CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (93)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Jacopo Saltarelli a izbutit performanţa ca la nici 17 ani să fie cunoscut drept un amant şi tânăr şi foarte solicitat. Atmosfera libertină din atelierul lui Leonardo n-a putut trece neobservată de Biserică şi de autorităţi. Rămâne, totuşi, o enigmă de ce tocmai în 1480 s-a dat curs unui denunţ anonim în care Maestrul, împreună cu alţi trei implicaţi, a fost anchetat pentru delictul de a fi avut relaţii pederaste cu acel Jacopo Saltarelli. Procesul n-a avut consecinţe din „lipsă de probe”, dar a stârnit agitaţie, iar poliţia de moravuri – „ofiţerii nopţii” – a fost însărcinată să-i supravegheze în continuare pe suspecţi. Se pare că totul n-a fost decât pentru a i se arăta pisica Maestrului, care, deşi mereu politicos, făcea întotdeauna doar strict ceea ce voia el. Printre cei trei „posibili complici” s-a aflat şi Al Şaptezeci şi optulea. Să fi vrut autorităţile – care se confundau în clipa aceea cu voinţa lui Lorenzo Medici – să-l atenţioneze şi pe fiul Cavalerului Marchiz pentru a-i aminti că nici Palatul Bosci n-a fost chiar total neutru în conjuraţia Pazzi? Din Palatul Bosci a venit Umberto, acolo a putut deseori fi văzut intrând abatele Contador, poate şi alte personaje pe care istoria nu le-a reţinut şi despre care, în ignoranţa sa, scribul habar nu are¹. Aşa că, neîncetând să-şi pună întrebări la care nu ştia şi nu ştie să răspundă, scribul a scotocit şi după cauzele adevărate datorită cărora ar fi fost implicaţi şi ceilalţi doi cercetaţi. Însă până şi identitatea le rămâne difuză, atât literatura de specialitate, cât şi scrierile romanţate nevorbind toate despre aceleaşi personaje, deşi despre Leonardo da Vinci există o bibliografie atât de bogată.

Şi, în fine, dintre preparativele Celui de Al Şaptezeci şi optulea n-a lipsit nici iniţierea în cele mai noi evoluţii ale ştiinţei² şi tehnicii. Pentru aceasta, a început cu „minunile” lui Cossimo Locatti, cel ce s-a aflat atât de aproape şi având amintirea încă neştirbită, apoi s-a adâncit în bibliotecă şi a citit tot ce a găsit despre Arhimede. Pe urmă a sărit iarăşi la realizările mai recente şi a studiat în amănunte tiparniţa cu litere mobile recent instalată de călugării dominicani de la mănăstirea Santa Maria Novella, ca să ajungă să discute iarăşi cu Leonardo despre proiectul acestuia în legătură cu „maşina cu mişcare alternativă”, despre „fierăstrăul mecanic” ori despre „teascul de tipografie”, toate concepute de Maestru în acei ani, la fiecare păstrându-ni-se schiţele pline cu alte desene şi cu adnotări. (Să fi fost relevate acele adnotări atât de încifrate şi din discuţiile cu Al Şaptezeci şi optulea?) Şi cum să nu-l intereseze pe Recuperator asemenea „detalii”? Iată, de pildă, cum este descris „teascul tipografic”: „Un saşiu mobil automat legat de sistemul de presiune îi permitea tipografului să desfăşoare funcţia de presare şi de înaintare a foii de hârtie printr-o singură operaţiune, acţionând marele levier situat în faţă”³. Al Şaptezeci şi optulea dorea să se bucure nu numai de frumos, dar şi de explicarea lui.

În Anul Domnului 1482, Al Şaptezeci şi optulea se afla gata pentru ceea ce s-a pregătit cu atâta migală. Prilejul a venit întocmai după cum a anticipat. Prologul s-a produs cu un an mai devreme, când l-a împrumutat cu 500 florini pe Alberto Michelozzi, un verişor al lui Niccolo Michelozzi, omul de încredere şi cancelarul atotputernicului devenit între timp Lorenzo da Medici. Acela s-a dovedit un test extraordinar, urmat de efecte pe măsură. Alberto Michelozzi a fost unul dintre nelipsiţii băieţi de bani gata dintre cei ce mişună prin toate societăţile şi prin toate timpurile, juni pretinzând că îşi pot permite orice, sfidând şi revoltându-i pe concetăţenii lor. Fante tipic, Alberto (Berto) Michelozzi era cunoscut pentru risipă, dar, în special, pentru modul cum reuşea să facă întotdeauna rost de bani, în ciuda faptului notoriu că nu-i returna niciodată. După ce a câştigat două procese în care a fost evident pentru toată Toscana că n-a avut nici pe departe dreptate, a devenit şi mai sigur pe el, însă şi lumea ar fi trebuit să fie conştientă că banii împrumutaţi năzdrăvanului tânăr nu se vor mai întoarce niciodată. Şi totuşi, în ciuda tuturor avertismentelor, s-a găsit cineva care să-l împrumute iarăşi: Al Şaptezeci şi optulea. Scadenţa a trecut de mult şi, după exact un an, Michelozzi a primit un ultimatum: în trei zile să-şi achite datoria. Ceea ce nu numai că nu l-a speriat pe celebrul Berto, însă l-a pus într-o poziţie penibilă pe moştenitorul Palatului Bosci, de care a început să se amuze toată Florenţa. Era şi un sentiment de veche frustrare descătuşată: de la venirea Omului din fereastră, niciodată nici el şi nici urmaşii săi n-au putut fi păcăliţi nici măcar cu un singur bănuţ de aramă. Şi, iată, stăpânul actual a aruncat dintr-o lovitură 500 florini în gura nesătulă a lui Berto, de unde nu va primi înapoi decât vorbe batjocoritoare. Căci Berto şi-a râs peste tot de ultimatumul primit de la „fiul decapitatului şi nepotul Nătăfleţului”. Aceasta a fost situaţia după actul întâi.

Surpriza a venit între acte: Alberto (Berto) Michelozzi a fost găsit în propria-i locuinţă într-o baltă de sânge. Un bilet atrăgea atenţia că important este „Cine râde mai la urmă…”. Începea, aşadar, actul al doilea: acum lumea a devenit curioasă să vadă cum va gestiona puternicul Niccolo Michelozzi asasinarea verişorului său. De care, chiar dacă n-a fost teribil de mândru, îl lega totuşi legătura de sânge. Pentru toată lumea, bileţelul acela nu era decât confirmarea – dacă ar mai fi fost necesară o asemenea confirmare – că ucigaşul era Al Şaptezeci şi optulea ori cineva care a acţionat în numele Celui de Al Şaptezeci şi optulea. Toată lumea ştia, dar nu exista nici o dovadă palpabilă. Dacă Niccolo nu reacţiona, tăcerea lui ar fi fost percepută ca şi cum acela ar fi primit o palmă în plină piaţă şi nu ar fi făcut nimic pentru a-şi apăra onoarea. Acum nu mai era vorba despre lupta dintre creditor şi debitor, acum se întrevedea o bătălie între Palatul Bosci şi Michelozzi, alături de care va interveni, probabil, Palatul da Medici. Era subiectul zilei. Toate bârfele, denaturate de trecerea vremii, în legătură cu cele petrecute în timpul conjuraţiei Pazzi au fost dezgropate şi, deşi de atunci peste Toscana s-au abătut atâtea evenimente grave, implicându-i pe papă, pe împărat, pe regii Franţei, Angliei şi ai Neapolelui, pe toţi marii seniori ai Italiei, evenimente din care Lorenzo a ştiut să iasă triumfător, disputa dintre Al Şaptezeci şi optulea şi Michelozzi reuşise să devină subiectul cel mai discutat. În sfârşit, Niccolo, cancelarul lui Lorenzo, a reacţionat: l-a invitat la o discuţie particulară pe prezumtivul ucigaş al mult mai tânărului său verişor, după care mulţimea curioasă a aflat că era să se facă o mare greşeală în privinţa stăpânului Palatului Bosci, care nu numai că nu l-a omorât el pe Berto, ci a rămas şi cu datoria nestinsă. Niccolo era dispus să-i restituie o jumătate din sumă, bani pe care cei doi au convenit să-i folosească pentru găsirea mârşavului asasin. Lumea care, ca de obicei, voia sânge, a rămas profund dezamăgită, Şi nu a fost mai fericită nici când, după vreo săptămână, a fost găsit un individ tocmai din Lombardia, asupra căruia se afla un lanţ de aur şi un inel cu inscripţia lui Alberto Michelozzi. Individul a fost spânzurat, deşi nimeni nu părea înclinat să creadă în vina aceluia. Cu toate dovezile materiale găsite asupra lui? Cu toate dovezile materiale găsite asupra lui.

Au urmat actul trei, actul patru ş.a.m.d.

Deocamdată, lumea nu era încă în stare să aprecieze victoria celui de Al Şaptezeci şi optulea. Putea să fi fost o înţelegere între Palate, se putea ca fluşturatecul lăudăros Berto să fi constituit o piatră de moară şi de gâtul aparţinătorilor săi, care n-au găsit altă metodă de a scăpa de el, puteau exista mii de aranjamente în care chiar şi Al Şaptezeci şi optulea să nu fi fost decât un simplu pion. Deocamdată, lumea nu era încă în stare a aprecia victoria celui de Al Şaptezeci şi optulea.

A urmat însă actul următor. Încă puţin timp înainte de a fi avut loc discuţia confidenţială dintre Niccolo Michelozzi şi Al Şaptezeci şi optulea, a fost descoperit şi un alt cadavru, având şi el alături un bileţel cu inscripţia „Cine râde mai la urmă…”. În săptămânile următoare au mai apărut încă două cadavre. Şi încă două bileţele. De acum, nu mai era vorba despre o ipotetică dispută între două familii influente, ci chiar despre securitatea generală a cetăţenilor, întrucât cele trei leşuri găsite au aparţinut unor bărbaţi provenind din categorii sociale diferite. Autorităţile n-au trebuit să cheltuiască prea mult din preţiosul lor timp pentru a depista motivul crimelor: cum toate victimele i-au fost datoare Celui de Al şaptezeci şi optulea, legătura dintre omoruri a dus către acelaşi nume. Însă, iarăşi, „din lipsă de probe”, acuzaţiile au rămas pur speculative. Ceea ce este mai important reiese din documentele timpului: Al Şaptezeci şi optulea n-a fost invitat decât o singură dată în faţa gonfalonierului de justiţie, după ce membrii Senioriei au discutat de mai multe ori subiectul. În urma acelei convocări nu s-a mai întâmplat nimic. Dar nici alte victime n-au mai fost găsite multă vreme de atunci la Florenţa.

Ce s-a întâmplat de fapt? Scribul nu poate face decât supoziţii.

(Scribul trebuie să recunoască umil că întreaga activitate a celui de Al Şaptezeci şi optulea i se pare atât de coerentă, încât se teme că o tratează într-un registru absolut simplist. Fiindcă succesiunea evenimentelor se supune pentru fiecare om unei singure logici, întotdeauna marja de probabilitate ca lucrurile să se fi desfăşurat (doar) aşa este destul de redusă. Pe lângă faptele concrete atestate, scribul se conduce tot după propria-i logică, o logică plină de gânduri preconcepute, atât de primitivă încât nu poate răspunde la nişte întrebări la fel de simple: de pildă, cum se poate ca o activitate în fond infracţională să se desfăşoare atât de liniar şi nimeni să nu ia măsuri împotriva făptuitorului? Încă o dată: scribul este conştient că rolul său n-ar fi decât să adune date şi să le aşeze unele după celelalte, în încercarea şi aşa prea îndrăzneaţă de a reconstitui lanţul cu o sută de inele a lungului şir; cu toate acestea, scribul nu se poate abţine şi comentează, trage concluzii şi caută paralele cu alte evenimente. Ceea ce face textul său prea lung, prolix şi confuz ori naiv prin simplitate. Scribului îi este teamă că biografia Recuperatorului păcătuieşte, în primul rând, prin acest ultim defect.)

Ce s-a întâmplat de fapt? În urma acelei întrevederi nu numai că n-au mai fost găsite cadavre cu bileţelul acela alături, dar şi o mare parte dintre vechii datornici s-a grăbit să-şi plătească restanţele sau să negocieze o nouă amânare. Secătuită de războaiele interne, de conflictele externe şi de pedepsele lui Dumnezeu pentru toate acele furtuni create de oameni, Florenţa se afla în vârful grandorii umaniste şi, totodată, în cea mai gravă criză economică. Ieşirea la iveală a acelor datorii şi achitarea multora dintre ele n-au putut reprezenta decât un balon de speranţă pentru cetate. Eficacitatea procedurilor aplicate de noul stăpân al Palatului Bosci putea fi condamnată moral, însă a arătat şi altceva: soluţia ieşirii din criză. În acel an 1483, Al şaptezeci şi optulea a devenit un fel de recuperator oficial, chiar dacă activitatea sa nu era tolerată decât tacit. Însă cu atât mai încurajată. Un recuperator nu numai în propriile sale afaceri, ci angajat în acelaşi scop şi de către alţi creditori disperaţi că nu şi-au mai văzut banii şi chiar de către Seniorie, în numele cetăţii. Al Şaptezeci şi optulea a devenit una dintre persoanele cele mai temute în Florenţa, apoi în toată Toscana, apoi în lumea mare. Al Şaptezeci şi optulea a devenit Recuperatorul.