CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (105)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

De data asta, insistenţele pupilului lor li se părură cu totul deplasate celor doi mentori, însă tăcură amândoi. Giuliano, în schimb, părea să-i fie recunoscător Celui de Al Şaptezeci şi nouălea că-l scoate măcar şi pentru câteva clipe de sub vălul negru tot mai apăsător.

• Când a fost pusă sămânţa pentru acest gard din plante, eu eram încă mic şi nici nu-mi mai amintesc altfel acest loc.

• Dar de ce au pus aici sămânţă şi nu au ridicat un zid adevărat? Al Şaptezeci şi nouălea îşi apropie faţa de cea a lui Giuliano şi nu-l slăbi din privire, aşteptând răspunsul.

– Tata a vrut să aibă în grădina aceasta un loc unde să se poată retrage în linişte, netulburat de grijile zilnice. Giuliano mângâie câteva frunze fără să se scoale de pe bancă.

– Dar de ce au pus aici sămânţă şi nu au ridicat un zid adevărat? Fiul Recuperatorului obişnuia să-şi repete întrebările folosind exact acelaşi ton şi învingând identic aceleaşi dificultăţi de vorbire: era de parcă voia să şteargă din auz răspunsurile care nu-l mulţumeau, întorcând timpul la prima încercare de a afla ceea ce-l interesa.

– Aici au lucrat artiştii. Era mult mai simplu ca ei să lucreze aici nestingheriţi, decât să aducă ulterior lucrările gata terminate. Ca să nu-i deranjeze nimeni, dar şi pentru a nu deranja ei pe cei ai casei, gardul acesta era tocmai potrivit…

– Dar de ce au pus aici sămânţă şi nu au…

– Dacă ar fi împrejmuit locul cu un zid din piatră ori din cărămidă, artiştii s-ar fi simţit ca într-o închisoare. Şi nici arhitectura grădinii nu se pretează la aşa ceva.

Al Şaptezeci şi nouălea dădu mulţumit din cap: putea trece la întrebarea următoare:

– De ce se pretează mai mult arhitectura grădinii la un gard de plante decât la un zid de piatră?

– Grădina noastră e frumoasă. Plantele o fac vie. Un zid de piatră ar fi urât aici.

– Şi la noi există asemenea garduri vii în grădină. Numai într-un singur loc există un zid de cărămidă… ba nu, din piatră. Eu n-am voie să mă joc acolo. Şi, întorcându-se către mentori: de ce n-am voie să mă joc acolo?

– Nu ştiu, spuse Yoris.

– Nici eu nu ştiu, făcu şi Ţipor.

– Minţiţi amândoi! Băiatul încercă să treacă prin gardul viu, dar vegetaţia deasă îl împiedică s-o facă. Aşa că ocoli prin deschizătură şi le vorbi când din interiorul împrejmuirii, când din afara ei. Ce rezistă mai mult? Zidul din piatră sau gardul din plante? Vocea i se pierdea în spatele tufişurilor, iar dicţia sa atât de proastă îl făcea şi mai greu de înţeles.

– Bineînţeles că zidul din piatră. Plantele au şi ele o viaţă a lor, după care mor. Giuliano se strâmbă: nu voia să se gândească la moarte. „Mezinul Magnificului o fi foarte matur pentru etatea sa, dar tot copil rămâne”, şi-au spus din priviri cei doi mentori.

– Dar piatra? Piatra are şi ea viaţă. Până la urmă nu moare şi ea?

– Nu! Tata a făcut acest gard viu pentru ca artiştii să nu se simtă aici ca într-o temniţă. Aşa s-au aflat într-un loc frumos şi…

– Până la urmă moare şi piatra. Nu moare până la urmă şi piatra?

– Pentru a muri, înainte de asta ar trebui să aibă viaţă.

– Nu are viaţă, dar moare şi ea. Michelangelo a scos din piatra de aici un faun. Piatra nu are viaţă şi doar conţine viaţă? Îl mai auziră mormăind în partea cealaltă a gardului. Probabil că a pus de mai multe ori o întrebare ale cărei cuvinte Giuliano nu le-a putut pricepe, pentru că Al Şaptezeci şi nouălea reveni urlând şi strâmbându-se îngrozitor din tot trupul: N-ai văzut ruinele Coluni din „Grădinile Toscane”? N-ai văzut cum a murit acolo piatra şi cum turnul seamănă cu o măsea cariată? Iar zidurile cu o gingie ştirbă? Nu moare până la urmă şi piatra?

– Da, până la urmă, cum spui tu, totul se strică. Dar acum vorbeşti prostii, se încăpăţână şi Giuliano.

– Nu numai că se strică, dar nici nu se naşte! Dacă spărgeai piatra şi făceai din ea zid, nu-l înmormântai acolo şi pe faun?

Era o zi neobişnuit de caldă pentru începutul lui aprilie, o zi mai degrabă de început de vară, dar după-amiaza blândă fu cutremurată de un bubuit îndepărtat. Lui Yoris îi trecu prin gând că, profitând de tristeţea cetăţii, duşmanii atacă din nou Florenţa.

– Acum poţi să-mi spui de ce a făcut Magnificul gardul acesta din tufişuri şi nu din piatră?

Încă înainte ca Giuliano să poată răspunde, mentorii au simţit că va urma întrebarea la care ei au căutat o zi întreagă răspunsul. Şi, într-adevăr, bâlbâindu-se din tot corpul, fiul Recuperatorului reuşi să rostească iarăşi: „Care-i deosebirea dintre ceea ce a fost şi… şi ceea ce ar fi putut să fie?”

Nici de data asta n-a reuşit să răspundă Giuliano: o nouă bubuitură, acum mult mai apropiată, răbufni dinspre miază-noapte. Nu, nu tunurile lui Ludovico Maurul se apropiau, tunurile de care se speriase Yoris: gălăgia venea chiar din cer, prevestind la începutul lui aprilie o furtună de vară.

De undeva, de niciunde, ca dintr-o carte tipărită şi greşit legată, reveni şi pagina dintr-o întâmplare petrecută în Vila Pandolini, când, tot într-un spaţiu închis de un gard viu, bunicul lui Giuliano şi bunicul Celui de Al Şaptezeci şi nouălea au auzit Glasul: „Înainte de a suferi din orgoliu, asemenea vouă tuturor, amintiţi-vă că nu sunteţi decât întruchipările greşelilor orgoliului, a pedepselor binecuvenite lui Adam. Amintiţi-vă şi gândiţi-vă!”, precum şi răspunsul venit cu voce spartă din îngânarea diavolul: „Întruchipările greşelilor orgoliului, a pedepselor binecuvenite ale lui Adam”. „De parcă Adam ar fi putut fi altfel decât a fost zămislit. Tot amintindu-vă, veţi gândi fără a mai face ceva.” După care căzu şi fulgerul prevestit de tunetul de mai înainte.

„Aşa ceva nu se poate ivi decât în răgazul dintre un tunet şi fulgerul său”, gândi Ţipor, răgazul născut din imperfecţiunea simţurilor noastre.

„Acolo, în răgazul dintre un tunet şi fulgerul său se stau tainele ascunse”, gândi şi Yoris.

Se părea că şi cei doi băieţi avură acea trăire. Giuliano a rămas pe buze cu răspunsul nerostit, dar fiul Recuperatorului, străduindu-se să rostească pe cât putea mai inteligibil cuvintele, strigă către cer:

– Care-i deosebirea dintre ceea ce a fost şi… şi ceea ce ar fi putut să fie?

După o pauză, în care cerul senin al Florenţei fu acoperit cu o repeziciune rar întâlnită cu nori negri, tot mai negri, veni şi răspunsul, ecoul scenei parcă sosite din cartea prost legată: „Nu sunteţi decât întruchipările greşelilor orgoliului, a pedepselor binecuvenite lui Adam”. Cei patru, Giuliano da Medici, Al Şaptezeci şi nouălea şi mentorii aceluia, Ţipor şi Yoris, au aşteptat în zadar să mai audă şi ecoul râsului vocii sparte. Dar acesta nu mai sosi, aşa cum o făcuse cu ani în urmă, în loja îngrădită cu un gard viu din grădina Vilei Pandolini.

În noaptea care a urmat, natura s-a dezlănţuit mai tare decât s-au aşteptat chiar şi cei ce au prevestit că o primăvară atât de neobişnuit de caldă va duce inevitabil la tulburări atmosferice. Neliniştea din ceruri părea să fie mesajul pentru neliniştea de pe pământ. Era acesta un mesaj priceput de fiecare după înţelegerea, după credinţa şi după temerile sale.

În timp ce revenea de la Careggi, unde fusese dus de Pico¹, prietenul fidel al Magnificului, Savonarola îşi pregătea varianta cea mai favorabilă pentru istorie despre modul cum a plecat spre orizontul etern Lorenzo, variantă ce se va impune doar pe jumătate, mai ales atâta vreme cât călugărul va domina Florenţa.

După cum reiese şi din Cronica de la Florenţa, în clipa dispariţiei Magnificului, cetatea şi-a pierdut prezentul, trăind într-un trecut pe care şi-l amintea a fi fost superb şi într-un viitor de care îi era tot mai teamă. Ca de atâtea ori, atunci când viaţa îşi schimbă cadenţa, personajele şi faptele amintirilor se amestecă într-o sinteză ce nu de puţine ori învălmăşeşte amănuntele. N-au trecut decât câţiva ani şi bunicul Cosimo se suprapunea peste nepotul Lorenzo. „Memoria veşnică” a primului îi era atribuită în aceeaşi măsură şi celui de al doilea, cultura enciclopedică, sprijinul punctual al unor artişti precum şi imensa colecţie de incunabule, creată prin strădania celor patruzeci de scribi de sub comanda librarului Bisticci, devin toate de nedespărţit de reuşitele lui Lorenzo, căci magnifice au fost lucrările amândurora. Şi n-a contat că nume trecute în dreptul unuia nu se potriveau între bornele din catastife ale vieţii celuilalt, a fost îndeajuns ca doar câţiva ani să facă din cele două personalităţi una. Una mai impresionantă chiar decât papii pe care-i va da, în curând, Casa da Medici.

Până atunci, însă, peste Florenţa doliul după moartea conducătorului ei va persista alături de bocetele piagnonilor, a plângăreţilor lui Savonarola, cei ce nu după Lorenzo jeleau, ci după netrebnicia oamenilor faţă de învăţătura lui Isus. Iar cele două tânguiri, chiar dacă atât de diferite, se îmbinau: lacrimile după Lorenzo şi lacrimile după pierderea credinţei s-au unit într-un şuvoi ce-a năvălit peste Toscana, luând cu el, cum se întâmplă în cazul oricărei inundaţii, bunuri şi oameni, luciditate şi nădejdi. Dopamina² dispăruse din creierul mai tuturor cetăţenilor ce se căiau, pregătindu-se de iminenta Judecată de Apoi. Piero, fratele mai mare al lui Giuliano şi noul şef al familiei, a luptat împotriva acestei stări impusă întregii comunităţi de călugărul tot mai intransigent, fără a reuşi să i se opună, ba mai mult, transmiţând el însuşi manifestările firii sale din totdeauna disperate. Oamenii care au reuşit să-şi păstreze cumpătul, printre ei şi cetăţeni de seamă, au părăsit ţinuturile Toscanei, alţii au îmbrăcat rasa monahală, nu puţini au murit sub mâna gâdelui, după ce familia da Medici a fost alungată de la putere.

La fel ca pe vremea altor furtuni, şi în vremea regimului intolerant impus de Savonarola, singurul loc unde schimbările păreau că n-au fost percepute l-a reprezentat Palatul Bosci. Al Şaptezeci şi optulea, Recuperatorul, îşi continua nestingherit activităţile, iar fiul său, ajuns la vârsta de zece ani, îşi vedea mai departe de şirul nesfârşit de întrebări. Atâta doar că stăpânul a dispus ca băiatul să nu mai fie scos în cetate, pe uliţele căreia se putea întâmpla orice³.