În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020.
Scene ca aceasta se repetau, sub diferite forme, peste tot. Cerșeau niște oameni, cerșea și statul, arătându-și și el rănile în mod ostentativ. Nimeni nu mai lucra nimic, lumea făcea speculă cu becuri, cu țigări, cu orice. Magazinele deveniră în curând mai goale chiar ca pe vremea dictaturii, profesioniștii bișniței cărau peste hotare tot ce se putea vinde, delicvenții amnestiați cu ocazia revoluției își făceau de cap peste tot. Poliția – fosta miliție – nu îndrăznea să intervină, apoi își reluă vechile obiceiuri. Mita luase proporții inimaginabile, iar nerăbdarea maselor amenința în fiecare clipă cu o prăbușire liberă. Așa cum limbajul gazetăresc nu mai cunoștea nici o opreliște, așa nici lupta politică nu mai reprezenta, în mare măsură, decât ambiții personale. Totul era admis, un nou limbaj de lemn îl înlocuia cu osârdie pe cel vechi, cei aflați la putere loveau cu tot ce nimereau în cei ce se străduiau să urce în barcă. Studenții deveniseră inamici publici, apoi intelectualii în general, după aceea ungurii, evreii sau maramureșenii, luntrea abia de se mai ținea pe valuri.
Și iarăși obstinația de a pretinde mereu ca totul să fie invers ca înainte. Măcar în vorbe. Bine, rău, dar invers. Lipsa unei opoziții reale – de altfel imposibil de creat în câteva luni – a dus la o victorie confortabilă a Feseneului, devenit, între timp, partid politic. Niky însuși fusese solicitat de nenumărate ori să candideze ba pentru un partid, ba pentru altul, iar refuzul său avu darul să-i ofenseze pe toți. Noroc doar că nu puteai să fii multă vreme supărat pe doctorul Diamant. Omul era foarte capabil, un savant, asta trebuia s-o recunoască oricine. Așa că fu cooptat și după alegeri în cabinetul prefecturii. Iar el alerga de la clinică la sediu, de la sediu la Institut, de la Institut la clinică.
Prin mai, înainte de alegeri, fu luat la o parte de Stanciu:
– Domnu’ doctor, Cepeuneul se duce dracului… După alegeri se va desființa. Ar fi cazul să hotărâm ce se întâmplă cu posturile de răspundere din sistem.
Nici mai mult, nici mai puțin, Stanciu avea pregătită o listă pentru fiecare funcție de răspundere din județ. Diamant rămase atât de uimit, încât nici măcar nu apucă să-l înjure. Ceea ce doctorul Stanciu a interpretat drept un refuz datorat faptului că interlocutorul său se așteptase la mai mult pentru sine.
– Bine, spuse. Lista e doar orientativă. Treaba asta trebuie totuși s-o lămurim. Până n-o lămuresc alții. Pe urmă, iar ne pomenim cu te miri cine…
Asta era adevărat. După revoluție, în toate instituțiile se făcură alegeri democratice pentru posturile de conducere. Numai că oamenii se obișnuiseră într-un fel și experiența, îndelung inoculată, le șoptea că, dacă tot au umplut timp de ani de zile portbagajele anumitor personaje, n-avea nici un rost să trebuiască s-o ia de la capăt cu altele. Așa că foarte mulți conducători rămăseseră pe funcții. Încă în dimineața alegerilor, majoritatea subalternilor i-ar fi sfâșiat cu dragă inimă, dar votul secret i-a scos tot pe ei în frunte. Oameni noi nu se iveau sau erau foarte repede dați la o parte. Ei n-aveau nici rezistența și nici experiența de a încasa pumni fără a clipi.
Până la urmă, Stanciu „lămuri treaba“. Pe Diamant nu-1 mai întrebă nimeni nimic, dar se pomeni Directorul Direcției Sanitare a Județului. (Bineînțeles că Director cu D mare!) Iar Stanciu… Stanciu „fu ales” rectorul Institutului. Asta i se păru și lui Niky prea de tot. Stanciu și rector!
– V-ați băgat în Fesene ca să luați caimacul, îi reproșau mai mult sau mai puțin voalat foștii prieteni. Nevasta lui Pavlovici, de exemplu.
Ce să le răspundă? Niky fusese numit, între timp, și conferențiar, iar Pavlovici, deși profesor, după ce fusese reactivat, fu cât p-aci să fie eliminat din nou. Diamant dori să-l pună șeful clinicii de endocrinologie, dar Pavlovici se arătă profund jignit:
– Parcă tu și cu nevastă-ta, Dumnezeu s-o ierte, erați de părere că peste tot trebuie să existe un șir bine delimitat. Inversările astea nu ajută nimănui.
La Institut, studenții făceau toată ziua politică. Nu prea mai învăța nimeni. Pe Stanciu nu se găsi cineva să-l asculte. Era rector, dar parcă n-ar fi fost. Când sosiră minerii pentru prima oară la București, Stanciu făcu niște remarci răutăcioase. In fine, studenții reușiră să obțină îndepărtarea noului rector.
Niky rămase directorul Direcției, conferențiar, consilier al prefecturii, vicepreședinte pe țară al Societății de endocrinologie și membru în conducerea nenumăratelor comitete și comiții. După invazia așa-numiților mineri, Diamant trecu printr-o nouă criză. Pentru câteva zile dădu totul la o parte și se refugie la Piatra Arsă. Dar nici munca la monografia despre timus nu-1 mai incita. Să demisioneze din toate și să facă… să… ce să facă? La Direcție imaginase și pornise niște inițiative, sistemul funcționa – cu rateuri, dar funcționa – față de majoritatea domeniilor de activitate, în sănătate se lucra măcar ca înainte.
Reuși să reorganizeze mai multe secții, avea planuri mari pentru altele. Dacă dădea totul dracului, nu s-ar fi realizat nici măcar lucrurile bune – pe care oricine trebuia să le recunoască. (Dar nu le recunoaștea nimeni.)
Cel puțin de ar mai fi trăit Rori… Ea ar fi fost, în sfârșit, fericită. Toate visele ei în legătură cu Niky nu numai că s-au realizat, dar au fost și depășite cu mult. Șeful clinicii? Păi, acum Niky era el cel ce putea numi șeful clinicii. (Numai că nu avea pe cine! Puținii apți de a conduce se dădeau la o parte, ceilalți nu erau buni de nimic. „Trebuiesc oameni noi!“ se striga și se scria peste tot. „Cei vechi sunt închistați în vechile stereotipii, chiar de ar fi cinstiți…“ Adevărat, numai că, aflându-se în situații concrete, acești oameni noi lipseau cu desăvârșire. „Poporul nostru este talentat și dispunem de cadre de excepție”. Parcă așa spunea și Ceaușescu. Numai că majoritatea cadrelor de excepție părăseau într-un flux neîntrerupt țara, iar altele erau de negăsit. Și asta nici măcar nu puteai s-o spui cu voce tare. Puteai să-l înjuri pe președinte sau pe șeful opoziției sau pe oricine. Dar nu masa inexistentă de cadre de excepție.) Șeful catedrei? Tot Niky era, iată, numit în regulă și șeful catedrei. De s-ar fi zbătut, ar fi putut ajunge și decan. Dar nu era numai șeful catedrei din Institutul lor mai mult sau mai puțin provincial. Era și vicepreședintele endocrinologilor pe țară. Cum ar fi reacționat Rori, dacă ar fi trăit toate astea? Probabil că ar fi fost foarte mândră, probabil că s-ar fi amăgit că ei i se datorează toate. Iar el ar fi lăsat-o să creadă. Poate ar fi fost fericită1.
Niky se gândea tot mai des la lucrurile astea și îi era tot mai dor de Rori. Dar noaptea, când se întâmpla să doarmă în aceeași încăpere unde se afla și Inka-kakadu, Rori îi apărea în vis și-l pisălogea mai abitir ca înainte. Acum ea vedea peste tot dușmani, oameni rapace, gata de a-1 înlătura ba dintr-o funcție, ba dintr-alta, foști și actuali securiști puși să-l hărțuiască. Rori-cea-din-vis se purta ca o avară, înspăimântată să nu-i prade cineva bogățiile. Și cea mai mare teamă îi era lui Rori-cea-din-vis să nu care cumva să strice Niky totul, să nu-și dea cumva demisia, să nu-1 jignească pe cutare sau pe cutare, să fie vigilent cu oamenii securității.
Să mai rămână, să nu mai rămână? Vorbind, într-o seară, cu unul dintre băștinașii din Piatra Arsă, acesta i-a spus:
– Dom’ Doctor, dacă-i părăsiți acum, tot n-o să vă mai creadă nimeni! Or să spună că vi s-a părut că se dărâmă șandramaua și că vreți să vă agățați de cei ce vor veni.
– Dacă plec acum, îl asigură Diamant, nu mai am de gând să mă bag în nici o altă combinație.
– Da, eu vă cred. Dar, dacă rămâneți pe margine, cine o să fie în locul dumneavoastră?
– De ce tocmai eu?
– Și, pe urmă, dacă rămâneți pe margine, nimeni n-o să creadă că ați făcut-o de bună voie. Toți o să vă arate cu degetul: uite, și ăsta a picat, la fel ca mai toți ceilalți.
Diamant îl ascultă cu uimire. Cu puțină vreme în urmă, nimeni n-ar fi îndrăznit să-i vorbească așa la Piatra Arsă. Acolo, orice ar fi făcut ar fi fost socotit un gest providențial, un semn ce trebuia descifrat și urmat. Dar și în cartier (din nou, localitatea devenise cartier al orașului, nemaifiind comună suburbană), și în cartier oamenii începură să nu mai fie de acord unul cu celălalt. Se băteau pentru liberali sau pentru țărăniști, avusese loc chiar și o crimă – nu se știa dacă fusese vorba despre un jaf sau tot despre un dezacord politic – oamenii își susțineau cu tărie ideile. Până și Doctorului i se puteau da staturi.
– Dacă v-ați da – Doamne ferește! – demisia, ce-ați face pe urmă?
Niky nu simțea decât o imensă oboseală. Ar renunța la… La ce ar renunța? La clinică? Nu, la clinică n-ar renunța. La facultate? Păi, la Institut… (Gurile rele spuneau că Diamant ezita să numească un șef de secție la clinică spre a-și asigura un loc comod de retragere.)
Concluzia discuției fu în coadă de pește: omul din Piatra Arsă, revenit la vechile sentimente de încredere mistică în Doctor, își imagină că Diamant va trece în opoziție și că, mai mult ca sigur, după căderea iminentă a „guvernului de hoți și de proxeneți”, va ajunge ministrul sănătății. Omul era un țărănist înfocat. Iar Niky își zise, din nou, că degeaba se agită el atât, până la urmă iarăși soarta va fi cea care o să hotărască și pentru el.
1 Ce subiect tentant se află ca și pregătit! Niky să ajungă politician, parlamentar, noul șef al statului, „tiranul cel bun“ – ca toți tiranii. Noul Ceaușescu. Noul Napoleon de provincie. Sigur, autorul e suveran, dar Niky e prea intelectual pentru un post suprem de decizie. Niky își trăiește propria viață.
