Cine este „Teaşcă”, acest columbian care antrenează Costa Rica?

Succesul naţionalei Costa Rica, ţară care s-a calificat în sferturile de finală, se datorează extremei rigori a selecţionerului său Jorge Luis Pinto, columbianul de 51 de ani total necunoscut în Europa. Lui i se mai spune şi „Profesorul”, dat fiind că, în afara disciplinei sale militare, el este şi un înţelept. Dintre marile surprize ale actualei Cupe Mondiale – de la eliminarea fără drept de apel a Spaniei, la muşcătura lui Suarez -, niciuna nu este atât de specială precum calificarea Costa Ricăi în sferturile de finală. Chiar şi cei mai aventurieri dintre pariori nu au îndrăznit să mizeze pe reuşita acestei mici ţări, al cărei fotbal nu a strălucit niciodată.

„Ticos” au terminat primii în cea mai dificilă grupă a turneului final, eliminând două piese „grele” – Italia şi Anglia -, neîncasând decât un gol în cele trei meciuri, şi acela din penalti. Graţie unei prestaţii remarcabile a portarului lor, Keylor Navas, duminică, în optimi, ei au eliminat Grecia după un meci greu şi lung, încheiat cu penaltiuri. Prima explicaţie la care s-a recurs: avantajul geografic. O poveste a climei, mediului înconjurător şi fusului orar care ar fi avut o putere magică. Este o aberaţie, dat fiind că 6.000 de km separă Costa Rica de Recife, locul marii lor victorii împotriva Italiei. Asta ar suna ca şi cum ai spune că naţionala Mongoliei se simte acasă atunci când joacă în … Franţa. Şocată de victoriile costaricanilor, FIFA a cerut ca, după succesul împotriva Italiei, şapte jucători ai acestei echipe să facă control anti-doping. Nimeni nu dă impresia că ar crede că această naţională este foarte bună la ora actuală.

Cine este arhitectul acestui miracol? Un selecţioner total necunoscut în Europa, Jorge Luis Pinto, 51 de ani, păr grizonat şi faţă mereu severă, ca pentru a face să onoreze porecla care nu are nimic original: „Profesorul”. Aflat în funcţie din 2011, acest fost profesor de sport, care nu a fost niciodată fotbalist profesionist, face parte dintr-o generaţie de antrenori străluciţi născuţi în Columbia; tehnicienii ce conduc Hondurasul şi Ecuatorul sunt compatrioţi de-ai lui. Jorge Luis Pinto practică această meserie de peste 30 de ani, a antrenat în patru ţări diferite – a sa, Peru, Venezuela şi Costa Rica -, iar o propoziţie pe care a spus-o acum câţiva ani rezumă crezul său profesional: „Prefer să fiu un dictator decât un imbecil!”. Contactat de site-ul Rue89, Manuel Duenas, jurnalist columbian ce lucrează pentru RFI, l-a descris astfel: „Are o bună reputaţie, dar şi un caracter foarte dur. Provine din regiunea Santander, din nordul Columbiei, unde se spune că oamenii nu sunt comozi”. „Intransigent” nu e un cuvânt prea dur pentru a descrie acest antrenor cu metode militare: când antrena Alianza Lima (Peru), îşi chema jucătorii în zori sau le bătea la uşi pentru a vedea dacă sunt acasă; la Tachira, în Venezuela, punea jucătorii supraponderali în jurul aceleiaşi mese din cantină unde li se servea un meniu foarte sumar. Succesul echipei costaricane este cel al extremei rigori a antrenorului său. Nicio altă echipă nu a început pregătirile atât de devreme precum cea a lui Pinto – la 5 mai, iar după debutul competiţiei „Ticos” se antrenează de două ori pe zi, la 30 C, când alte echipe dedică zile întregi recuperărilor. Pinto pune jucătorii să facă un efort colosal, iar exigenţa sa merge până la cele mai mici detalii: nicio întârziere nu este acceptată, la ora 22.00 toţi jucătorii sunt în pat. Acest mustăcios, care s-a ras în 2011 după un pariu pierdut, când a devenit campion al Venezuelei, vrea să controleze el totul şi nu se mulţumeşte cu asta, ci vrea să contrarieze toată lumea.

Ziarul madrilen „El Pais” a găsit o dovadă în acest sens. În septembrie, în timpul unei emisiuni de radio din Costa Rica, un ascultător a intervenit pentru a critica jocul echipei naţionale. A urmat un alt telefon. Era Pinto, care a vorbit minute în şir: „Dumneavoastră nu ştiţi nimic. Este ca şi cum aţi vorbi despre chimie şi medicină fără să cunoaşteţi problema. Nu aveţi nici cea mai mică idee despre ceea ce reprezintă esenţa fotbalului în domeniul tacticii!”. Emisiunea şi-a reluat cursul. Câteva miute mai târziu, Pinto, încă necalmat, a sunat pentru a se plânge de analizele prezentatorului, de data asta. El s-a autoproclamat „cel mai bun analist din domeniul fotbalului din Columbia”, se contrează adesea cu mas-media, arbitrii, uneori chiar şi cu antrenorii. În 2006 a fost suspendat şase etape din campionatul columbian în urma unei grave altercaţii cu antrenorul advers; cei doi s-au împăcat ulterior, i se iartă adesea lui Pinto excesivul pentru că omul nu are un suflet rău: el iubeşte cu adevărat sportul cu o intensitate vecină cu nebunia.

Citind toate de mai sus, gândul m-a dus la Constantin Teaşcă, şi el un antrenor dur, adesea neîngăduitor, un adept al pregătirii fizice dincolo de limite, un tehnician care controla totul într-un club – alimentaţia jucătorilor, fişele medicale, locul unde sunt cazaţi jucătorii, viaţa lor personală. Dar, mai presus de orice, Teaşcă era un împătimit al fotbalului total şi mergea pe mâna tinerilor! Când aflăm noi lucruri despre Pinto, îl redesoperim pe Constantin Teaşcă!

„Fotbalul este viaţa mea, pasiunea mea şi locuinţa mea”, are obiceiul să spună Pinto, deviză pe care ar putea-o adopta mulţi. După ce şi-a luat diploma în educaţie fizică, a plecat în Brazilia să studieze fotbalul. La coborârea din avion a sărutat pământul brazilian, aşa cum avea să povestească ulterior. Şi-a continuat perfecţionarea în Germania, la Köln, unde a fost elevul marelui Rinus Michels, antrenorul pe care-l idolatriza. Pinto a făcut totul pentru a semăna cu ilustrul antrenor botezat „Generalul”, inventatorul fotbalului total, când 11 jucători atacă şi apoi se apără cu toţii. Cei doi au aceeaşi austeritate, aceeaşi rigoare militară, aceeaşi dragoste pentru jucătorii tineri. Teoretician obesedat de balonul rotund, Pinto a asistat la toate turneele finale de după 1982: şi-a umplut cu însemnări numeroase carnete, pe care le consultă şi azi. Victoria sa împotriva Italiei este fructul deceniilor de observaţii, a explicat el după meci: „Cunosc bine organizarea tactică a Italiei din ultimele cinci Mondialuri şi am încercat să profit. (…) De asemenea, studiez jocul lui Pirlo din 2005 şi cred că ştiu cum să-l anihilez”. Totuşi, nu întotdeauna metodele lui Pinto merg. În 2006, prima sa experienţă ca antrenor al naţionalei Costa Rica, personalitatea sa rigidă şi jocul prea defensiv l-au făcut impopular şi au dus la demiterea sa rapidă. Experienţa cea mai dureroasă a avut-o ca selecţioner al Columbiei (2007-2008).

Amintitul gazetar Manuel Denas explică: „S-a terminat foarte rău. Se spune că jucătorii l-au abandonat în ultimul meci, pierdut (4-0) cu Chile, în Copa America. Cei mai experimentaţi jucători, precum Ivan Cordoba, care juca la Inter Milan, nu apreciau caracterul său şi antrenamentele lui prea dure”. Dar, tot potrivit ziaristului citat, bilanţul său este mai curând pozitiv: în 2006 a câştigat titlul în Columbia şi a ajuns în semifinalele Cupei Libertadores cu modesta echipă Cucuta. Este o echipă ce are acelaşi profil ca şi Costa Rica de azi: fotbalişti tineri, foarte puternici fizic, dar care joacă bine, excelenţi tehnicieni. Parcursul lui Pinto se mulează pe această maximă a fotbalului: nu poţi fi autoritar decât cu jucătorii tineri şi/sau care nu sunt încă vedete! Toţi cei care-l cunosc spun că, faţă de 2006, a devenit mai suplu, şi-a lăsat jucătorii să petreacă mai mult timp cu familiile şi să folosească telefoanele şi internetul. Hotărât lucru, între revelaţiile actualei Cupe Mondiale, la capitolul antrenori, locul prim revine de pe acum lui Pinto!