străduță, undeva între Panteon și Saepta Iulia, unde se putea mânca mult și gustos și pe unde bântuiau astrologi și magi, medici din noua școală a lui Athenaeus din Atalla – cel ce pretindea că psihicul bine mânuit poate vindeca orice boală –, sectanți de toate soiurile, fiecare căutând prozeliți, fiecare plătind „pentru toată lumea”. De aceea și mergea Vitellius atât de des acolo: mânca pe gratis de la prânz până noaptea, când se consulta cu prietenii la cina cărui personaj important să se mai ducă. Într-o zi, în spelunca aceasta, povestește Canis în memoriile sale târzii – și mai mult ca sigur apocrife – Vitellius, pe atunci un bărbat în plină forță, mare amator de jocuri de noroc și de companii plăcute, trăind după deviza „venari, lavari, ludere, ridere occ est vivere“ („vânătoarea, băile, jocul, râsul aceasta-i viața”), la care mai adăuga în primul rând multă, multă mâncare – ar fi nimerit într-o încăierare pornită de la o dispută între adepții unor credințe diferite. Discuțiile se purtau voalat, însă au degenerat repede în ironii și batjocuri, deoarece părțile ezitau să-și teoretizeze concepțiile, unele fiind interzise, altele făcând parte din zestrea strict secretă a unor învățături apărate de imperativul tainei. Cu toate astea, nu era un mister pentru nimeni cine din ce credință făcea parte, iar spiritele prea înfierbântate provocau lumea să vorbească mai mult ca de obicei. Când frânele credinței erau prea puternice pentru a dezvălui anumite argumente, focul se vărsa asupra lui Nero și a clicii de la palat. Vitellius, îmbuibându-se meticulos, neuitând nici o clipă că locul e plin de delatori, mai arunca câte o vorbă în disputa tot mai necontrolată, având grijă să apere de fiecare dată bunul renume al împăratului. Dar intervențiile sale n-aveau decât darul de a azvârli paie pe foc, fiecare afirmație fiind amănunțit analizată și dintr-o calitate se ivea repede un nou defect esențial al stăpânirii lui Ahenobarbus.
