CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (90)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Revenit în Palatul Bosci, băiatul a trăit o perioadă de mare spaimă, după ce a simţit şi el pe proprie piele cum este să fi atacat în plină stradă, umilit şi bătut măr de nişte derbedei plătiţi. Plătiţi de cine ştie care dintre numeroşii tineri având toate motivele să-i achite cel puţin câte o poliţă. Lecţia primită a fost atât de severă, încât, multă vreme de atunci, i-a fost frică să mai iasă în lume¹. Nici tatăl, nici mama, nici bunicul, nici ceilalţi numeroşi membri ai familiei n-au bănuit nimic în legătură cu atacul căruia i-a fost victimă. Doar Sfinxul şi-a sfătuit nepotul ca, pe viitor, să numere cu grijă banii ce-i vor cădea în mână, ţinând cont că „toate monedele au câte două feţe”.

– Vorbeşte ca un sfinx, au comentat cei ai casei, fără a încerca măcar să-i desluşească vorbele. „Ai înţeles ce ţi-a spus Bunicul²?”

– Da! a răspuns băiatul cu tonul cel mai serios cu putinţă.

Adulţii au zâmbit şi au mângâiat copilul pe creştet.

Însă Al Şaptezeci şi optulea chiar a înţeles vorbele Omului din fereastră şi nu le-a uitat.

Din păcate, scribul, deşi are câteva indicii, nu ştie prea multe despre ce a făcut cu adevărat timp de vreo şapte-opt ani Al Şaptezeci şi optulea. De aceea, unele dintre afirmaţiile următoare pot să fie false. Dar alte informaţii mai credibile scribul nu are. Se pare că adolescentul a fost încredinţat unui alt mentor, de data asta unui condotier adevărat, vestitul Federico de Montefeltro sau Ducele Federico, cum a rămas în memoria istoriei. Când, în 1472, acesta a supus oraşul Volterra, care s-a opus casei de Medici, Ducele Federico a fost primit la Florenţa în triumf. Atunci ar fi fost încredinţat băiatul, de către cei din Palatul Bosci, eroului zilei. Şi tânărul ar fi fost încântat să plece din Toscana, resimţind mereu pericolul, ori de câte ori cuteza să iasă în cetate, în vreme ce o ucenicie de soldat adevărat îi promitea să se poată apăra cu succes pe viitor.

Avem câteva trimiteri care, cu bunăvoinţă, ar putea veni în sprijinul supoziţiei că băiatul din Palatul Bosci l-a slujit pe Ducele Federico succesiv în calitate de paj, de scutier şi de adjutant. Însă foarte multe amănunte nu prea vor să se lipească unele de altele în marele puzzle. De pildă, faptul că Federico da Montefeltro a fost excomunicat, în 1446, împreună cu Francesco Sforza de către papa Eugen al IV-lea a dus la noi lupte între doi duşmani mai vechi: Ducele Federico şi Sigismundo Malatesta. Or, bunica dinspre tată, soţia Nătăfleţului, provenea chiar din aprigul neam Malatesta. Sigur, întâmplările acelea s-au petrecut cu peste un sfert de veac în urmă, Francesca Malatesta a murit de mult, fiind singurul membru al familiei Celor O Sută care a părăsit casa „Sfinxului din Florenţa”, însă clanul acela a avut întotdeauna, indiferent de relaţiile dintre membrii săi, un simţ al neamului care le-a dictat comportamentul. Pe de altă parte, acelaşi Duce Federico n-a fost deloc străin de pregătirea complotului Pazzi, complot în care tatăl Celui de Al Şaptezeci şi optulea a fost atât de implicat. Dar, până atunci, Sigismundo Malatesta şi-a continuat rivalitatea cu Federico Montefeltro nu numai pe planul diplomatic al intrigilor, ci şi pe câmpurile de luptă, chiar dacă norocul i-a surâs tot mai mult Ducelui Federico, culminând cu Pacea de la Lodi şi, patru ani mai târziu, cu înfrângerea nimicitoare de la Cesano. Aşa că adoptarea³ de către un Montefeltro a cuiva ce se trăgea şi din spiţa Malatesta este destul de greu de înţeles. Şi, în sfârşit, mergând pe acelaşi fir, bătălia de la Cesano a avut loc cu zece ani înainte de cucerirea, supunerea şi jefuirea Volterrei, prilejul cu care ar fi sosit Ducele Federico la Florenţa şi i-ar fi fost încredinţat băiatul. Zece ani reprezenta o perioadă lungă într-o lume supusă necontenit alianţelor trecătoare şi trădărilor succesive. Dovadă că după doar alţi şase ani, acelaşi Duce Federico de Montefeltro primit în triumf de către Medici, va complota împotriva vieţilor lui Lorenzo şi Giuliano de Medici. Faptele născute din urile vechi nu se uitau niciodată, însă aveau proprietatea de a se acoperi cu o crustă dictată de noile conjuncturi, o crustă suficient de groasă pentru ca rănile să-şi întrerupă temporar sângerările.

În preajma Ducelui, Al Şaptezeci şi optulea a mai învăţat un lucru – care ulterior se va dovedi esenţial în activităţile sale – a învăţat să aprecieze arta de valoare, devenind un adevărat specialist în acest domeniu. Montefeltro, care şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă pe câmpurile de luptă, a fost şi unul dintre cei mai mari cunoscători ai frumosului. (Din nou un lucru greu de înţeles pentru cetăţeanul din secolul al XXI-lea…) Când ducele de Gonzaga l-a trimis să înveţe la Vittorino da Feltre, în „Casa Giocosa”, n-a ştiu că din acel copil se va naşte marele mecena şi colecţionar de artă din Renaştere. La rândul său, şi Al Şaptezeci şi optulea nu s-a desăvârşit doar în profesiunea armelor, ci s-a contaminat la fel şi de cultura mentorului său. Cultura, a simţit el, se sprijină pe valori certe, durabile şi măsurabile, valori care şi ele pot fi tezaurizate: unele dintre ele au un preţ mai mare într-un moment-dat, altele într-altul. Cunoscătorii pot să anticipeze acele fluctuaţii şi pot profita de pe urma lor.

Scribul nu ştie pe unde şi-a dus Ducele Federico ucenicul şi nici modul cum a reuşit acesta să-i intre sub piele. Până la fatidicul an 1478, totul nu poate fi precizat decât din supoziţii (mai ales de genul raţionamentelor că pe unde a fost celebrul condotier, pe acolo ar fi trebuit să-l fi cărat după el şi pe Al Şaptezeci şi optulea. Lucru niciodată sigur a se fi desfăşurat chiar aşa.) Aşadar, până ce Conjuraţia Pazzi l-a identificat şi pe fiul Cavalerului Marchiz Umberto şi l-a extras din umbră, oferindu-i din nou scribului destule date certe, adică până la acel aprilie 1478, scribul nu poate face decât deduceri

. Faptul că Montefeltro a început prin a strânge manuscrise şi cărţi l-a introdus şi pe ucenicul său în acel univers, făcându-l să petreacă timp mult în imensa bibliotecă, una dintre cele mai mari ale vremii, să asculte ca un elev conştiincios ceea ce-i spuneau bibliotecarii, fapt ce l-a făcut să cunoască şi să preţuiască într-atât materialele scrise, încât, mai târziu, să le accepte şi drept monede. Şi a mai învăţat că pentru cei ce erau colecţionari – nu numai de cărţi, dar şi de alte obiecte – valoarea obiectelor respective era mare şi se despărţeau foarte greu de ele, pe când cu cei ce adunau asemenea lucruri doar în scop de tezaurizare, tocmeala era mult mai simplă şi mai profitabilă, aceia acceptând să se despartă mai uşor de cărţile, de operele de artă ori de monedele lor vechi.

Tot în aceeaşi perioadă, Federico Montefeltro, Ducele de Urbino venea, ori de câte ori avea răgaz, să supravegheze lucrările la construcţia palatului său: aşa l-a cunoscut tânărul pe Luciano Laurana, arhitectul care se ocupa de şantier şi care se orienta după ideile cu totul revoluţionare ale marelui Leon Battista Alberti⁴. Laurana (Schiavone, cum era cunoscut în peninsulă, datorită originii sale slave), cu 16 ani mai tânăr decât Alberti, a moştenit preocupările umaniste ale maestrului său. În cei câţiva ani cât a condus şantierul de la Urbino, s-a ocupat şi de educaţia estetică a Celui de Al Şaptezeci şi optulea, devenit surprinzător de ascultător şi de atent la tot ce învăţa. (Scrisorile sosite în Palatul Bosci au ajuns să încânte aparţinătorii copilului „atât de uimitor de schimbat în bine”: după ce a fost întotdeauna caracterizat drept un personaj imposibil de domesticit încât, asemenea unui măr stricat, risca mereu să contamineze şi celelalte fructe din apropierea sa, ceea ce impunea, de fiecare dată, să fie îndepărtat cât mai repede din colectiv, iată că acum toate dojenile acelea mai mult decât îndreptăţite s-au transformat doar în cuvinte de laudă! Cine să bănuiască faptul că băiatul se pregătea cu o tenacitate ieşită din comun pentru tot ce credea că va face pe viitor?⁵).

În paralel, Al Şaptezeci şi optulea era la fel de interesat şi de meşteşugul armelor. Ducele Frederico a ajuns să-l iubească: spre deosebire de ceilalţi copii, acesta nu ezita să îndeplinească orice poruncă, indiferent dacă trebuia, pentru asta, să-şi inhibeze cu totul orice sentiment de milă – un bărbat adevărat doar aşa poate să se impună. Mai mult decât atât, printre instructorii mercenarilor lui Montefeltro se afla şi un oarecare Mario Battista Rico. Care, dacă îl cunoşteai, nu mai era un „oarecare”. Bărbat a cărui vârstă era imposibil de a fi apreciată, Rico şi-a petrecut mulţi ani în Orientul Îndepărtat şi a învăţat tehnici de apărare total necunoscute în Europa, astfel încât era în stare să pună la pământ cu mâinile goale un atacator înarmat până în dinţi. Şi Rico şi l-a apropiat pe Al Şaptezeci şi optulea, iar acesta şi-a amintit, ulterior, în momentele cele mai dificile, de cele învăţate de la straniul personaj⁶.

Puţin mai târziu, Al Şaptezeci şi optulea avea să cunoască şi o altă sursă de nepreţuit pentru formarea sa de cunoscător de artă: viaţa din atelierul maestrului Leonardo da Vinci.

Întrebarea pe care şi-a pus-o scribul era dacă băiatul, care a devenit mai târziu Recuperatorul, când a ajuns în apropierea Ducelui Frederico de Montefeltro, a ştiut de atunci cu atâta precizie de ce va avea nevoie pentru a-şi atinge scopurile viitoare ori dacă un instinct malefic i-a selectat interesele, făcându-l să fie în fatidicul an 1478 perfect pregătit pentru parcursul întregii sale vieţi viitoare. Pe parcurs, răspunsul la această întrebare a venit singur…

Bunul cititor poate îşi mai aminteşte de conjuraţia Pazzi, care avea să schimbe definitiv destinul atâtor oameni. Poate îşi mai aminteşte şi de participarea Cavalerului Marchiz Umberto, tatăl celui de Al Şaptezeci şi optulea, precum şi de preţul pe care a trebuit acela să-l plătească pentru intrigile-i nereuşite. Băiatul său, la acea dată, avea 18 ani. Să recapitulăm: pentru cei ce-i cunoşteau familia, copilăria şi tinereţea sa nu păreau să conţină nimic neobişnuit pentru devenirea odraslei uneia dintre familiile cele mai bogate ale Toscanei: urmase şcoala magiştrilor Cambisso şi Bornaretti, de unde a trebuit să se retragă, asemenea altor copii răsfăţaţi şi profund indisciplinaţi, şi-a făcut ucenicia armelor în slujba ilustrului Duce Federico Montefeltro, la vârsta adolescenţei, se schimbase spectaculos, tot asemenea altor tineri pregătiţi să preia rolurile importante ale părinţilor lor. Pentru aceasta, a deprins nu numai arta militară, ci s-a iniţiat şi în meşteşugurile frumosului, putând fi întâlnit şi în apropierea maeştrilor sculptori, pictori şi arhitecţi. Despre zilele petrecute în preajma lui Luciano Laurana, scribul a amintit. Atunci a învăţat tânărul să aprecieze valoare potenţială a unui manuscris ori cea a unei opere de artă. Însă tot atunci a mai învăţat şi multe alte lucruri, fiindcă Laurana, asemenea ilustrului său dascăl Leon Battista Alberti şi asemenea celorlalţi maeştri ai timpului, se pricepea nu numai în meseriile pentru care era tocmai plătit, însă cunoştea şi mecanică, şi esoterism, şi era oricând capabil să născocească noi şi noi invenţii. Aşa a fost şi Leonardo da Vinci, un pictor cu doar opt ani mai bătrân decât eroul nostru, dar care şi-a câştigat deja un renume extraordinar⁷. În vacanţele pe care Al Şaptezeci şi optulea şi le permitea la Florenţa – trebuind să fie tot timpul atent să nu-i întâlnească pe cei ce aveau să-i plătească vechi poliţe⁸ -, obişnuia să se ducă în atelierul noii stele a cetăţii. Scribul a găsit şi referiri cum că băiatul i-ar fi slujit lui Leonardo drept model pentru mai multe dintre personajele comandate, printre care şi pentru îngerul din „Bunavestire”⁹. Oricum, Al Şaptezeci şi optulea a frecventat acel cerc format din ucenicii maestrului, cerc pe care Leonardo, deşi îl afişa public, l-a acoperit întotdeauna şi cu o atmosferă de clarobscur, asemenea pânzelor sale, conferindu-i acel sfumato prin care va aduce personajele de pe pânză în imediata intimitate a privitorului făcut complice. Oricum, Al Şaptezeci şi optulea a frecventat acea societate închisă în ea însăşi chiar şi atunci când se manifesta în faţa unor martori din exterior şi a învăţat şi de acolo valoarea artei, idei filosofice (pe care le-a răstălmăcit după nevoile justificărilor sale) şi foarte multe soluţii tehnice. (E adevărat că torentul de sugestii pentru maşinăriile sale, Leonardo a început să şi le aşterne pe hârtie după 1480, însă ele colcăiau deja în mintea sa, iar tinerii săi prieteni constituiau publicul ideal în faţa căruia să-şi limpezească gândurile. Şi, chiar dacă nu înţelegeau tot ce auzeau şi nu-şi puteau imagina rostul tuturor acelor vorbe, ucenicii îl priveau surâzători şi încântaţi. Printre ei, Al Şaptezeci şi optulea, viitorul Recuperator.)