CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (68)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

În plină zăpuşeală, frecându-şi degetele schimonosite de boală, şeful clanului Medici se străduia să elimine din vorbăria celuilalt ceea ce părea a fi doar fanfaronadă slujind drept argument pentru demonstraţia de putere. Însă de unde să ştii ce e laudă goală şi ce este adevărat din vorbele primului reprezentant din Palatul Bosci ieşit în vâltoarea intrigilor cetăţii? Mai ales că proaspătul Cavaler Marchiz nu folosea limbajul insinuant obişnuit al unor asemenea prilejuri, ci făcea afirmaţii ferme, chiar dacă multe greu de acceptat. Al Şaptezeci şi şaptelea pretindea că suma de 20.000 florini nu reprezintă mai nimic pentru neamul său, mai mult, că averea legendară pe care a adus-o cu sine Omul din fereastră ar fi putut să domine întreaga lume: şi pe papă, şi pe împărat şi pe toţi regii şi ierarhii mereu înglodaţi în datorii la cămătarii evrei. Averea colosală, inconştient imobilizată de către străbunic¹, nu trebuia să rămână inactivă, fiindcă astfel aparţine mai mult de poveste decât de realitate. Nu, nici măcar strănepotul nu ştia exact unde se afla grosul comorii, a recunoscut acesta şi Piero încercă iarăşi să despartă pălăvrăgeala de adevăr: cu multă vreme în urmă, Sfinxul a venit la Florenţa cu un şir parcă nesfârşit de căruţe, însă nimeni n-ar fi putut pretinde că tot conţinutul acelora ar fi rămas depozitat în Palatul Bosci. Ba, dimpotrivă, nu puteai crede că există cineva atât de imprudent încât să rişte să piardă totul într-un singur atac. Dar nici n-a văzut cineva ieşiri evidente de valori de acolo, deşi posibilităţi de manipulare ale unei averi sunt destule, iar disponibilităţile Omului din fereastră păreau şi ele nelimitate. După care Al Şaptezeci şi şaptelea pălăvrăgi despre privilegiile în urma observării permanente a Florenţei de către Omul din fereastră şi povesti atâtea despre acest subiect, încât doar susceptibilitatea provenită din întrebarea de ce îşi dezleagă tocmai acum limba Cavalerul Marchiz mai temperă credibilitate celor povestite. Sfinxul şi-a amplasat astfel punctele de observaţie încât din fiecare dintre ele dispunea de direcţii de urmărire ce se strecurau iscusit printre cele mai înalte clădiri din cetate şi, cu ajutorul unor oglinzi speciale, provenind încă din moştenirea genială a lui Cossimo Locatti, reuşeau să străbată chiar şi trasee frânte. Încât, cunoscând în permanenţă tot ce se petrecea până hăt departe, străbunicul putea gestiona în siguranţă ceea ce se întâmpla aproape.

– De când intervine străbunicul tău în mersul lucrurilor?

– Dacă n-ar fi o teribilă blasfemie, aş spune că şi Dumnezeu priveşte şi vede tot, însă are grijă şi de rânduiala celor ce se petrec în spaţiul cel mic, la fel ca şi în spaţiul cel mare. Uneori, intervenţiile Sale cad ca nişte sentinţe fără drept de apel, însă au loc tot timpul, chiar şi când oamenii, în trufia lor, cred că ei au înfăptuit una sau alta.

Urmă un şir de dezvăluiri, acum mai degrabă insinuări decât vorbe precise. Al Şaptezeci şi şaptelea vorbi despre traseele vizibile şi despre cele ascunse ale lucrurilor şi ale faptelor, despre căile tainice ale Florenţei, căi ce pot prescurta cu mult drumul nu numai în cetate, nu numai în Toscana, dar şi în întreaga Europă. Povestind, reveni la tărâmul de origine al strămoşilor săi din răsăritul continentului, ca şi despre cum a reîntâlnit el acele meleaguri atât de stranii în răstimpul misiunii diplomatice întreprinse cu ani în urmă. Aminti despre personaje de mare importanţă în ţările lor şi aproape total necunoscute în Italia. Printre acestea, îl numi pe Bátyai Szilassy Vince, episcopul din Vac, o cetate la doar o zi de drum tihnit până la Buda. Acest prelat apare şi într-una dintre picturile din Palatul Bosci şi se află în relaţiile cele mai bune nu numai cu străbunicul, dar şi cu Al Şaptezeci şi cincilea, episcop şi acela. Dar nu pentru că erau episcopi aceia doi erau atât de apropiaţi, cum nu întâmplătoare a fost nici relaţia cu amiralul venet Pietro Mocenigo, cuceritorul Smirnei, transmisă lumii recunoscătoare prin pictura meşterului Veronese pe tavanului sălii Marelui Consiliu. Şi Cavalerul Marchiz a mai pomenit şi alte nume, unele puţin cunoscute de Piero, altele de care n-a auzit niciodată, însă păstrând totul ecoul unor vagi amintiri. Al Şaptezeci şi şaptelea numea personaje şi trasa cu linii palide, abia vizibile, căile intereselor, descifrabile, după cum pretindea, de la ferestrele străbunicului său. Când ajungea la personaje notorii, ascultătorul său sesiza relaţii pe care nu le bănuise, însă nu mai puţin probabile prin anumite întâmplări ce apăreau sub o nouă lumină, mult mai clară, în urma celor acum dezvăluite.

Şi mai era ceva: clipa nopţii strălucea sub desenele artificiilor şi muzica petrecerii, a instrumentelor şi a glasurilor femeilor când insinuante, când izbucnind strident. Însă chiar şi înecate în vin şi cucerite de simţuri, deşi obosite, gândurile nu se puteau lepăda de groaza mereu prezentă a primejdiei otomane. Imaginea trupurilor nobile ale unor comandanţi creştini trase în ţeapă ori sfârtecate asemenea unor animale la măcelar persista în spaimele Europei până şi în momentele cele mai fericite. Pe lângă gravele boli interne, corpul dreptcredincios era mereu zguduit de loviturile turcilor, la fel ca şi de ameninţarea permanentă a acelor lovituri. Zvonurile se amestecau cu realitatea şi descriau un tablou dominat de Cavalerii Apocalipsei brăzdând peisajul şi împărţindu-l în mici fragmente tot mai rupte unele de altele. Cine să mai aibă curajul să se mişte împovărat de comori într-un asemenea univers?

– Poate evreii, sugeră Piero.

Cavalerul Marchiz dădu din mână a lehamite.

– Există acele trasee ascunse, de care am vorbit. Prin care sursele cele mai importante sunt duse de la apus la răsărit, unde-şi găsesc ascunzişurile sigure şi de la răsărit spre apus, atunci când ele trebui să rodească.

Piero îl urmărea tot mai greu pe oaspetele său: în primul rând, pentru că acela îi oferea surpriza de a-i vorbi cu totul altfel decât obişnuia tânărul fluşturatic, „fluturele de salon” s-o facă. De data aceasta, Al Şaptezeci şi şaptelea vorbea nu numai despre tainicele trasee ale averii celor din palatul său, din Palatul Bosci, dar şi despre multe alte râvnite comori celebre ce înflăcărau minţile oricărui tânăr aventurier toscan şi nu numai. A vorbit despre averea dispărută a Celui de Al Şaptezeci şi treilea din neamul Celor O Sută, Exorcistul, la fel cum şi despre la fel de misterioasa comoară a lui Roger Chiorul, adevăratul fondator al clanului Bosci, comoară ascunsă cel puţin pentru o vreme pe insula Batz (Enez Vaz)² şi a ajuns şi la potirul Sfântului Graal, la tainiţele secrete ale regelui Artur şi, desigur, la mereu invocatul şi niciodată recuperatul tezaur templier, căutat fără succes, iată, deja de şase generaţii. Întotdeauna a existat în istorie o peşteră a lui Ali Baba ori o insulă a unui Conte de Monte Cristo şi întotdeauna s-au găsit nenumăraţi oameni ce şi-au organizat viaţa în speranţa găsirii acelor colosale resurse ascunse şi, mai ales, oameni care au visat să fie ei cei cărora să le pice în faţă – pară mălăiaţă – aceleaşi miraje strălucitor materializate.

– Dar chiar şi cei ce dispun de cheia acelor seifuri, cum să mai aibă curajul să se mişte împovăraţi de comori într-un univers atât de plin de capcane? îşi reformulă Al Şaptezeci şi şaptelea întrebarea. Bogăţie imobilizată, trasee sigure, avere producând avere.

Nu mai stau singuri la masă. Pe nesimţite, o figură pe care o confunzi când cu Dumnezeu, când cu diavolul se insinuă din trunchiul copacului sub care erau ascunşi. La început, n-au sesizat acea zămislire, luând-o drept umbra însufleţită de vânt a unei ramuri protectoare. Până când, brusc, şi-au dat seama că din acel întuneric s-a ivit un personaj aievea. Lumânările de pe masă nu-i luminau faţa şi degeaba s-au străduit cei doi să-i desluşească trăsăturile că, din orice poziţie, acelea rămâneau de neprivit.

Piero aranjase cu slujitorii de nădejde ca nimeni să nu tulbure întrevederea cu tânărul Umberto, fiind în joc 20.000 de florini, o sumă ce merita orice strădanie. Aşa că neaşteptatul oaspete n-a avut cum să vină prin singura deschidere pe care o oferea gardul viu ce izola acea nişă. Un vânt tot mai puternic agita vegetaţia, dovedind că zăpuşeala nu se datora doar vinului, ci şi furtunii ce era gata să pogoare peste Pandalini. Tunetele şi fulgerele veniseră furişându-se iscusit printre jocurile de lumini ale artificiilor, aşa că ploaia a reuşit să surprindă pe toată lumea. Cu atât mai mult pe Piero de Medici şi pe Al Şaptezeci şi şaptelea, care trebuiră să constate că şi hainele lor s-au udat, deşi nu au simţit nici un strop căzând din înalturi. Vântul puternic a stins două dintre cele trei lumânări din sfeşnicul de pe masă, însă una dintre ele rezistă eroic, iar ei o priveau ca hipnotizaţi cum acea ultimă lumină ba părea că s-a sleit şi ea, ba îşi revenea unduindu-se sub suflarea vântului. Şi, în acelaşi timp şi fără să-şi comunice unul altuia, amândoi şi-au adus aminte de cele ce le-a povestit fiecăruia, tot aşa, într-o noapte, Ţipor: Rabi Şimon a interpretat versetul din Deuterion IV, 24 („Căci Domnul Dumnezeul tău este un foc mistuitor”), vorbind despre culorile ce se desprind dintr-o lumânare aprinsă – culoarea albă, cea care se îndreaptă spre cer şi cea albastră sau neagră, de nedespărţit de prima, căruia îi oferă soclul (sau „tronul”, după cum s-ar fi exprimat învăţătorul). „Lumina inferioară este, prin natura ei, un instrument de distrugere şi de moarte, consumând tot ce se apropie de ea. Dar lumina de deasupra nu se consumă, nici nu se distruge şi nu se schimbă niciodată”³.

În continuare, n-au putut să-şi mai dezlipească ochii de la flăcăruia victorioasă a lumânării care se încăpăţâna să nu cedeze nici sub rafalele de vânt şi nici sub umezeală – e drept că în nişa ascunsă atât de iscusit de gardul viu, ploaia s-a furişat fără să lase să se observe măcar şi un singur strop căzând de sus. Şi ascultară cele ce li s-a spus. Iar în întuneric, flăcăruia confirma cu albastru transparent pe negru ceea ce auzeau, după care câte un strop de ploaie ştergea totul, parcă spre a face lor următorului înscris.

– Prin Rabbi Şimon v-am transmis proorocirea venirii arabilor. Ca să ştiţi. Iar flacăra devenise mai albă ca oricând, câtă vreme au auzit Glasul.

Iar cei doi nu s-au mirat că le-au fost ghicite gândurile şi că a fost descoperit şi acel înţelept din neantul istoriei.

– Şi n-aţi ştiut să profitaţi de acea proorocire, se ivi, din aceeaşi zămislire, devenită umbră, vocea diavolului.

– Şi vi s-a spus şi despre ceilalţi robi ai semilunii şi despre turci.

– Şi iarăşi nu ştiţi să profitaţi.

Prima voce era dojenitoare, a doua batjocoritoare. Din prima se desprindea iubirea, din cea de a doua dezamăgirea. În timp ce se ivea prima voce, vocea minunată, zămislirea sorbea dintr-un pocal pe care-l ţinea cu ambele mâini acolo unde pasămite îi era gura, iar când venea a doua voce, vocea şfichiuitoare asemenea unei cravaşe, zămislirea părea că-şi duce pocalul cu o singură mână la gură, cealaltă folosindu-şi-o pentru a sublinia fiecare cuvânt cu câte un gest apăsat şi arătând – ca spre o dovadă – spre scrisul negru pe negru într-un alfabet pe care nici Piero şi nici Umberto nu l-au învăţat, dar care le-a devenit, pentru acele momente, cunoscut.

– Înainte de a suferi din orgoliu, asemenea vouă tuturor, amintiţi-vă că nu sunteţi decât întruchipările greşelilor orgoliului, a pedepselor binecuvenite lui Adam. Amintiţi-vă şi gândiţi-vă!

– „Întruchipările greşelilor orgoliului, a pedepselor binecuvenite ale lui Adam”, îngână diavolul. De parcă Adam ar fi putut fi altfel decât a fost zămislit. Tot amintindu-vă, veţi gândi fără a mai face ceva. Iar de undeva, din viitor, veni următorul fragment de discurs: „Este un avantaj evident dacă transformarea gândirii, care are loc în gândirea practică, nu se petrece abia în starea de aşteptare, ci s-a întâmplat deja, căci 1. astfel se economiseşte timp pentru configurarea acţiunii specifice, 2. starea de aşteptare nu este deloc favorabilă cursului gândirii. Valoarea promptitudinii intervalului scurt dintre percepţie şi acţiune reiese din constatarea că percepţiile se schimbă rapid. Dacă procesul gândirii a durat prea mult, rezultatul său a devenit între timp inutilizabil. De aceea, el este <gândit anticipat>”⁴. Stop! Scribul se opreşte aici: ar fi riscant să insiste că rândurile din Freud au fost rostite cu o jumătate de mileniu înainte de diavol, întrucât concluziile ar putea fi greu de potolit.

Scribul n-a făcut decât să copieze cuvânt cu cuvânt pasajul referitor la întâmplarea din Vila Pandalini din textul lui Gianni Vengeri. Pasaj ce se termină brusc, deşi scribul are impresia că autorul său a distrus intenţionat un fragment, mai ales că, afirmă, în continuare acelaşi autor, „sunt lucruri care nu trebuiesc aşternute în scris, fiind prea sublime şi totodată prea înfricoşătoare pentru a putea fi citite fără mari primejdii de cineva nepregătit destul”. El îşi motivează întreruperea povestirii printr-un artificiu: furtuna din acea noapte – amintită şi în anale, datorită stricăciunilor pe care le-a produs – ar fi fost prea puternică pentru ca Piero de Medici şi Al Şaptezeci şi şaptelea să mai poată sta în ascunzătoarea lor, chiar dacă nici rafalele de vânt şi nici ploaia n-au reuşit să stingă ultima lumânare. Totuşi, Gianni Vengeri trage concluzia desigur tot în spiritul admiraţiei faţă de eroul său: „Ceea ce s-a desfăşurat în continuare n-a fost decât consecinţa acelei întrevederi stranii: Piero de Medici, prin fiul său Lorenzo, ascultând cu mult folos de El, a ajuns acolo unde doar cei călăuziţi de El pot accede. Cavalerul Marchiz Umberto s-a încrezut în celălalt, crezând că prin tenacitatea-i extraordinară poate învinge, folosindu-se atât de darurile primite de la Acela, cât şi de viclenia celuilalt. Şi era cât pe ce să reuşească. Doar cineva cu adevărat puternic poate să spere la aşa ceva.”