Jurnalişii Philippe Trétiack şi Céline Saraiva, directorul general al Pavilionului Arsenalului din Paris, Dominique Alba, directoarea Centrului FRAC din Orléans, Marie-Ange Brayer, directoarea secţiei de arhitectură de la MAXXI din Roma, Margherita Guccione, directorul Centrului Canadian de Arhitectură din Montreal, Mirko Zardini, au ales cele mai reuşite intervenţii arhitecturale din perspectiva anului 2011.
Un turn de fildeş în Manhattan
Conceput în anii ’50 şi realizat în anii ’60, Centrul pentru Artele Spectacolului „Lincoln Center” din New York a fost unul dintre cele mai ambiţioase proiecte de revitalizare urbană. Planurile moderniste, arhitectura clasică şi folosirea uniformă a travertinului reflectă strălucit ideea specială despre cultură a momentului. „Diller, Scofidio+Renfro” au elaborat o strategie sofisticată menită să modifice ansamblul arhitectural printr-o serie de intervenţii distincte. Transformarea scărilor, introducerea unor pereţi transparenţi pe strada 65, realizarea unui nou pavilion pe Broadway şi înălţarea acoperişului, care a devenit un spaţiu verde, au creat legătura cu mediul urban înconjurător. Aceste acţiuni, fără a fi spectaculoase, au creat o nouă „atmosferă”, în care confortul şi informaţia dialoghează graţie concepţiei spaţiale şi tehnologiei „inteligente”. Acest loc, în întregime deschis, poate fi considerat ca spaţiu de spectacol, care include viaţa oraşului devenit propria lui scenă. El restabileşte, într-o oarecare măsură, actul fondator al „Lincoln Center”, când, în anii ’50 şi ’60, proiectul de evacuare a scos din acest sector, calificat în epocă drept degradat, 7.000 de familii purtătoare ale culturii urbane. În iunie 2010 au început construcţia unui acoperiş la „Vivian Beaumont Theater”, dar şi adăugiri la „Claire Tow Theater”, sălile de audiţii, de birouri şi acoperişul terasă, a căror finalizare se prevede pentru primăvara 2012.
O compoziţie muzicală
Rolex Learning Center, Lausanne
Proiectul „Rolex Learning Center”, de la Lausanne, interpretează conceptul de spaţiu contemporan într-un mod cu totul inovator. Colectivul japonez „Sanaa”, ultimul primit în panteonul unor Rems, Zahas, Gehrys şi Herzog, combină organic spaţiile exterioare şi interioare, planurile verticale cu cele orizontale care nu mai pot fi considerate categorii distincte. Construit în campusul „Şcolii Federale Politehnice” din Lausanne, edificiul cuprinde un laborator, o bibliotecă cu 500.000 de volume şi un centru cultural destinat atât studenţilor, cât şi publicului larg, pe o suprafaţă de 20.000 de metri pătraţi. O clădire inovatoare, cu pante şi terase ondulate ce înconjoară spaţiile interioare, răspunzând formal dealurilor. Sprijinite pe suporţi aproape invizibili, ele au presupus tehnici noi de construcţie, materialele dominante fiind sticla şi metalul. Spaţiul devine un peisaj, fiecare îl poate privi din propriul său punct e vedere, ca în plină natură. Se creează astfel o viziune filmică, în care interiorul şi exteriorul formează o singură piesă. Arhitectura trebuie să fie funcţională, dar nu numai. Ea trebuie să răspundă şi unei căutări emoţionale.
Caleidoscop colorat în Islanda
Harpa Concert Hall din Reykjavik
Faţa Centrului de muzică şi congrese „Harpa”, de la Reykjavik, concepută de artistul danez de origine finlandeză Olafur Eliasson, este caleidoscopică, devenind un fel de reinterpretare aproape muzicală a peretului modernist din sticlă. În spiritul principiilor cristalografice ale arhitecturii din sticlă a lui Bruno Taut sau a arhitecţilor expresionişti de la începutul secolului al XX-lea, faţada este rezultatul agregării unei mulţimi de elemente modulare, cu o geometrie asemănătoare cristalelor. Formată din piese de sticlă şi oţel cu 12 laturi, numite „cvasi-cărămizi”, clădirea apare ca un caleidoscop de culori reflectate de cele peste 1.000 de elemente ale faţadei de sud. Concepute de Olafur Eliasson, culoarea şi intensitatea luminoasă a fiecărei cărămizi pot fi controlate individual. În interior, umbrele colorate de pe pereţii şi podeaua întunecate ale foaierului creează un spaţiu cristalin.
Colabrare între Olafur Eliasson and „Henning Larsen Architects”, designul este bazat pe principii geometrice, lumina şi transparenţa fiind cheile de lectură ale edificiului. Situat într-un loc solitar, cu vedere către mare şi către munţii din jurul oraşului, „Harpa” pare o sculptură care reflectă în acelaşi timp cerul, portul şi viaţa trepidantă a oraşului. Piaţa din faţa sălii de concert este menită să genereze o atmosferă unică în întunericul Islandei, prin jocul de lumini şi de culori al faţadei.
Tonalităţile de verde, galben, oranj şi culorile lor complementare produc refracţia luminii, permiţând o circulaţie între interior şi exterior. Faţada devine astfel un dispozitiv vizual apărând când ca o suprafaţă modulată de lumină, când ca un volum prismatic cu geometrie complexă. Este o realizare emblematică pentru raportul între practica arhitecturală şi cea artistică. Eliasson a reuşit să sublimeze motivul decorativ, conferindu-i forţă constructivă, structurală. Concepută de un artist, această faţadă este în acelaşi timp arhitectură. De altfel, Eliasson declara că „limbajul arhitecturii poate comunica lucruri pe care nu le poate exprima limbajul artei şi invers”. Provocarea consta în a opera „transferuri din unul în celălalt”.
Între cer şi ocean
Cite de l’Ocean et du Surf
„Cité de l’Ocean et du Surf”, noul muzeu deschis în această vară la Biarritz, a fost declarat Clădirea Publică a Anului la Premiile „Emirates Glass LEAF” 2011. De dimensiuni relativ modeste, această primă realizare a arhitectului american Steven Holl în Franţa împacă „reînnoirile estetice, inventivitatea structurală şi poetica spaţiului”, după expresia autrului ei. Uimitorul edificiu îşi dobândeşte identitatea formală în corespondenţă cu cultura şi cu topografia locului, arhitectul realizând cel mai bun echilibru între construcţia artificială şi peisajul sălbatic al ţărmului mării. Steven Holl s-a inspirat din valurile în formare şi a împărţit construcţie în două spaţii: „sub cer” şi „sub ocean”. Această scenografie arhitecturală, pe deplin inspirată de context, scapă oricărei clasificări şi răspunde atemporalităţii peisajului.
Calitatea spaţiului interior poate fi presimţită încă din lobby-ul de intrare, căci scenografia marcată de rampe, spaţii curbate organic şi jocuri de imagine şi umbră începe de aici. Elementele concrete ce delimitează fizic diferitele zone se dezvăluie diferit odată ce traseul muzeal este parcurs, graţie modului natural în care cade lumina. Aceasta este lumea „de sub ocean”, dinamică la alţi parametri decât cea de sub cer.
Sere pentru cartier
Turnul Bois le Pretre din Paris
Aproape de bulevardul periferic al Parisului se ridică „Turnul Bois le Prêtre”, înalt de 50 de metri, clădire de locuinţe, realizată în 1961 de Raymond Lopez. Arhitecţii Frédéric Druot, Anna Lacaton şi Jean-Philippe Vassal au decis „să facă ceva nou şi frumos din ceva vechi şi urât”, edificiul devenind un exemplu de ce pot înfăptui arhitectura, politica, locuitorii şi antreprizele dacă lucrează împreună. Răspunsul la concursul de reabilitare lansat de „Paris Habitat” propunea o suprafaţă de 3.560 de metri pătraţi aferenţi unui număr de 97 de apartamente existente, pentru construirea unei grădini de iarnă care să joace rolul de regulator termic, să protejeze de zgomot şi să ofere posibilitatea inventării de noi moduri de folosire. Serele şi balcoane adăugate faţadei clădirii existente au permis obţinerea a patru noi locuinţe şi o reducere de 50% a consumului energetic
Astăzi niciun locatar nu mai vrea să-şi părăsească locuinţa şi noua estetică a clădirii obţinută cu adăugiri simple, eficiente şi elegante transformă imaginea cartierului. Nu există aici nimic inutil, niciun artificiu. Totuşi, felul în care lumina face să strălucească faţada provoacă emoţie. „Să acţionezi asupra oraşului înseamnă să te gândeşti că intervenţia îmbogăţeşte ceea ce există deja, să pui în valoare, să-l reconsideri, păstrându-i identitatea.”
Lucrările, care au costat 11,2 milioane de euro, au fost finalizate în luna octombrie a acestui an.
Promenada verde a New York-ului
Promenada verde a New York-ului
Nu este o clădire, o arhitectură, ci un promontoriu, o promenadă, un balcon desupra oraşului, o scenă de teatru oferită tuturor. „High Line” se întinde pe 10 blocuri către sudul Manhattanului, începând de la strada 20. Această linie verde americană a fost instalată pe o veche cale ferată deschisă în 1934 şi rezervată atunci transportului de marfă. Abandonată în 1980, menită distrugerii, în 1999, primarul Rudy Giuliani a propus demolarea ei, a fost salvată de Asociaţia „Friends of the High Line” şi de iubitorii arhitecturii industriale. Gândită după modelul „La Promenade Plantée” din Paris, ea a devenit mai mult decât un „şarpe de verdeaţă”, un concept şi un cartier, generând alte proiecte, cum ar fi „Standard Hotel” al milionarului Andre Balazc, extinderea „Whitney Museum” şi altele, proiectate de arhitecţi ca Renzo Piano, Jean Nouvel, Frank Gehry. După ani de lucrări şi 170 de milioane de dolari, „High Line” din New Yok a devenit un adevărat loc fermecat al oraşului, lung de 2,33 de kilometri.
Plantaţiile recreează într-o dezordine studiată o vegetaţie sălbatică. Accesibilă prin mai multe scări, ea oferă o seamă de surprize, cum ar fi diferite soiuri de plante, tranşee drepte sau cotite, pante, denivelări, privelişte asupra oraşului şi a râului Hudson, apariţia unor mastodonţi care o surmontează… Desigur, peisajul din Manhattan participă la reuşita acestei promenade aeriene. Dacă vederea asupra oraşului şi a New Jersey în depărtare face din acest loc un accesoriu urban de clasă, grija arhitecţilor pentru această acţiune populară, susţinută de mai mulţi mecena, face din ea o bijuterie urbană. Nimic bătător la ochi, nimic festiv. Eleganţă şi măsură. Ziua, ca şi noaptea, această creaţie a studioului „Seofidio+Renfro şi Piet Oudolf” oferă pietonilor şi bicicliştilor o respiraţie „XXL”.
