În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020
15. FĂRĂ TITLU
Niky se săturase de tot de schimbul de locuință („Iar s-a săturat!“ – Rori – Inka-kakadu), nu-1 mai interesa pe unde pătrunde în propria sa vilă, nu-1 mai interesa dacă la bătrânul ce ocupa cea mai frumoasă încăpere și holul de la intrarea principală vizitele rudelor interesate s-au permanentizat. Nu mai dorea decât să vină seara acasă, să stea o oră la televizor sau lângă pick-up, să asculte, între timp, sporovăială lui Inka-kakadu, astfel încât, închizând ochii, s-o audă pe Rori. Asta se întâmpla într-așa o măsură încât, uneori, nu mai suporta și arunca o pătură peste colivia cuvântătoarei: trăise totuși prea mulți ani cu soția sa ca să suporte să-i fie înlocuită de un papagal, chiar dacă Inka-kakadu imita nu numai timbrul vocii, dar și logica gândurilor dispărutei, nu-1 mai interesa schimbul acela de locuință, însă când, într-o zi, apărură Lavinia și Doru să-l anunțe că ei doi au de gând să se căsătorească, le ceru un răgaz de câteva zile, de cel mult o lună, deoarece, dacă se modifică iar componența familiei, dosarele ar trebui refăcute și ele… Se înfuriase atunci din nou pe Doru fiindcă acesta nu era niciodată dispus la o confruntare directă, îl ascultase pe viitorul socru, se așezase comod în fotoliu și cînd Niky părăsise, pentru o clipă, încăperea spre a pune de cafea, se grăbi s-o șteargă englezește. Nu era prima oară!
– Mărită-te cu el, îi spuse atunci Laviniei, dar eu nu vreau să-l mai văd pe maimuțoiul ăsta câte zile ’oi mai trăi! Nici la nuntă n-o să vin!
Apoi mai trecu o zi fatidică de miercuri și comisia tot nu se întruni, mai ales că naționala noastră de fotbal juca tocmai în acea zi meciul cel mai important din preliminariile campionatului mondial.
Niky nu mai dormea nici patru ore pe noapte: la clinică avea de lucru până peste cap cu rezolvarea tuturor reclamațiilor ce curgeau întruna, comasarea aceea idioată devenise subiect de orgoliu personal al tovarășului secretar cu economicu’, la institut, Diamant fusese inclus într-o comisie de organizare a unui simpozion internațional de endocrinologie – unde dorea să-și prezinte și el lucrarea, lucrare care nu era încă dactilografiată și nici măcar terminată întru totul – și chiar în același timp fusese numit și într-o comisie de anchetă, înlocuindu-1 pe Pavlovici, dispărut de vreo cinci zile de acasă și găsit beat mort undeva prin Valea Prahovei, de unde fusese trimis direct la dezalcoolizare. Pe lângă toate astea, se mai adăugau toate treburile de rutină, de care nu era scutit nimeni, iar seara, când venea sfârșit acasă, nu găsea de cele mai multe pâine sau găsea pâine, însă nu și altceva în frigider. Adormea pe unde se nimerea, adormea în lift, la clinică, dar și la volan la stopuri, adormea în cabinetul său înainte de a intra la cursuri. Și, de fiecare dată, se trezea după trei secunde sau după un sfert de oră, mai obosit ca înainte.
Și, colac peste pupăză, într-o zi, fiică-sa îi spuse că, la urma urmei, el nici măcar nu se lovește de problemele îngrozitoare ale celor mulți. Asta îl scoase din minți:
– Iată, desigur, citate extrase din ideile generoase ale iubitului tău secretar U.T.C…
– Nu-i secretar U.T.C.!
– Dar va fi! Are toate calitățile. Adică, toți să fim la fel, toți să suferim la fel, toți să fim o apă și un pământ!
– Iar tu, desigur, ești altceva!
– Bineînțeles! Eu lucrez…
– Și alții lucrează…
– Cunosc! Cunosc foarte bine cât și cum se lucrează… Fără o elită reală, comunismul va fi foarte cenușiu…
Se certau de câte ori se vedeau, fata încăpăținându-se să-i repete, în cele mai nepotrivite momente, că el e un privilegiat că nu-și pierde jumătate din viață la cozi, primind totul de la bolnavi, că habar n-are cum se desfășoară viața în jur. La care Diamant:
– Eu nu cunosc viața, eu o salvez! și ieșea trântind ușa.
Totuși, oboseala îl făcu mai înțelept, nu se mai enervă nici măcar atunci când află că domn’ doctor Stanciu și-a luat concediu medical sau când Lavinia începuse să-l cicălească să meargă într-o duminică împreună la viitorii socri, un drum de trei ore cu mașina.
– Tu ești o personalitate: medic, cadru universitar, șef de clinică! Nu-i puțin lucru…
– Adică acum nu te mai apucă o legitimă mânie revoluționară împotriva elitelor!
Lavinia avea interesul să devină surdă:
– Părinții lui nu sunt decât învățători de țară. Poți să-ți închipui cât se mândresc cu tine. Dacă vom merge acolo, tot satul va veni să te vadă…
Până și fiica era uimită că tatăl ei nu începe să urle, că nu trântește ceva de pământ, că nu se scoală și nu ‘ părăsește încăperea. De pe o zi pe alta, Niky se schimbase.
– Uite ce e: dacă vreți să mă vadă tot satul, să pună fiecare mâna pe mine să simtă că-s viu și nu nălucă, de ce nu vine ginerică să mă invite?
Niky se schimbase, rămânând totuși el însuși!
– De când ești tu atât de protocolar?
– De când l-am cunoscut pe iubitul meu viitor ginere.
– Păi, chiar tu ai spus că nu vrei să-l mai vezi!
Pe urmă, s-a ajuns la o soluție de compromis. La început, adică de prima dată, nu va merge domnul doctor la viitorii cuscrii, ci vor veni ei la el.
– Bine, acceptase șeful clinicii, bine. Și, în vremea asta, începu să înjure strașnic fiindcă diapozitivele pregătite cu migală pentru congres au fost înlocuite de un zevzec cu alte diapozitive. Ceea ce dovedește încă o dată că el este singurul om din lume care nu se poate baza pe absolut nimeni, că este obligat de la douăsprezece noaptea să lucreze până la douăsprezece noaptea – și câteodată și mai mult! – că nu ajunge că toată ziua este îngropat până peste cap în hârtii, că trebuie să facă pe judecătorul de instrucție, pe procurorul și pe avocatul, că trebuie să numere păturile de la magazie și păduchii ce-au invadat un salon – păduchi în spital! – că n-are ce mânca acasă și că propria-i fiică îl cicălește mai rău ca un călău, că Inka-kadu îi otrăvește cele trei ore de somn cu amintiri și păreri de rău, nu ajunge că… După care adormi.
A doua zi, lucrurile se repetară aproape identic: adică află că Pavlovici va mai întârzia cel puțin două săptămâni la dezalcoolizare – unde se simțea foarte bine și unde și-a găsit o veche dragoste din tinerețe în persoana unei doctorițe de acolo – și că, deci, dom’ doctor Diamant va trebui să-l mai suplinească și în alte două comisii a căror ședințe deveniseră scadente. Noroc doar că nu trebuia să-i țină și cursurile! Cu congresul de endocrinologie se întâmplase și mai rău: din motive obiective trebuise să fie amânat cu o săptămână, adică trebuiau retrimise invitațiile, rezervate locuri la hotel, reorganizat întregul program. Un asistent genial în treburi organizatorice, cel ce se ocupa mereu și cu maximă eficiență de asemenea sarcini, își fracturase un picior și era imobilizat la pat, iar substitutul acestui asistent vajnic, doctorul Stanciu, era și el dispărut. La institut se îngrămădeau ședințele, trebuia scos un anuar și Diamant era presat și cu cursul pe care ar fi trebuit să-l predea de vreo două luni și la care n-a mai avut timp să adauge, în tot acest interval, nici o liniuță. La clinică, potop! Cel puțin zece persoane veneau zilnic cu tot felul de bilețele și scrisori de la oameni pe care n-aveai cum să-i refuzi. În ziua aceea fuseseră patrusprezece – și ceea ce costa cel mai mult timp, erai obligat să te interesezi și de semnatarii recomandărilor.
La toate trebuie să te pricepi. Nu, pentru unele lucruri trebuie să fii născut într-un anume fel. Se nimerise ca, într-una dintre zilele acelea nebune, să mănânce la Casa Universitarilor cu doctorul Păruș (Palux sau Phalus, fiindcă pe numele lui real nu era numit decât atunci când se afla de față). Din vorbă în vorbă, i se plânse de câte are pe cap și funcționarul-automat îi preluă din zbor mai multe probleme dintre cele mai agasante și – de necrezut! – în doar câteva zile, doctorul Diamant se pomeni cu ele rezolvate. (,,Nu te amăgi, Niky, ăștia fac asemenea gesturi numai pentru a-ți intra sub piele, pentru a te avea la mână și pentru a-ți adormi vigilența. După aceea, te toarnă!“ – desigur, Rori – Inka-kakadu. Posibil, doar că, în ciuda nenumăratelor avertismente de acest soi, doctorul Palux îi mai făcu absolut benevol câteva servicii colegului său, iar cruntele represalii întârziau să vină. „Așteaptă! O să te lovească atunci și acolo unde vei fi mai vulnerabil!“ La care Inka-kakadu se pomenea cu un prosop aruncat peste colivie.)
Niky fuma în jur de o sută de țigări pe zi – „Și am dori și noi să știm de unde are doctorul Diamant atâtea pachete de Kent? Că se pare că nu le cumpără de la tutungerie!“ – iar seara, având de ales între a lucra la cursul restanță ori de a verifica materialul iconografic al comunicării pentru congres, se așeză în mașină și se opri la Casa Colțea, unde cel puțin știa că va primi fructe la discreție, fructe de cea mai bună calitate. Dar în seara aceea fu ospătat și cu friptură de pasăre – tot din producția record proprie, bineînțeles – și o dată cu friptura îi fu servit și un raport tehnic de avicultură, Colțea explicându-i sistemul de selecție care i-a permis să obțină niște monștri penați în jur de zece kilograme, astfel încât se întâmpla uneori să devină de-a dreptul periculos să intri printre orătănii, având el odată un asemenea cocoș uriaș, în stare de a-i înspăimânta și pe fioroșii săi dulăi. Legendele despre acest cocoș umplură apoi, următoarea jumătate de oră și scena execuției monstrului se dovedi un adevărat apogeu, doar că Niky, la adăpostul ochelarilor săi fumurii, își lăsă capul pe spate într-o atitudine de maximă atenție, dormind dus.
– Într-o zi tot va trebui să vin să petrec aici mai multe ore pe lumină ca să mă dumiresc și eu ce surprize mai ascunde acest castel. („Castelul stafiilor”, îi răsună în urechi vocea lui Rori.) Și sunt curios ce veți face cu toate păsările acelea și cu porcii și… și cine știe ce voi mai afla că mai țineți.
– Ce-o să facem cu ele?
– Da, dacă vom face schimbul de locuință…
Dar Niky nu mai așteptă răspunsul. Se sculă și plecă în încăperea unde se retrăgea să doarmă, atunci când rămânea peste noapte la Colțea. Era atât de obișnuit cu locul, încât nu mai așteptă să vină fata cu o luminare – pe coridor evident că lumina tot nu ardea, poate că nici nu exista acolo rețea de curent electric, altfel de ce tocmai în acel loc era întotdeauna întuneric și în rest becurile funcționau? Își aruncă haina pe un scaun și se trânti pe canapea. Este imposibil de aflat și va rămâne o enigmă pentru totdeauna dacă Niky a adormit imediat după ce capul său a atins perna sau dacă dormea deja în timp ce contactul cu patul încă n-a fost finalizat.
Pentru ca în ziua următoare să revină spre seară acasă și să-i întâlnească acolo pe Lavinia cu Doru și cu încă vreo două ființe umane, să se retragă în camera sa, însă să fie urmat și acolo de fiică și fiica să reînceapă atacul: duminică, da, duminică va fi ziua cea mare, duminică vor veni cuscrii, învățătorii modești de la țară, părinții fericiți ai mirelui. Bine, spuse Niky, atunci duminică. Da, dar mâine este duminică. Mâine? Imposibil! Cum imposibil, dacă azi e sâmbătă? Și ce-i dacă azi e sâmbătă? Păi, atunci mâine e duminică. Da?
În continuare, socrul trebui să asculte un instructaj amănunțit asupra pregătirilor ce se impun în asemenea ocazii, asupra ținutei de rigoare și în legătură cu meniul, fără a se uita programul detaliat al recepției și organizarea supravegheată a timpului liber al iubitelor noi rude. (Noi, dar cu atât mai dragi, se înțelege.) Se înțelege. Bineînțeles.
– Știi, o asigură Niky, simțind din nou că va adormi în capul oaselor, toată treaba va fi mai simplă decât pare. Dacă modeștii și harnicii învățători de la țară sunt într-adevăr părinții naturali ai scumpului meu viitor ginere, atunci, până ce voi reveni eu aici ca să-mi iau niște țigări, ei se vor fi topit de mult și în cea mai deplină discreție. În calitate de medic, te asigur că asta este o manie ereditară. Așa că vom petrece noi doi o seară plăcută. Sau o dimineață plăcută, acceptând că ei vor dispare la cinci minute după ce își vor face grațioasa intrare.
Însă lucrurile nu s-au petrecut astfel. Cuscrii sosiră punctual, mai ales că Lavinia îi așteptase cu mașina tătuțului la gară, se purtară cât se poate de normal, nu dispărură chiar deloc, iar învățătorul era aproape simpatic. Singurul neajuns fu acela că întârziă Doru, apărut abia la amiază, dar nici atunci singur, ci cu încă două persoane, un umanoid gras, cu niște mustăți imense, cu cămașa pictată cu tot felul de căluți, girafe și elefanți și cu un glas pe care și-l trădă doar o dată sau de două ori în cele vreo șase ceasuri cât zăcuse într-un fotoliu printre ei. Lavinia tot repeta încurcată că domnul este cel mai bun saxofonist din Transilvania și că Doru l-a adus cu mari sacrificii, însă nimeni nu păru chiar ahtiat după aceste amănunte. Pe la patru după masa, doctorul plecă pentru vreo oră – două la clinică, iar ginerele îl rugă să-l lase în drum la gară, deoarece el va trebui să aștepte încă un geniu strict necesar pentru preparativele festivalului de jaz încă neprogramat în mod cert. Așa că individul a rămas în casă împreună cu Lavinia și cu părinții lui Doru și ar fi rămas acolo până la adânci bătrânețe, dacă nu l-ar fi dat doctorul Diamant afară spre seară, când reveni de la clinică.
Dar la clinică reveni în ziua aceea de duminică și Stanciu și acesta raportă în poziție de drepți că totul este în regulă și că întregul schimb este programat, că miercuri mai are loc doar trecerea solemnă prin comisia (care de data asta se va întruni absolut sigur). Cu această veste la butonieră, șeful clinicii îi făcu praf pe cuscrii săi, iar dânșii se angajară să vină, bineînțeles împreună cu încă vreo trei-patru rude, la mutat. La mutat? Păi, da, la mutat. Mutatul este povestea aia când trebuie să faci rost de niște vehicule ce nu vin niciodată la timp și când vin aduc cu ele o ploaie torențială ca să ude bine tot ce este de transportat? Chestia aceea ce seamănă cu un cutremur după inundație și când jumătate din avut ți se sparge, iar cealaltă jumătate se rătăcește? Perioada aceea când ești incapabil să-ți mai găsești un maiou și umbli fără nasturi deoarece s-au volatilizat de pe suprafața pământului obiectele numite ,,ac și ață“? Niky constată instantaneu că omisese cu totul să se gândească la aceste bucurii, atunci când a început complicatele manevre ale schimbului de locuință. Acum, realizând ce-1 aștepta, îi trecuse tot cheful, regreta sincer aventura în care, de la sine voință, intrase atât de necugetat. Sărmana Rori parcă a avut dreptate: ce nevoie avea el să se mute? Cuscrii mai au vreo trei ani până la pensie, vor să se apropie și ei de copii. N-au decât. Până atunci și vila va fi aproape goală. Chiar dacă bătrânul de lângă intrare nu va muri sau dacă va intra altcineva în locul său, altcineva, adică rudele adiacente, tot va rămâne destul spațiu pentru ei toți. De ce să se mute? El, care n-are timp să mănânce măcar într-o zi omenește, ca toți oamenii, de unde să ia el răgazul necesar să fugă luni de zile după un meșter apt să-i repare o chiuvetă și un altul capabil să-i pună în stare de funcționare o priză. Iar Lavinia vorbea și despre niște zugravi! Lavinia? Păi, până acum, Lavinia nici n-a acceptat existența Casei Colțea… Nici acum n-o acceptă, constată tatăl, privindu-și fiica. Niky simți că amețește.
Cuscrii aveau tren de întoarcere la unsprezece și jumătate noaptea. Până atunci se stă de vorbă. În patru. Individul cu mustață mare și cu cămașa cu căluți, elefănței și girafe fusese trimis la ale lui, iar Doru nu revenise încă. Se stă de vorbă și mama soacră ține mult să se facă o „nuntă adevărată” acolo la ei, la țară. Cuscrul tace și tace și celălalt socru: Niky e buimăcit când își dă seama ce îl așteaptă odată cu mutatul, tatăl lui Doru se gîndește la drumul lung de întoarcere, la orele pe care le are mâine, la brigada „cu munca politică” venită de la județ, dar este și obosit. E obosit de ziua aceea lungă, când i-a fost dat să cunoască un om într-adevăr valoros, viitorul său cuscru, fapt cu atât mai incredibil cu cât, de ani de zile, nu mai sperase ca fiul său să meargă în vreo direcție și să mai ajungă la un liman. Mulțumirea față de căsătoria ce se pregătea se amesteca mereu cu supărarea că Doru s-a purtat iarăși absolut inadmisibil și în ziua aceea, că mai mult a lipsit decât a fost de față; și se mai aduna la aceasta și masa bună, și cele câteva pahare de vin și cele de whisky. Omul nici nu mai știa ce sentimente îl încearcă: e fericit sau furios, se simte bine sau e doar obosit? Obosit era fără nici un dubiu.
Și atunci, cu o jumătate de oră înainte de a trebui să fie duși cuscrii la gară, sună telefonul: fetița îl ruga pe domnul doctor să vină la bunicul ei. Bătrânul făcuse un infarct.
– Vin, spuse doctorul Diamant, dar chemă, în același timp, și Salvarea! Știa că e inutil s-o întrebe de unde știe ea că e chiar infarct ceea ce i s-a întâmplat lui Colțea. Fetița știa totul.
„Adică, toți să fim la fel, toți să suferim la fel, toți să fim o apă și un pământ!” – esenta gandirii comuniste