În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020
9. UN ARMISTIȚIU NEDORIT DE NIMENI. PRIMA VICTIMĂ.
Prima victimă, însă o victimă dintr-un alt război, veți spune. Greu de afirmat. Fronturile se întrepătrund. Metafora începe să mi se pară crâncenă. Să trecem pe alt registru.
Deci:
9. UN TIME-OUT NEDORIT DE NIMENI
În seara aceea, Niky a venit mai repede acasă, dorind să urmărească meciul la televizor. Dar a găsit-o pe Rori palidă, prăbușită pe o canapea. Leșinase, îi povestise ea, pământul se căscase în fața ei, abia își revenise. O doare inima, n-are pic de putere, Niky știe prea bine că inima ei bate câteodată ca un motor prost reglat, chiar el i-a spus asta, n-ar trebui s-o mai lase atâta singură acasă. Plus că azi a avut emoții în plus, a fost vizitată de un porumbel uriaș, cu capul cât o bibliotecă. Nu, Niky să facă orice o vrea, ea tot nu va accepta niciodată schimbul cu „casa stafiilor”, dacă se vor muta acolo, ea va face câte un infarct pe secundă și nu va supraviețui mai mult de trei momente, asta-i sigur. Trei momente nici nu e o perioadă atât de lungă în viața unui om, dar să se termine… Tocmai de aceea, să se termine totul în cele trei momente! Și, în fond, pentru ce, mă rog? Pentru ce? Pentru un capriciu? Pentru o toană?
Rori arăta într-adevăr foarte rău, altcineva ar fi chemat în mod sigur Salvarea. Rori tremura toată, clănțănea din dinți și pupilele puteau cu greu urmări impulsul privirii. Rori se afla într-o criză în toată puterea cuvântului, dar, din păcate, Niky n-avea ce Salvare să cheme, Salvarea era el, o știa prea bine. S-o liniștească, să-i dea un somnifer, s-o adoarmă. Pe urmă ’om mai vedea! Dacă adoarme și bineînțeles că va adormi, va mai putea să se uite măcar la repriza a doua a meciului. (De unde să știe el că unicul gol – și ăla dintr-un ofsaid de trei metri – va cădea exact în clipa când el îi dădea injecția?) Rori se enervase, își spuse Niky, acum face puțin spectacol, e și boală, e și isterie, ca de obicei…
Și după ce adormi Rori și el se așezase în fața televizorului, mort de foame, mort de oboseală, însă dornic de a mai prinde măcar ceva din transmisie, în timp ce ascultă apoi o repriză și jumătate vocea plângăreață a crainicului care, în tot acest timp, n-a făcut altceva decât să se lamenteze asupra imensei greșeli de arbitraj, în timp ce mai spera să vină Laura să-i aducă o farfurie cu mâncare, privind peste micul ecran prin geam, văzu și el un porumbel uriaș învârtindu-se în jurul vilei și dispărând încet. Ieșind din câmpul lui vizual, își zise Niky, dar porumbelul nu mai apăru și el stinse televizorul, renunțând la vaietele crainicului și chiar și la promisa reluare a fazei incriminate, reluare ce trebuia să fie transmisă la sfârșitul meciului. Niky se sculă din fotoliu și ieși pe balcon, căută porumbelul, însă năluca dispăruse.
Laura nu mai venea, iar Rori tremura din nou, chiar dormind. Îi luă iar tensiunea, îi ascultă inima. Să cheme un coleg, un cardiolog, un specialist, pe Rafiroiu? Față de cei apropiați, medicul riscă să nu mai fie medic. Nu era glumă. Asta era clar. Rori se liniști încetul cu încetul, în timp ce el îi ținea mâna pe braț, răsufla acuma liniștită, prin geam nu se mai vedea decât întunericul de afară. O să-l cheme pe Rafiroiu. Nu era de glumit! Dar Rafiroiu avea miercuri cursuri până târziu. O știa fiindcă Rafiroiu se plângea de câte ori avea prilejul că i-au făcut intenționat astfel orarul: ca să nu poată vedea meciurile!
„Trebuie să mănânc și eu ceva” își spuse Niky și ieși în bucătărie. Dar, încă înainte de a deschide frigiderul, auzi soneria telefonului. Era fetița, nepoata lui Colțea, o voce subțire și speriată. „Bunicul se simte rău, foarte rău!” Fata a fugit până la colț, la telefonul public, bine că nu-i iarăși stricat. Îl roagă pe domnul doctor foarte mult s-o scuze, dar bunicul se simte foarte rău, foarte rău, da, inima. Niky auzi cheia în ușă și apoi o pauză lungă.. Probabil că Laura stătea de vorbă cu cineva de care nu se îndura să se despartă. Între timp, fetița continua să-i descrie simptomele bunicului, i-a luat și pulsul, a vrut să-i ia și tensiunea, însă n-a mai avut răbdare, a fugit la telefon. E nevoie de un cardiolog, el, Diamant, nu e cardiolog, îi spuse. Laura continua să pălăvrăgească afară. Întâmplarea a făcut că tocmai astăzi a fost fetița la domnul doctor, a vorbit cu doamna, o femeie foarte distinsă, a vrut să întrebe…, bunicul a întrebat dacă nu cumva trebuie să se mute în cadrul unui anumit termen, bunicul nu se simte bine de câteva zile și se pare că mutarea îl neliniștește peste măsură…
– O clipă! ceru Niky în receptor și se duse la ușă să vadă ce se întîmplă cu Laura că nu mai intră.
Aceasta nu era cu un băiat, nici cu o colegă, era cu un grup întreg de studenți.
– Mama nu se simte bine, spuse Niky aproape brutal. Treci înăuntru! Eu trebuie să mă duc la un bolnav. Vezi că i-am făcut o injecție mamei.
Apoi reveni la aparat și-i comunică nepoatei lui Colțea că într-o jumătate de oră va fi la ei.
– Să sunați înainte de a intra, îl preveni tânăra, când se întunecă, lăsăm câinii liberi.
Niky mai reveni o dată s-o vadă pe Rori, la opt va trebui să-l cheme neapărat pe Rafiroiu, o rugă pe Laura să rămână în cameră, să se uite la televizor, să citească, să facă orice-o vrea. El se va întoarce cât de repede se va putea.
După care se rătăci – incredibil! – prin oraș. Voise să taie drumul pe o uliță lăturalnică, observă în ultima clipă indicatorul de sens interzis, o luă pe strada paralelă și nimeri cu totul altundeva. Bâjbâi câteva minute prin străzile scufundate în beznă, „epoca de lumină“ orbise orașul, apoi se hotărî să revină în locul de unde deviase de la traseul normal, dar nu reuși fiindcă, de data asta, la întoarcere acesul era interzis. În loc de o jumătate de oră, făcu aproape o oră întreagă până să sune la poarta vilei. Fata se ivi într-o secundă, de parcă ar fi stat în toată această vreme după ușă, spre a-1 aștepta.
– E mai bine?
– La un moment-dat, am crezut că a murit. Am ieșit în curte și n-am știut ce să fac. Pe urmă, m-am întors și am văzut că doarme.
Bătrânul era în fotoliul din sala mare. Fata l-a condus din nou prin galerie și Niky l-a văzut de la etaj, la lumina unei lămpi cu picior.
Coborâră niște trepte și, brusc, doctorul se pomeni chiar în fața bolnavului. Bătrânul nu dormea. Îi privea cu niște ochi mari, nemișcați. Nepoata tresări puternic și se lipi de Niky. Dar bunicul nu era mort.
– Nu v-ați așteptat la o vizită atât de târzie, glumi medicul.
– A! Dumneata erai? Vii din întuneric și abia pot să-ți deosebesc fața.
– Ce făceați? îl mai întrebă Diamant, în timp ce-și scotea stetoscopul.
– Mă gândeam la numele meu. E caraghios, nu?
– Numele?
– Nu, împerecherea: Robert și Colțea. N-am nimic special nici cu numele, nici cu prenumele. Dar împerecherea asta, zău, nu prea merge!
– De ce? întrebă Niky, având tot timpul grijă să stea cu fața în lumină, astfel încât bătrânul să-i poată citi de pe buze.
– Ce-ați zice dacă am numi fiara asta – și arătă spre câinele uriaș ce i se ghemuise la picioare – ce-ați spune dacă l-aș fi botezat Lebăda sau Fluturaș? Între nume și obiecte trebuie să existe totuși o legătură… o…
– Dar dumneavoastră nu sunteți un obiect!
– Eu sunt un obiect cu orgoliul de a nu mă numi obiect.
– Acuma stați puțin liniștit, îl rugă Niky în timp ce-1 asculta cu stetoscopul. Îi părea rău că venise. Trebuia să fi trimis un specialist sau pur și simplu medicul de la Salvare. Nu-i plăcea să se bage pe teritorii străine. Prefera să se ocupe doar de ceea ce se pricepea cu adevărat. Accepta numai în cazuri cu totul și cu totul excepționale să dea sfaturi și în afara specialității sale. Și numai în cazuri de forță majoră. De la un nivel în sus nu mai e voie să faci nimic decât la altitudinea la care te-ai situat. Iată, azi, în răstimp de câteva zeci de minute se afla a doua oară în situația de a consulta în afara cabinetului său. Ați mai avut asemenea crize?
– Crize? Asta numești dumneata criză? Ăsta a fost un preinfarct.
– Domnule Colțea, dumneavoastră, nu neg, vă pricepeți la neomenesc de multe lucruri, dar un infarct… nu vă supărați…
– Ba mă supăr! Poate că asta mai e ultime mea armă: să mă supăr! Cât timp mă mai supăr pe inimă e bine. Când n-o să mă mai supăr, voi fi pierdut pentru viață: din clipa aceea mă voi preda cu arme și cu echipament cu tot. O armată care nu se supără nu mai are nici o șansă.
– Bine, în cazul acesta, armata care sunteți se va încolona și va merge mâine la conferențiarul Rafiroiu. Eu voi vorbi dimineața cu el și voi telefona acasă pentru a lăsa vorbă în legătură cu… Nu, nu e bine! Dimineața nu e nimeni acasă la mine. Mă va suna fetița între… între unsprezece și unsprezece treizeci la clinică. Voi fi în cabinetul meu…, sau dacă nu, voi lăsa vorbă în legătură cu ora la care vă va primi Rafiroiu. Fetița să-și spună doar numele.
– Și, mă rog frumos, Rafiroiu ăsta al dumitale…
– …este cel mai bun cardiolog pe care-1 cunosc. Vă va face o electrocardiogramă și va decide dânsul mai departe. Acum ar trebui să vă odihniți!
– Bine, în noaptea asta n-o să mai sap în grădină, glumi Colțea.
– Atunci…
– Nu, nu plecați încă! Adu-ne, te rog, un coniac… Sticla aceea de Napoleon… Este un peșcheș. Ce, credeți că eu nu pot primi bacșișuri?
– Sunt cu mașina! Mulțumesc mult, dar nu pot să beau.
– Atunci luați sticla acasă!
– Deci, de obicei se întâmplă așa: adică primim bacșiș ceea ce și alții au primit bacșiș, de cele mai multe ori ne place să n-o aflăm. Prefer să vin data viitoare cu un taxi și să bem coniacul împreună.
– Data viitoare… Apropo, n-am vrut să vă jignesc cu…
– Nu m-ați jignit deloc! Am să mai stau câteva minute. Nu multe întrucât e deja… ă… Doamne Dumnezeule, iar n-am să ajung înainte de miezul nopții acasă. Când mă gândesc câte n-am făcut astăzi și câte lucruri va trebui să amân și mâine… Și, în afară de asta, și soția mea se simțea rău înainte de a veni încoace. Foarte rău. Trebuie să mai vorbesc în seara asta și pentru ea cu Rafiroiu. Dumneavoastră n-aveți telefon, așa că…
Fetița apăru de undeva cu un platou cu fructe. Exemplarele erau mari și atât de perfecte încât Niky avu, la început, impresia neplăcută că privește cópii de ceară, chiciuri de prost gust.
– Avem întotdeauna asemenea mere, nuci și pere… În sezon avem și alte fructe, îl lămuri nepoata. Pomii și păstrarea roadelor constituie secretul bunicului.
– Și tu? Tu nu știi aceste secrete?
– Ba da.
– Dacă aveți asemenea minunății în curte, nu vă pare rău să vă mutați de aici?
– Vezi, eu am avut o criză, așa ai numit-o, nu? Eu am avut o criză astăzi. Aici suntem la capăt de oraș. La capăt de lume. Fetița va rămâne într-o zi singură. Dacă aș mai putea amâna capitularea zece ani, aș putea să fiu liniștit. Intre timp, ea se va căsători. Dar la vârsta asta trebuie să mai facem câteva modificări imediate. La vârsta ei și la vârsta mea, desigur.
– Sunteți un om foarte ciudat, domnule Colțea. Dacă am să vin data viitoare, am să vă rog să-mi vorbiți mai multe despre dumneavoastră.
– Ai putea să aduci și niște piersici! o îmboldi bătrânul pe nepoată. N-avem multe, explică el, dar cele pe care am reușit să le pun deoparte… Ai să vezi… Ce să povestesc despre mine? De ce m-am ocupat de ani și ani de zile doar de meditații și n-am făcut ceva nemaipomenit? Sau de ce n-am decât liceul?
– N-am știut că n-aveți decât liceul…
– Bine, să-ți povestesc de ce n-am ,,decât“ liceul.
Capitolul acesta se lungește cam mult. Din toate punctele de vedere.
