În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008
Crizele de furie nu i-au dispărut cu totul, dar au devenit mai rare şi se prezentau mai ales atunci când cei doi mentori nu erau de faţă. De exemplu, pe timp de noapte. De atâta excitaţie, copilul îşi pierdea adesea şi controlul asupra sfincterelor şi se întâmpla ca încă şi la vârsta de zece ani să facă pe el şi în timpul zilei. Mai grav era că n-a putut fi niciodată vindecat de pavor nocturn, iar, cu cât trecea timpul, cu atât, în loc ca teroarea din timpul somnului să dispară ori măcar să se atenueze, ea a devenit tot mai supărătoare. Asta pentru că frământările ce-l chinuiau ziua nu-l slăbeau nici în vis. Al Şaptezeci şi nouălea a dormit prost toată viaţa, ceea ce l-a împiedicat să se odihnească, însă, în mod ciudat, nu-i slăbea câtuşi de puţin tumultoasa energie. Cum nici noaptea nu era capabil să se decupleze de la întrebările sale, vorbea în somn, gesticula, uda aşternutul cu salivă. Doica, împreună cu alte două femei, au încercat să-l vegheze şi să-l trezească, atunci când se agita mai tare, sperând ca astfel să-l ferească de teroarea nocturnă. Rezultatele au fost lamentabile: în loc să se liniştească, copilul conturbat din gândurile ce nu-l slăbeau niciodată, era iarăşi apucat de crizele sale de furie şi dura mult până să adoarmă din nou. Istovit, făcea din nou pe el. De fiecare dată, scârbit de aşternutul murdar şi urât mirositor în care se trezea, se mai uşura o dată în pat. Mama n-a ştiut ce măsuri să ia şi tabloul dezagreabil al puberului în dormitor a făcut-o să-l urască şi mai tare: „Dumnezeu le vede pe toate şi îi răsplăteşte pe păcătoşi după cum merită fiecare!”, repeta ea şi se simţea răzbunată: pe soţ, pentru că acesta era rodul, după apariţia căruia a început s-o ignore atât de brusc, pe fiu, fiindcă i-a înstrăinat bărbatul, înainte atât de focos.
Până la urmă, au trebuit iarăşi să-l anunţe pe tată. Ca şi prima oară, acesta a stat de vorbă singur o jumătate de oră cu Al Şaptezeci şi nouălea. Cei rămaşi afară s-au aşteptat, din clipă în clipă, să audă declanşarea unei noi crize a copilului. Din încăperea unde s-au retras cei doi, n-a răzbătut nici un zgomot. Ţipor ar fi vrut să asculte cu urechea lipită de uşă, însă erau prea mulţi martori de faţă. Nici în anticameră părea că nu mai respiră nimeni. Brusc, uşa s-a deschis şi băiatul a ţâşnit afară:
– Nu-i aşa că nu este adevărat că dacă nu faci gălăgie, scapi de o mulţime de necazuri? l-a asaltat pe Yoris.
De unde cei de faţă au tras concluzia că Recuperatorul şi-a sfătuit fiul să fie mai ponderat în manifestări. Însă când a ieşit şi Al Şaptezeci şi optulea din încăpere, acesta s-a adresat astfel celor de faţă:
– Copilul este în regulă. Voi îl faceţi să se enerveze, fiindcă încercaţi să-i impuneţi să se comporte altfel decât simte. Lăsaţi-l să se manifeste în voie!
Nu era nimic de comentat: oricum, stăpânul are întotdeauna dreptate. Dar de ce a dat impresia băiatul că ar fi primit un mesaj cu totul opus decât ceea ce a declarat tatăl? Servitorii nu şi-au bătut capul prea multă vreme cu asta, iar Ţipor şi Yoris s-au lămurit, urmărind în continuare întrebările Celui de Al Şaptezeci şi nouălea.
– Gălăgia este sursa necazurilor?
– Un prezumtiv agresor trebuie să te simtă în prealabil? Altfel cum să te atace? a răspuns Yoris.
– Dacă te ascunzi, scapi?
– Desigur.
– Cum să te ascunzi? Băiatul se ghemui după speteaza unui jilţ. Acum nu mă vezi? Dar mă vede el! şi-l arătă pe Ţipor aflat în cealaltă parte a încăperii. Al Şaptezeci şi nouălea se învârti în jurul jilţului şi se ghemui de fiecare parte a lui, vrând să arate că în oricare dintre aceste poziţii este zărit dintr-o altă direcţie.
– Sunt şi ascunzători unde nu te poate vedea nimeni!
Un sfert de minut de pauză.
– Unde? Într-o groapă? Şi de unde să-şi iei mâncarea şi apa dintr-o groapă?
– Uite ce este: dacă te agiţi inutil şi mai şi faci gălăgie, ai mai multe şanse să fii sesizat decât dacă stai undeva în umbră şi în linişte.
Alte câteva clipe de linişte.
– Şi dacă rămâi în groapă şi mori de sete şi de foame, ai şanse să fii simţit de afară pentru că începi să puţi! decretă copilul. După care reluă: Oricine se face simţit îşi sporeşte numărul duşmanilor? Orice activitate este aducătoare de primejdii?
Ţipor îşi privi elevul: acesta avea aproape 11 ani, dar corpul îi era al unui prunc de nici opt. Doar chipul i se maturizase. Chiar mai accentuat decât ar fi fost cazul, apucând să-i apară atât de devreme şi ridurile, încât părea tot mai mult faţa unui bătrân. La fel ca şi cu vorbirea sa: cuvintele îi ieşeau cu mare efort din gură, însă vocabularul îi era elevat, uneori chiar preţios.
Mentorul îşi aduse aminte că şi-a dus pupilul în atelierul unor artişti şi că acolo Al Şaptezeci şi nouălea a reuşit să tacă vreo zece minute.
– Ţii minte cum scotea băiatul acela, Michelangelo, capul acelui faun din piatră? În clipa în care i-a făcut faţa, aceasta a devenit vulnerabilă.
– Cum „vulnerabilă”?
– Păi, puteai, de exemplu, să iei o daltă şi să-i sfărâmi nasul. Cât a fost ascunsă faţa aceea în rocă, n-asul nu-i putea fi agresat.
– Dacă omor o fetiţă de cinci ani, nu-i omor şi toţi copiii pe care i-ar fi putut naşte?
Rând pe rând, părăsiră antecamera toţi cei responsabili cu viaţa copilului – şi toţi locatarii Palatului erau responsabili!. Veniseră acolo pentru că stăpânul putea să-i tragă şi pe ei la răspundere pentru plângerea mentorilor. Nu s-a întâmplat aşa, deci nu mai avea nici un rost să rămână.
– De ce să omori fetiţa?
– Să zicem c-o omor!
– Nu trebuie s-o omori!
– Să zicem c-o omor! Băiatul dădea semne că începe să se enerveze.
– Bine, să zicem! Dar sper că n-ai de gând să faci aşa ceva.
– Numai dacă ar fi nevoie! Să zicem c-o omor!
– Sigur, atunci ea n-ar mai creşte, nu s-ar mai putea căsători şi n-ar mai putea deveni mămică.
– Păi, nu-i la fel ca şi cu nasul acelui chip care a fost ascuns în marmură până ce l-a scos Michelangelo la lumină?
– Exact! se bucurară mentorii. Ai dat un exemplu foarte bun! Cât timp a stat ascuns acel cap în rocă, nimeni nu i-ar fi putut căşuna cu nimic.
– Dar de ce a lucrat Michelangelo acel obraz în atelier?
– Păi, unde să-l lucreze?
– Dar de ce a lucrat Michelangelo acel obraz în atelier?
– Fiindcă acolo i-au adus marmura.
– Cum i-au adus-o?
– O să mergem la carieră ca să vezi cum se extrag blocurile din munte.
– Cum se extrag blocurile din munte?
– Se decupează, se scot din locul unde se află, se încarcă pe măgăruşi sau în căruţe, depinde cât de mare e blocul…
– Nu, nu! Cum se extrag blocurile din munte?
– Ţi-am spus, dar n-ai fost atent, pentru că tu, în timp ce-ţi vorbeam, a trebuit să te joci sub masă!
– M-am jucat de-a blocul de marmură care n-a fost încă extras. Şi m-am gândit că… că…. Vorbele copilului îi ieşeau cu la fel de multă trudă din gură, pe cum se desprindea şi blocul de marmură din lăcaşul său. …că eu sunt blocul de marmură şi voi vreţi să mă scoateţi de aici şi… şi… şi folosiţi… folosiţi târnăcopul şi dălţile acelea mari şi… şi scoateţi blocul numai până aici! (Şi le arătă faţa sa.) Şi cum mă scoateţi pe mine afară, uite că îmi retezaţi nasul! Şi o faceţi cât timp nu sunt încă faunul pe care l-a cioplit Michelangelo.
Rar a vorbit Al Şaptezeci şi nouălea atâta, adresându-se altuia. De obicei, el nu punea decât întrebări scurte, în rest vocifera, gesticula şi scuipa în dialogul cu voce tare cu sine însuşi. Ceea ce era mai neplăcut a fost că Ţipor şi Yoris au trebuit să observe că pupilul lor începea să se şi bâlbâie, fapt ce-i făcea vorbirea şi mai greu de suportat şi de înţeles.
– Putea fi cineva mai bine ascuns decât faunul lui Michelangelo aflat încă în piatră, el fiind mai puţin observabil decât un prunc în burtica mămicii sale?
– Până ce n-a fost meşterul, n-a fost nici faunul.
– Minţi! Faunul a fost acolo, meşterul doar l-a scos din burtica mamei sale! Băiatul de nici 11 ani ştia perfect şi cum se fac pruncii, aşa că a asemănat dalta artistului cu falusul unui viitor tată. Şi copiii sunt făcuţi de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Lui?
– Aşa-i.
– Dacă sunt făcuţi de Dumnezeu, dalta tatei doar i-a scos din burtica mămicii lor. Nu?
Yoris dădu din cap afirmativ.
– Dacă omor fetiţa, omor şi copiii care stau ascunşi în ea, până ce ar fi venit tăticul lor cu dalta?
Yoris mai dădu o dată din cap.
– „Dacă te agiţi inutil şi mai şi faci gălăgie, ai mai multe şanse să fii sesizat decât dacă stai undeva în umbră şi în linişte”, îl îngână el pe Ţipor. Şi, atunci, ce rost are să te ascunzi? Şi, atunci, ce rost are să te ascunzi? Copilul începu iar să se enerveze, chit că mentorii nici nu mai ştiau dacă li se adresează lor sau dacă vorbeşte doar cu sine.
TREI: Copilul o luă la fugă şi se opri iarăşi pe casa scărilor, în faţa tapiseriei. Le arătă un fragment unde, într-o groapă vizibilă doar dintr-un anumit punct al locului, zăcea unul dintre câinii vânătorilor. Tapiseria aceea părea să fie, pentru Al Şaptezeci şi nouălea, dicţionar universal, strămoşul Wikipediei.
– Azi am omorât cinci oameni… cinci… cinci vieţi, îi întâmpină a doua zi.
– Cum ai făcut asta?
– Nu mă credeţi! De ce nu mă credeţi?
– Te credem, îl liniştiră, făcându-se că îi intră în joc. Dar o făcură atât de stângaci pe cum se poartă de obicei adulţii în asemenea prilejuri. Al Şaptezeci şi nouălea avea de acum unsprezece ani şi se înfurie şi mai tare.
– Nu te mai agita! Mai bine arată-ne cadavrele! îi spuse Ţipor.
Băiatul i-a tras pe cei doi mentori după el şi coborî în fugă în „curtea de onoare”, locul cel mai frumos din tot palatul: un gazon, parcă ţesut la război, era mărginit de copaci cu coroanele perfect rotunde, cubice sau în formă de con. Statui antice, un labirint din gard viu, o cascadă, un pâlc de pomi fructiferi, umbrare, mici estrade acoperite, adăpostind scaune, bănci şi măsuţe – toate bogat ornamentate -, precum şi un pârâu ieşind dintr-o stâncă artificială, înainte de a cădea într-o cascadă cât trei înălţimi de om; totul dădea impresia că acea „curte de onoare” era mult mai mare decât se afla ea în realitate. Era un loc într-adevăr extraordinar, pe care puţine persoane din afara zidurilor Palatului l-au păşit vreodată, de care foarte puţini oameni s-au bucurat.
