În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020
18. MARELE REVOLUȚIONAR DIAMANT NICOLAE
Un copil veni în fugă dinspre Piatra Arsă. Dom’ Doctor era chemat de urgență la clinică. Cine l-a chemat? Băiatul nu știa. Toată lumea trebuia să se prezinte la locurile de muncă.
Probabil că Țumpa l-a sunat. Țumpa… Rori ar fi suferit cumplit… Adică doamna doctor Dragomirescu, o persoană care n-a intrat niciodată în calcul, a obținut ceea ce Niky a ratat de puțin… Rori – și câți oameni cinstiți asemenea ei – suferea când constata că plata rezultatelor nu era proporțională cu efortul investit. Numai că Niky învățase că schema aceea era prea simplă și nedreptatea, oricât de „flagrantă”, nu putea fi evitată. Câți oameni n-au ajuns la o glorie reală, deși alții au trudit în zadar de mii de ori mai mult? Cantitatea de muncă nu implică neapărat și calitatea. De aici atâtea drame… Câți naivi nu se pot împăca niciodată cu gândul că au făcut infinit mai multe sacrificii decât alții, care, spre deosebire de ei, au avut mari succese? Câtă suferință sfântă și inutilă! Cât…
Niky i le spunea toate astea lui Robert, deși acela nu părea prea interesat de revelațiile stăpânului. Dulăul ascultă cât ascultă, apoi o zbughi spre casă.
– Eu sunt în concediu de boală, îi explică Niky, Țumpa n-are decât să dea câte telefoane o vrea! Dar câinele fugea câțiva zeci de metri, apoi se oprea și-l aștepta. Și ție ți-a intrat disciplina în oase?
Degeaba, câinele se grăbea.
La Casa Colțea, toată lumea, câtă mai era, stătea cu urechile lipite de aparatele de radio. La început ieșiseră oamenii în Iași, dar Doctorul, anunțat de vecini, dădu din umeri. Și, bineînțeles, nu se întâmplase nimic, adică nu se întâmplase nimic pentru cei din Piatra Arsă. Pe urmă, începură mișcările masive de la Timișoara. Cineva din localitate avea un fiu student acolo. Băiatul veni îngrozit acasă și povesti ceea ce văzuse. „E iarăși ca în ’87 la Brașov?“ se interesă Doctorul. „Mai grav! Mult mai grav!“
Doctorul a prevăzut că la congres nu se va întâmpla nimic. A spus că nu trebuie să se aștepte la o minune nici atunci când veniseră primele zvonuri despre… Acum, însă, pretindea că mai este necesară doar o singură agitație undeva și atunci poate… Așa că oamenii stăteau și ascultau. Dar unii, mulți, plecară la oraș. O parte dintre ei fuseseră chemați „să apere” întreprinderile și instituțiile unde lucrau, alții s-au dus din proprie inițiativă. După amiaza, Țumpa îl chemă din nou la telefon, rugându-1 să treacă pe la clinică. Diamant refuză. Nu se simte bine. Se întâmplă ceva în oraș? Țumpa bâlbâi câteva propoziții și-i aminti că ea și-a făcut datoria și l-a chemat. De acum e treaba lui dacă nu vine!
Străzile sunt pline de poliție și armată, comentară cei câțiva veniți seara acasă. Și pe timpul congresului a fost așa. Și înainte, comentă Doctorul și se culcă. Prin pereți auzi încă multă vreme bârâitul aparatelor de radio, oamenii încercând să prindă cât de cât vești de la posturile din jur, de la Europa Liberă, de la Vocea Americii. Dar unda scurtă era plină de paraziți și până în încăperea lui Diamant nu parveneau decât zgomotele haosului primordial.
Apoi, dimineața, se trezi devreme. Cineva i-a spus că l-au sunat iarăși de la clinică. Bine că nu l-au trezit. El e în concediu de boală. Da, dar acum merită să vină la televizor. Era program și la București. Ceaușescu vorbea din balcon. Asistența nu mai era la fel de bine dirijată ca de obicei. Acum da, acum și Doctorul era convins că momentul a sosit. La televizor, imaginea s-a întrerupt de mai multe ori. După aceea, au început să curgă comunicatele. Stare de necesitate generalizată în toată țara. Trădarea și sinuciderea ministrului apărării. Alte comunicate.
Acum merita să stai în fața micului ecran. Doi vecini au adus de undeva un portret al lui Ceaușescu, i-au desenat o mustață scurtă și i-au transformat frizura. Semăna leit cu Hitler. L-au prins cu capul în jos de un leaț și au plecat cu o căruță spre oraș. La televizor se spunea că nimeni nu are voie să… și că nu e voie să… și că nu are voie să se adune mai mult de două persoane și că este interzis să… Cu desăvârșire interzis!
La prânz se anunță fuga lui Ceaușescu. Pe la patru începură să sosească primii localnici venind de la oraș. Cine nu era la demonstrație stătea în fața televizoarelor. Spre seară, începură să treacă pe șosea mai multe mașini militare. La televizor se transmiteau lupte în direct. Și la Piatra Arsă se auzeau răpăituri de armă automată. Câteodată aveai impresia că se trage de foarte aproape, însă nimeni nu era în măsură să localizeze zgomotele. Unde și în cine să se tragă într-o mică localitate pe jumătate demolată? În noaptea aceea aproape toți, dacă nu chiar toți vecinii din „comuna suburbană” se refugiară în Casa Colțea. Au fost două sute, trei sute de persoane? Cine să știe? În fiecare ungher stătea culcat cineva, în fiecare locșor era instalat câte un televizor. Ziua oamenii fugeau acasă și făceau câte ceva de mâncare. Seara erau din nou împreună.
De Crăciun, au stat toată noaptea să vadă procesul și execuția Ceaușeștilor. Comunicatele se țineau lanț. La televizor apăreau figuri corespunzând unor nume auzite doar de la Europa Liberă, dar se mai iveau și persoane cunoscute. „Abia acum se vede cine în ce ape s-a scăldat atâta vreme!“ se înfierbântau oamenii, iar Diamant, după primele zile de contaminare, își luă dulăul și porni să se plimbe. „Nu e bine, dom’ Doctor, peste tot e plin de teroriști!“. Dar Diamant nu-i ascultă. Pe urmă, reveni acasă, ascultă ultimele noutăți din gura vecinilor, îl luă pe Robert în mașină și plecă spre oraș. Fu oprit de mai multe ori de patrule civile, oamenii având eșarfe tricolor pe mânecile paltoanelor. Toată lumea arăta semnul victoriei și el, fericit, le răspundea în același mod. Dar senzația că se află încă în vis persista.
Nu plecă la clinică. La periferia orașului coti la stânga și parcă în fața cimitirului. Totul era pustiu. În dimineața aceea burnițase puțin și mormintele sticleau de parcă ar fi fost împodobite de sărbătoare. Pe lespedea lui Rori se aflau câteva flori veștede. Lavinia mai obișnuia să treacă pe acolo. Lavinia! Uitase s-o mai sune de când cu revoluția. Ar trebui să mai treacă și pe la copii. Deocamdată, însă, stătea de vorbă cu Rori. Se așteptase să găsească pe lespede și papagalul mort. Răsuflă ușurat că se înșelase.
Stătu mult în cimitir, smulse niște buruieni, încercă să-i explice lui Rori că în viață lucrurile se petrec după alte socoteli decât suntem noi, bieții muritori, apți de a le pricepe. Nu efortul, ci calitatea efortului se răsplătește. Însă atunci când vorbim despre calitate, totul se poate interpreta. Mai mult ca sigur aceea e treaba zeilor. A lui Dumnezeu, despre care se vorbește, brusc, atât de mult. Era evident că Rori nu înțelegea toate acele subtilități. Nu le-a priceput niciodată și a suferit din plin din pricina asta. Măcar dacă ar mai fi prins căderea lui Ceaușescu! De câte mii de ori nu l-a întrebat cum se va petrece minunea și dacă ei o s-o mai apuce. Ea n-a mai apucat-o.
Diamant ieși din cimitir, dar era așteptat la mașină de niște civili și de câțiva militari cu arme. Îl percheziționară și percheziționară migălos și mașina. Robert protestă, dar Niky îl potoli. Cine are curajul să intre în asemenea zile în cimitir?
Diamant asistă cu bunăvoință la întreaga scenă. Aveau dreptate, la televizor se transmiteau destule grozăvii. Pe urmă, l-au urcat în mașină și au plecat în convoi cu toții spre centru. Din când în când erau opriți de patrule și unul dintre însoțitori arăta o legitimație. Cele câteva automobile cu care se întâlneau aveau arborate drapele cu stema decupată. In apropierea primăriei, nu se dovedi suficientă nici legitimația celui ce ședea lângă Diamant. Mașina fu din nou controlată, dar cineva îl recunoscu pe dom’ profesor.
– Știam că dumneavoastră nu veți rămâne departe în momentele acestea, îi spuse omul și Diamant nu-1 recunoscu după figură. E de-ai noștri, se înflăcără insul și se agăță de portiera mașinii. Dintr-un fel de arestat, oricum, dintr-un suspect, „dom’ profesor” deveni personajul de vază al echipajului. El și câinele. Atmosfera era atât de destinsă încât nici fiorosul Robert nu speria pe nimeni.
În clădirea sediului fostului comitet județean de partid se constituia Frontul local al Salvării Naționale. Lui Diamant i s-a propus să răspundă de sectorul sănătate pe județ. La municipiu fusese desemnat… Stanciu! Da, dom’ doctor Stanciu – vă cunoașteți, nu? – a fost prezent de la început la manifestația din fața prefecturii… a comitetului județean de partid… adică, da, a prefecturii…
Pe Niky îl interesa ce s-a întâmplat cu Stroe. E acasă, dar n-are voie să părăsească localitatea, îl informă cineva. Alții pretindeau că e arestat.
– Ce dată e azi?
– 27.
În clădire se intra percheziționat, iar în fața diferitelor uși stăteau soldați înarmați. Pe coridoare era haos: pe jos plin de broșuri, portrete ale lui Ceaușescu, fișicuri cu carnete roșii. Văzând o jumătate de brânzoaică abandonată pe o masă, Niky își aminti că n-a mâncat nimic de aproape douăzeci și patru de ore. Nu-i nici o problemă, i s-a spus, cantina e deschisă.
La subsol, într-un fum dens, revoluționar, ședeau sau stăteau în picioare mult mai multe persoane decât erau prevăzute locuri. Pe unii, Diamant îi cunoștea și era sincer uimit că-i vede acolo. Dar marea majoritate era formată din oameni foarte tineri. Aproape niște copii.
Când urcă treptele, o fetișcană îl chemă pe nume și-l invită să vină cu ea pentru a-i face o legitimație.
– Altfel n-o să puteți intra de mâine.
– Mâine?
– Sigur. La opt aveți ședință de consiliu județean. Diamant o urmă într-un birou. Nu mă recunoașteți?
Era exrepetenta.
– Ce faci aici?
– Păi, sunt secretara domnului vicepreședinte Galea.
„Deci, a domnului, nu a tovarășului…” își spuse Niky.
Iar domnul vicepreședinte Galea, avocat cunoscut în oraș, îi strânse cu multă afecțiune mâna doctorului Diamant, îl felicită pentru funcția pe care o primise și-i semnă legitimația. Președintele însuși era undeva prin județ.
Nicky își luă legitimația, coborî și urcă în mașină. Pe drumul spre casă, nu mai fu oprit de nici o patrulă. Robert părea și el fericit.
În zori, încă înainte de a apuca Diamant să se întoarcă la oraș, la Piatra Arsă fuseseră deja aduse primele ziare cu componența Consiliului Județean al Frontului Salvării Naționale, organul puterii locale. Era clar, Doctorul se afla pe listă. Cu fotografie! Era o victorie a fiecărui om cinstit al „comunei suburbanei!”
Și mai fu întâmpinat cu încă un eveniment: revenise Inka-kakadu. Sosise în zbor și nimeni nu-și amintea de un papagal care să fi zburat o distanță atât de mare spre a se întoarce la stăpânul său. Cineva aduse o colivie, dar Doctorul nu consideră necesar să mai bage pasărea după gratii. Intră ea singură. Se legăna pe stinghia ei, însă nu mai vorbi niciodată.
