În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020
8. LORDUL IN MLAȘTINĂ
Fără mașină, Niky se simțea paralizat. Acum, că la clinică se știa sigur că va fi numit doctorul Cojocaru, cineva își permise să remarce cu glas tare că nimeni nu s-a născut la volan și că mai sunt și alții care-și țin mașinile în garaj din lipsă de benzină. Dacă Doru ar fi avut permis de conducere, le-ar fi cumpărat copiilor o rablă și s-ar fi deplasat el cu ea până la repararea propriei mașini. Însă Lavinia – brusc – nu voia să conducă și să-și mai cumpere tatăl ei un automobil n-avea curajul: și așa se spunea că doctorul Diamant e putred de bogat și, dacă ar fi venit o comisie îndriguită să-i aprecieze averea la Piatra Arsă, mai mult ca sigur că lucrurile s-ar fi terminat cu scandal, în special fiindcă Niky însuși nu mai știa ce-i al lui și ce-i al domnișoarei Colțea, dar, mai ales, pentru că nu avea nici măcar aproximativ habar ce se află îngrămădit în casa aceea fără de sfârșit. Poate așa ar fi aflat… Da, însă cu ce preț? Și cu câtă altă bătaie de cap? Și, oricum, să-i ia lui Doru o mașină ar fi însemnat un alt risc. Cu zăpăcitul acela mai bine să ai cât mai puțin de a face.
Seara, Doctorul sosea acasă frânt de oboseală, stătea și se uita la tavan. Nepoata lui Colțea îi punea ceva în farfurie, câteodată mâncau împreună, de cele mai multe ori el lăsa totul neatins. Stătea singur, nu citea, nu lucra, fuma și bea cafea. Când simțea că nu mai poate, Inka-kakadu îl sfătuia să mai drămuiască tutunul, să insiste pe la tovarășul cutare – între timp, competent în toate, de mult răspunzând de alt sector – sau pe la tovarășul Icsulescu, să nu se dea bătut tocmai acum, când era limpede că se afla atât de aproape de țelul final, să se intereseze de unde are doctorul Cojocaru toate pe câte le are în casă și cum poate aspira la postul de șef de clinică atunci când nevasta i-a rămas în Germania? (Asta Niky nici n-a știut și, interesându-se într-o doară, află că informația era nu numai exactă, însă și de dată foarte recentă, motiv pentru care Cojocaru putea încă să pretindă că soția lui și-a prelungit șederea și că n-a rămas definitiv.) Pisălogeala care pe vremuri îl exasperase acum îl calma. Era de parcă s-ar fi culcat la sânul mamei și ar fi găsit acolo căldură și uitare.
Micuțul Niky, orfanul, trecea printr-o criză prelungită și nu găsea o ființă caldă, în care să se îngroape și să plângă. (Nici Rori nu fusese bună pentru așa ceva. Rori fusese ambițioasă și nu suportase înfrângerea și înfrânții. Insă, e adevărat că pe vremuri nici soțul ei nu trecuse printr-o asemenea criză.) Acum îi veni și lui sorocul să-i urască pe toți cei – asemenea lui, cel de dinainte – continuau să funcționeze imperturbabili. Odată, la Casa Universitarilor, nu se putu abține să nu-1 întrebe pe Palux dacă lui nu-i era greață niciodată. Păruș îl privi lung, fără să-i răspundă și Niky n-avu curajul să insiste. Dar, de atunci, își rememoră de multe ori scena, încercând să afle răspunsul „automatului perfect”. Când obosea fără să ajungă la o concluzie, își spunea că, în fond, nu era vorba decât despre doctorul Păruș, Palux sau Phalus…
Doctorul Diamant era văduv de atât timp, era vremea să-și găsească o femeie, ziceau oamenii. Și autorul e de exact aceeași părere, mai ales că un romanț sentimental ar fi scos acțiunea din mâlul în care se afunda tot mai iremediabil. Însă eminentul om de știință, gloria endocrinologiei nu numai locale, ci chiar naționale, bine, una dintre acele glorii, om cu o fată măritată, deci liber ca pasărea cerului, având perspective sociale încă atât de promițătoare și, deși bunic, arătând încă atât de bine, un om așa de spiritual și de cult, distins îmbrăcat și cu o alură de lord englez, nu dorea să se recăsătorească. Nu i-a convenit noua doctoriță a dispensarului, nu i-a convenit! În dragoste, gusturile nu se discută, deși partida părea foarte potrivită și Diamant declara oricui că o stimează în mod deosebit pe colega sa. O stimează… Ei, n-a fost să fie… Dar măcar să-și fi adus o altă femeie de la oraș… La început, cei din Piatra Arsă s-au temut că Doctorul le va fi răpit de o asemenea doamnă, nedoritoare de a face o navetă de șapte kilometri. Pe urmă, însă, de când Diamant devenise sufletul localității, au trebuit să gândească altfel această problemă. Mai ales că lumea e rea și vorbește vrute și nevrute. Un bărbat încă în plină putere – și ce-i dacă-i bunic? – și o fată de optsprezece ani locuind împreună… Tutore în sus, tutore în jos, nu-i firesc… Mai ales că Doctorul, asemenea tuturor oamenilor mari, avea o mulțime de dușmani, indivizi proști, dar nu numai, indivizi gata de a-1 umple cu noroi, de a-1 murdări de sus până jos. Și nu era vorba doar de el: toată Piatra Arsă era vizată. Ce era de făcut? Păi, ce să fie: omul trebuia însurat.
Singurul total străin de această problemă tot mai acută era Diamant. „Omul modern este prelungirea mașinăriilor de care se folosește”, învățase el. Câtă vreme avusese automobilul, fusese mereu pe drumuri, mereu agitat, acum aici, peste cinci minute la clinică, peste alte cinci la institut, apoi la spitalul județean, la Direcție sau… sau altundeva, nici o problemă, nu trebuia căutat cu miliția fiindcă era de fiecare dată atent să lase un număr de telefon, un loc unde putea fi imediat găsit. Și era găsit, iar mașina, ascultătoare, îl ducea s-o ia de la capăt. Până ce a constatat că, de fapt, nu mașina a fost cea ascultătoare, ci el era cel ce se supunea. Ea îi impunea traseele, ea-i făcea itinerarul, ea-1 lipsea de orice clipă de lenevit.
Lenevitul, reveria, nasc teorii. Cea mai mare avere a unui bogătaș roman n-au constituit-o sclavii, nici aurul, nici pământurile nesfârșite. Cea mai mare avere a unui nobil roman a fost minunata stare de otium. Diamant, care continua, în virtutea inerției, să-și urmeze programul zilnic, nemaiavând nici un fel de inițiative și retrăgîndu-se cât mai repede în Casa Colțea, venind adus de mijloacele de transport în comun, în ritmul lor, în voia lor, ajunse la concluzia că, oricât te agiți, lucrurile își urmează, indiferent, propriul curs, neexistînd forță în lume aptă să le poată efectiv urgenta sau amâna. O pilă, a aprobare, o intervenție reușită de orice fel nu dau decât victorii iluzorii. Absolut iluzorii. Grecii, domnule, grecii aveau perfectă dreptate cu chestia aia, cu soarta. Toate tragediile lor nu demonstrează decât acel unic lucru: Oedip se agită, Antigona se agită. Ulise se agită și, pînă la urmă, cine e mai puternic? Tot destinul, bineînțeles. Și e cu totul incredibil câte porcării se pricepe soarta să pună la cale, lucruri inaccesibile unei minți de muritor, darămite să le mai și prevadă din timp amărâtul de om. Din care timp? Să fim serioși! Dacă ar mai fi trăit Rori sau dacă nu s-ar fi stricat mașina, Niky ar fi început – nu, nu ar fi început, ar fi continuat – să se agite, să arate câte ticăloșii a făcut Cojocaru înainte – nu, asta n-ar fi făcut! – s-ar fi apărat, l-ar fi căutat pe tovarășu’ X sau pe tovarășu’ Y, ar fi dovedit că așa nu se mai poate, că trebuie să… și să. Doamne, cât s-ar mai fi agitat! Și nici măcar n-ar fi fost singur, chiar și numai mânat fiind de mașină: Rori păzea de undeva de sus, veghea și era vigilentă. De pildă, Inka-kakadu îi ceruse într-o noapte, să meargă a doua zi la tovarășul Bute. Ce să caute la tovarășul Bute? Păi, tovarășul Bute fusese numit de câteva zile secretar de județ. Și – culmea! – interesându-se, Niky află că într-adevăr numirea triumfală avusese loc și că tovarășul era cel ce răspundea acum, printre altele, și de medici. S-ar fi dus, deci, la tovarășul secretar sau ar fi vorbit cu Moldovan, cel ce lucrase cu Bute, pe când acesta se mai ocupase de agricultură. Sau ar fi găsit pe altcineva. Păi, nici n-ar fi trebuit să se omoare cu căutatul: doar cu două zile înainte, venise un bolnav cu o recomandare cum că ar fi cumnatul to’a’ășului secretar Bute și dacă dom’ profesor are nevoie de ceva…
Numai că, nemaifiind mânat nici de Rori și nici de mașină, Niky devenise un supercasetofon lux fără baterii și fără șnur de alimentare. Și? Nimic. Mlaștina rămânea mlaștină, dacă te agiți, te înghite uneori mai repede, dacă nu te agiți, te înghite uneori mai încet. Dacă totul merge „normal”, te înghite imperceptibil. Îți dai seama abia atunci când ai ajuns și cu nasul în mâl și nu mai poți respira. Până atunci… Cojocaru n-a venit încă la clinică. N-a spus nimeni că n-o să vină, dar încă n-a venit. Postul de profesor de la catedră n-a fost dat la concurs, n-a spus nimeni că n-o să se mai afișeze concurs, dar nu s-a afișat. Nepoțelul a ieșit din spital. E încă sub supraveghere strictă. Nu se știe dacă boala va lăsa urme. Criza a trecut, însă, oricât de optimiști am fi, doar următoarele luni vor arăta dacă… Mai bine să nici nu ne gândim! Doru a organizat minunata sa manifestare internațională, însă rușii și cehii au anunțat că nu pot veni decât prin mai. Așa că nici activitatea lui nu s-a finalizat încă. Mașina se află la service. Săptămîna viitoare va pleca un delegat la Pitești pentru frâne servo. S-a dus unul și săptămâna asta, dar s-a întors fără. Acum există promisiuni ferme. Există. Piatra Arsă încă n-a fost demolată. Nimeni n-a spus că va fi cruțată, însă nici zvonurile cum că lucrurile vor demara în douăzeci și patru de ore de când însuși Geniul Carpaților ar fi dat ordinul, nu s-au confirmat. Dacă a spus însuși… chiar în persoană… atunci nu se poate să nu fi început ei de capul lor. Probabil că o fi venit un alt ordin în stare să contrazică primul. Adică de la același nivel. Sau măcar o indicație de amânare. Că, altfel, cine are curajul să nu execute ceea ce… Pe scurt, nici Piatra Arsă nu s-a topit încă, nici măcar nu s-a contractat încă, nici măcar nu s-a subțiat încă. Încă.. A rămas tot așa. Deocamdată. Liniște pe toate fronturile, doar o afundare domoală, lină, lină… De la un moment încolo, ajunge chiar să-ți placă, mă rog, să te liniștească acea afundare. Încet, încet…
Dar scufundarea te și solicită, te și obosește. Chiar și pe Sir Robinson Diamant. Când să mai ai timp și de tâmpenia cu însuratul? Trebuie să ai timp! Și dacă n-ai tu, au alții! Nu ești singur! Nu ești singur nici măcar în mlaștină.
