Peste 150 de picturi, sculpturi, desene, gravuri, piese de artă decorativă, proiecte de arhitectură refac, la Muzeul Luvru, în Sala Napoleon de sub Piramidă, bogata şi contradictoria atmosferă a secolului al XVIII-lea european. Cunoscut mai ales pentru înclinaţia sa către o artă elegantă, decorativă, uşor frivolă, caracterizată prin gustul rococo pentru sinuozitatea liniei, ce a caracterizat perioada Regenţei şi începutul domniei regelui Ludovic al XV-lea în Franţa, secolul dezvăluie, încă din 1720-1730, încercări de a crea o altă estetică, bazată pe valori nobile şi pe o apropiere de naturaleţe.
Mai multe drumuri, când convergente, când opuse, vor conduce la sinteza ultimului sfert de veac, cunoscută sub numele de Neoclasicism. Indiferent de registrul abordat, reprezentanţii tuturor direcţiilor au manifestat acelaşi interes pentru arta Antichităţii greco-romane, la care au ajuns prin surse diferite.
Taboul acestei efervescenţe teoretice şi artistice este retrasat de expoziţia „Antichitatea visată – Inovaţii şi rezistenţe în secolul al XVIII-lea”, ce poate fi vizitată până în 14 februarie.
Gustul pentru antichitate este anterior celei de a doua jumătăţi a secolului al XVIII- lea. Sculptori ca Michael Rysbrack în Anglia şi Edme Bouchardon în Franţa o reinterpretează. Începând cu 1720, aristocraţii britanici şi-au comandat busturi a căror severitate aminteşte efigiile patricienilor romani a căror descendenţă morală şi-o revendicau: „Nu există naţiune sub cer care să se apropie mai mult de vechii greci şi romani decât a noastră”, scria un contemporan. „Găseşti printre noi un curaj, o mândrie, o gândire elevată, o grandoare a gustului, o dragoste pentru Libertate, o simplitate şi o bună credinţă care fac din noi, englezii, moştenitorii acestor strămoşi”. În această linie se înscriu, de exemplu, „Bustul lui Daniel Finch”, de Rysbrack, şi cel al lui „Philipp von Stosch”, de Bouchardon, care poate fi comparat cu un bust antic al lui Traian. Acest portret, realizat la Roma în 1727, i-a adus sculptorului mai multe comenzi din partea lorzilor englezi.
Jacques-Louis David, Jurământul Horaţilor
Opoziţia tradiţională între rococo şi neoclasicism se dizolvă într-o mulţime de curente şi aspiraţii contradictorii, hrănite de intense dezbateri teoretice. Întoarcerea la antichitate este teoretizată de Winkelmann şi încurajată de colecţionari cum ar fi Contele de Caylus.
Tabouri de Mengs, Batoni sau Greuze, sculpturi de Bouchardon, Falconet ori Pajou, gravuri de Piranèse, proiecte de arhitectură de Robert Adam şi Soufflot, mobile de Petitot sau Chambers dezvăluie această întoarcere către austeritate, către modelele umane, fie prin filieră renascentistă, modelele cele mai frecvente fiind Michelangelo, Corregio, Jules Romain sau Jean Goujon, fie prin „reîntoarcerea” la Baroc, prin prisma unor creatori ca Bernini, Pietro da Cortona, Tiepolo, Rubens sau Solimena. În sfârşit, o a treia direcţie, desprinsă cumva din manierism, dar cu rădăcini mai adânci în goticul regional, capătă chiar numele de „neogotic”. Este ilustrată mai ales de Füssli, Sergel sau Desprez, pentru care ideea de sublim, de emoţie este mai importantă decât raţionalitatea clasică. Un vast repertoriu de fantome, furii, umbre apare în piese cum ar fi „Coşmarul” lui Füssli, de exemplu, sau în operele lui James Barry, pictor irlandez din Italia, al cărui mecena era filosoful irlandez Edmund Burke, care, într-un tratat din 1757, susţinea că teroarea este „principiul care guvernează sublimul”.
Măreţie şi moralitate
Jacques-Louis David, Psyche abandonată
Desigur, Italia, cu nenumăratele ei descoperiri arheologice, printre care, în secolul al XVIII-lea, celebrele dezveliri ale oraşelor Herculanum şi Pompei, a contribuit din plin la răspândirea gustului „clasic”. Cunoscute de o elită erudită, aceste descoperiri au fost publicate începând din 1757. Ele au alimentat curentul stilistic numit mai târziu Neoclasicism, care a triumfat în anii 1770-1780. „Nicio altă catastrofă n-a oferit atâtea delicii umanităţii ca aceea care a îngropat Herculanum şi Pompei”, avea să scrie Goethe.
Neoclasicismul strict a însemnat gustul pentru măreţie, celebrarea eroilor, subiectele morale şi reprezentarea corpului omenesc idealizat. O galerie de portrete sau compoziţii precum „Psyche abandonată” de David elogiază imaginea frumuseţii ideale, iar o compoziţie ca „Jurământul Horaţilor”, a aceluiaşi pictor, face apologia virtuţii. Reînnoirea picturii istorice trece prin filiera lui Nicolas Poussin şi a gustului antichizant al unor pictori francezi din secolul anterior. Una dintre primele opere cu acest subiect care prefigurează vocabularul neoclasic este semnată de Jean-Baptiste Greuze, în 1769: „Împăratul Sever reproşându-i fiului său că a vrut să-l asasineze”.
În arhitectură, la Londra şi la Sankt Petersburg sunt comandate locuinţe în formă de templu, clădiri ambiţioase sunt semnate Chambers, Soufflot sau Robert Adam.
Curbele şi contracurbele rococoului, nudurile voluptuoase ale lui Boucher şi ale emulilor săi încep să fie considerate obscene în faţa noului vocabular formal, care întrona linia dreaptă, simplitatea şi virtuţile eroice ale anticilor.
Edme Bouchardon, Eros construindu-şi arcul
Confruntat cu exploziile baroce, sublime şi delirante, clasicismul marmorean al ultimului sfert de veac riscă să pară fad. De altfel, în secolul al XIX-lea, academismul generat de comandamentele clasicului a ajuns să fie identificat cu „lipsa de imaginaţie”. Calitatea excepţională a operelor selecţionate în expoziţie îndepărtează epitetul fad. Ca şi Bouchardon înaintea lor, Pigalle, Houdon, Falconet, Canova, Sergel nu s-au mulţumit să „refacă” antichitatea, ci, în operele lor cele mai împlinite, au refăcut drumul anticilor, plecând de la modelul viu şi tinzând către echilibrul perfect între doctrină şi forma individualizată a operei. Ei ştiau, aşa cum amintea glumeţ Diderot, că grecii şi romanii nu avuseseră antici care să-i ghideze. Marii artişti ai secolului al XVIII-lea n-au fost niciodată, din fericire, imitatori servili ai antichităţii. Din fericire, pentru că operele „greceşti” considerate modele absolute de teoreticianul neoclasicismului, Winkelmann, şi de anticari, începând cu „Apollo din Belvedere”, nu erau decât copii romane, mai mult sau mai puţin reuşite.
Secolul al XVIII-lea se dovedeşte, în expoziţia de la Luvru, deosebit de bogat în modalităţile de „lectură” a artei antice, cu adorări absolute, cu replieri emoţionale, cu inserţii ale unei emotivităţi moderne. Dragostea pentru antichitate s-a dovedit o poveste de dragoste din care furtunile n-au lipsit.
