CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (109)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

A fost într-adevăr vorba despre un complot, dar un complot cu un cu totul alt conţinut decât şi-au imaginat cei doi mentori. Ajunşi cu capetele plecate în Palatul Bosci, spre marea lor mirare, l-au găsit pe tânărul lor pupil dormind pe o bancă din grădină. Faţa bătrână îi era mânjită, ca de obicei, dar gura îi schiţa un zâmbet mai puţin schimonosit: „Probabil că visează ceva frumos” şi-au zis cei doi.

În următoarele zile, nu s-a mai întâmplat nimic deosebit, băiatul şi-a continuat programul obişnuit şi, deşi Yoris şi Ţipor au ezitat să mai iasă în Grădinile Toscane, Al Şaptezeci şi nouălea i-a obligat să se întoarcă în fiecare zi în „aula noastră”. Unde, uneori, era dispus să înveţe, iar, alteori, stătea cu privirea fixă într-un anumit punct al peisajului, aşteptându-şi iubita. Care venea, ca şi înainte, însoţită de cele două femei, culegea flori şi dispărea împreună cu Quasimodo. Pe care-l regăseau apoi mai târziu dormind pe o bancă din grădina Palatului Bosci. Însă nici după ce ritualul acesta s-a repetat de mai multe ori, cei doi mentori n-au reuşit să-şi scoată din minte spaima primei întâmplări. Aşa că – în sfârşit! – s-au interesat cine erau cele trei femei şi au aflat că fata era un copil din flori al lui Roberto Messi, şeful unei familii cândva bogate, însă care, pe lângă faptul că şi-a pierdut cea mai mare parte din avere în urma Complotului Pazzi, a scăpătat definitiv şi datorită jocului de zaruri şi a unor pariuri nesăbuite. Roberto Messi era înglodat în datorii până peste cap şi cei patru copii – trei fete şi un băiat – nu au reuşit să-i aducă acei cuscrii prin care să reintre în societatea bună. Dintre cele trei fete – desigur, toate fără zestre -, Carla, fata din flori, trebuia să salveze întreaga familie prin planul nebunesc de a-l cuceri pe urmaşul fără minte al Palatului Bosci. Un asemenea nefericit nu trăieşte mult, i s-a spus Carlei, iar prietenii tatălui, fără a şti ce pregăteşte acesta, i-au confirmat că tinerii bolnavi de suferinţele pe care părea să le aibă Al Şaptezeci şi nouălea rar ajung să depăşească vârsta de 20 de ani. Carla acceptă surprinzător de repede planul: ea a fost primită cu toate drepturile în casa Messi, profitase la fel ca şi fraţii ei vitregi de facilităţile pe care i le-a putut oferi familia, atunci când se mai bucurase de avere (doar de micul titlu nobiliar nu putea dispune), doar din când în când, e drept că foarte rar, i se aducea aminte că ea nu era decât un copil din flori. Gândul că ea, cea tolerată, chiar dacă adoptată cu toată căldura, ar fi putut deveni salvatoarea familiei, câştigând un ascendent decisiv asupra fraţilor ei era atât de puternic încât depăşea repulsia faţă de Quasimodo. Care, dacă te obişnuiai cu felul lui de a fi şi cu înfăţişarea sa nu foarte plăcută, nici nu era atât de respingător. Ba, chiar nu era respingător deloc. Era ca un fel de păpuşă vie, asemenea statuilor de satiri din curtea casei părinteşti. Există şi satiri de treabă, chiar foarte binevoitori, ştia Carla. Odată acceptat acel rol, Messi tatăl i-a spus că trebuie să treacă urgent la acţiune, fiindcă băiatul va împlini în curând 18 ani şi, în cazul unuia ca el nu se ştie cât o s-o ducă. Iar, de va muri, întreaga avere va trece în partea surorilor lui, mai precis în partea copiilor lor. Aşa că era absolut necesar să nască mai înainte Carla. După care, orice s-ar întâmpla, pruncul ei va deveni moştenitorul principal.

Şi, într-adevăr, Carla născu un băiat, atunci când Al Şaptezeci şi nouălea nu împlinise încă 19 ani. Roberto Messi n-a întreprins până atunci nici un pas, de teamă ca pruncul să nu moară la naştere. Însă imediat după ce evenimentul s-a desfăşurat cu bine, s-a înfăţişat la Palatul Bosci şi i-a povestit majordomului întreaga poveste: cum a sedus-o băiatul Recuperatorului pe fiica sa, cum aceasta a fost fecioară, dar acum a născut un fecior minunat şi cum s-a gândit el că ar trebui salvată situaţia. Cum? Păi, nu există decât două căi: fie ca nou-născutului să i se ofere o rentă care să-i permită să fie educat după înaltul rang al tatălui său, fie – dar asta ar fi mult mai corect – ca părinţii copilului să se unească prin sfânta căsătorie, dându-i băiatului căminul cuvenit.

Cei doi mentori s-au simţit din nou într-o situaţie disperată, ei neputând iarăşi să priceapă cum de n-au anticipat toată tărăşenia, când pupilul lor a dispărut de atâtea ori împreună cu Carla. „Nu, oamenii nu învaţă nimic din greşelile lor, pe care nu ezită să le repete neîncetat”, gemeau ei. Şi, din nou, spaima le-a fost mult mai adâncă decât urmarea, deşi reacţia majordomului nu a avut în nici un caz darul de o potoli. Dar, omnipotent în lipsa adevăratului stăpân, majordomul îşi pierdea toate atribuţiile faţă în faţa cu Recuperatorul. Iar acesta nu numai că nu a trecut la represalii, aflând despre cele întâmplate, ci a primit chiar cu bucurie vestea: iată, deşi nu s-a mai aşteptat, fiul său a reuşit să realizeze continuitatea şirului, îndeplinind astfel misiunea cea mai sfântă a Celor O Sută. Era anul 1500 de după Christos, Al Şaptezeci şi nouălea avea 18 ani, Carla 21, iar copilul nou născut se pregătea să ducă povestea celor o sută într-un nou veac. Atât doar că proaspăta familie nu-şi reglementase încă situaţia: deşi planurile clanului Messi s-au realizat atât de facil şi fără nici o luptă cu stăpânul Palatului Bosci, lucrurile s-au încurcat tocmai acolo unde toţi s-au aşteptat cel mai puţin. Despre cele ce se petreceau în misteriosul edificiu se vorbea puţin şi cu teamă: un fel de tabu împiedica pe oricine să comenteze în public zvonurile nedemonstrabile ce răzbăteau din spatele zidurilor. Totuşi, soarta ultimelor femei care au intrat ca nurori în Palatul Bosci era mai mult sau mai puţin cunoscută. Una n-a mai fost văzută niciodată, alta murise în condiţii nu tocmai clare, o a treia se pare că a înnebunit. Blestemul care părea să cadă peste toate soţiile ultimilor dintre Cei O Sută năştea fiori, mai ales că misterul nu era dezvelit nici pe departe şi doar rezultatele tratamentelor la care au fost supuse acele biete fiinţe se insinua în conştiinţa florentinilor. Pentru cine n-a avut acces în Palatul Bosci, acesta a rămas o cameră în beznă. Iar cine a pătruns în el se ferea să povestească, în timp ce o lege nescrisă îi făcea până şi pe cei mai curioşi să nu pună întrebări. O cameră în beznă pentru străini – asemenea morţii pentru muritori – permite orice supoziţii, oricât de fanteziste, mai ales când acele supoziţii nu pot fi contrazise cu argumente palpabile. O asemenea încăpere era şi pentru Carla clădirea din care venise Al Şaptezeci şi nouălea. Mai ales pentru Carla, pentru că ea era cea îmbiată să intre în acel mare necunoscut. Aşa că atunci când totul a părut clarificat, mama Celui de Al Optzecilea a refuzat să facă pasul. Pe de altă parte, Recuperatorul nici măcar nu voia să audă ca nepotul să-i fie crescut într-o casă oarecare, fie aceea palat sau simplă colibă. El, Recuperatorul, se străduia, de multe ori, chiar cu riscul vieţii – chiar şi cu riscul vieţii! -, să le asigure tot ce-şi doresc ai săi şi, în primul rând, să le ofere o oază de linişte şi bunăstare într-o lume unde primejdiile pândesc la tot pasul. Or nici măcar el nu poate asigura liniştea şi bunăstarea în întreaga Toscană şi nici măcar în întreaga Florenţă: tot ce e capabil să facă este să creeze spaţiul acela securizat din spatele zidurilor solide ale palatului său. Dar tocmai acolo refuza şi în continuare Carla să-şi aducă pruncul.

– În felul acesta, nu poate fi vorba despre nici o căsătorie! ameninţa Al Şaptezeci şi optulea.

– Atunci nu mai rămâne decât varianta a doua, cea infinit mai puţin onorabilă…, părea să se resemneze messer Messi.

– Ce variantă?

– Păi, nepotul domniei tale nu se cade să crească în sărăcie. O rentă generoasă – aşa cum generos ai fost domnia ta întotdeauna – ar putea fi singura soluţie de avarie.

– Nu! Nepotul meu va fi crescut în casa mea. În caz contrar, nu am, deocamdată, nici un nepot! (Desigur, şi Recuperatorul juca la cacialma: el nici măcar nu se aşteptase ca straniul său fiu să-i dăruiască un copil. Şi, iată, acesta nu numai că a apărut, dar era chiar băiat! Scribul riscă să creadă că Recuperatorul n-ar fi fost în nici un caz dispus să renunţe la un asemenea cadou aproape nesperat şi că nu făcea decât, aşa cum îi era obiceiul, să-şi joace cât mai profitabil cărţile pe care le avea în mână. Iar Recuperatorul dispunea mereu de cărţi câştigătoare. Şi asta nu numai faţă de un cartofor scăpătat de teapa acelui Roberto Messi…)

Şi, iată, Carla, după ce şi-a jucat şi ea atât de bine rolul, după ce l-a acceptat drept primul ei iubit pe Quasimodo din Florenţa, după ce şi-a dus misiunea până aproape de capăt, continua să refuze cu încăpăţânare să se mute în Palatul Bosci. A ajuns până să promită că va fugi în lume împreună cu copilul, atunci când familia disperată a încercat s-o convingă folosind ameninţări şi chiar trecând la fapte. Cel mai dur se pare că s-ar fi purtat fratele ei, Gian Luigi, care ar fi închis-o într-o încăpere din turnul din podul vechii case părinteşti¹, luându-i şi plodul. Carla a scăpat din acel prizonierat doar fiindcă familia şi-a dat seama că de i s-ar fi întâmplat ceva bebeluşului, ar fi pierdut orice şansă de a ajunge la banii aflaţi deja atât de aproape. Aşa că au încercat s-o facă să se mai gândească în prezenţa tatălui copilului, despre care ea vorbea frumos, de parcă aproape că ar fi fost cu adevărat îndrăgostită de el. Şi mai avea un argument familia Messi: Carla, care-şi iubea atât de mult pruncul, trebuia să fie conştientă că biserica ne învaţă că naşterea şi botezul unui copil trebuie să fie consecinţa unirii părinţilor prin taina căsătoriei. Măcar la atât să se gândească, dacă alte argumente n-o conving!

Când s-a putut întâlni iar cu Al Şaptezeci şi nouălea, Carla i-a povestit prin ce a trecut din parte alor ei şi, în special, din partea lui Gian Luigi, cu care n-a avut niciodată nici o ceartă până atunci, deşi… deşi el a fost întotdeauna cel care a făcut-o să simtă că ea nu este decât un copil din flori, un accident în casa Messi².

– Gian Luigi este un monstru? s-a înfuriat proaspătul tată. Vreau să vorbesc cu el!

Dar, prevenit de către Carla, fratele ei n-a venit la întâlnire.

– De ce întârzie? Dacă întârzie nu este decât un om rău! se enervă Al Şaptezeci şi nouălea şi corpul începu să-i tremure.

Gian Luigi dispăru, fiindu-i teamă să nu fie găsit ucis, lângă un bileţel cu inscripţia „Cine râde mai la urmă…” Nu se întâmplă aşa şi fratele Carlei le supravieţui tuturor alor săi, murind la peste 80 de ani. Nu, nici în privinţa deciziilor punitive, bietul Quasimodo nu era la înălţimea tatălui său! Ceea ce i-a făcut pe cei din familia Messi să mai continue negocierile. Însă nici rudele Carlei şi nici Recuperatorul n-au avut nici un ascendent asupra mamei Celui de Al Optzecilea. Când, la un moment-dat, s-a decis ca pruncul să fie luat în palatul Bosci, iar Carla, dacă nu vrea să-l urmeze, să primească o rentă generoasă, putând trăi oriunde ar vrea – soluţie îmbrăţişată cu entuziasm de Roberto Messi şi ai săi -, cel care s-a opus a fost Al Şaptezeci şi nouălea:

– Dacă mama vrea să rămână cu copilul ei, e drept să fie despărţită de el?

– Cine o împiedică să vină şi ea în Palatul Bosci?

Au trecut mai multe luni şi Carla şi fiul ei au rămas în casa părintească. Femeia n-a mai fost supusă nici unei presiuni din partea familiei, dar nici banii speraţi n-au intrat încă. Între timp, Ţipor şi Yoris au continuat să frecventeze Grădinile Toscane, unde şi-au continuat lecţiile cu elevul lor. Odată la două-trei zile, mai apărea şi fata cu însoţitoarele ei. Uneori şi împreună cu copilul. Cum Recuperatorul plecase din nou cu treburile sale, luarea unei hotărâri definitive în privinţa sorţii tinerei perechi s-a amânat din nou. (Mai neplăcut era că nu se ştia când o să revină Al Şaptezeci şi optulea, iar când o făcea, de cele mai multe ori sosea în secret, fără ca în oraş să se afle că a mai fost pentru câteva ore, cel mult câteva zile, la Florenţa.)