În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020
13. MAI DEPARTE DE APEX NU MAI EXISTĂ NIMIC. DECI, ULTIMUL CAPITOL
Cochilia fusese spartă. Ea n-a putut și nu poate fi lipită la loc. Vuietul ei misterios s-a pierdut pentru totdeauna în nimic. După ce a devenit și formal stăpânul Casei Colțea, după ce a fost absolvit și prin sentință judecătorească de orice delict față de semeni – și câți oameni se pot lăuda cu așa ceva? – Diamant reveni într-o scoică distrusă. Nimic nu mai era ca înainte. Și mormântul Domnișoarei fusese profanat, și Robert, dulăul șef, murise în lipsa stăpânului, și aerul înțepător ,,de afară“ infestase în mod ireversibil plămânii Doctorului. Totul, absolut totul, devenise altceva, se terminase.
Rezultatul acesta este demoralizator1: de cele mai multe ori cei dispăruți prematur în apex sunt izgoniți de acolo prin spargerea scoicii datorită lipsei de înțelegere a celor din jur. În privința Doctorului, intențiile semenilor au fost cât se poate de caritabile, interesul lor a fost curat, strădania nobilă. Și, totuși, rezultatul a fost același.
Mileniul trei se preocupa de ingineria celulelor vii și a mecanismelor robotizate, dar și de apusurile de soare, de veșnicul triunghi mai mult sau mai puțin conjugal, de vechea dorință pentru putere și de la fel de vechile spaime. De frica de moarte, de sex și de dorința de putere. Și, printre picături, o neînsemnată comunitate de oameni își mai amintea, din când în când, de celebritatea unui mic loc, de Doctor. Curiozitatea umană, a acestor oameni reprezintă, însă, subiectul unui alt roman.
Și narațiunea posibilă de urmărit „de afară“ a lui Niky Diamant s-a terminat. Ceea ce a mai filmat câte un reporter curios din turnul uitat la circa o sută de metri de Casa Colțea, ce a revendicat un bărbat venit din străinătate, stâlcind ușor cuvintele românești și pretinzând că ar fi nepotul doctorului Diamant, modul cum, până la urmă, a trebuit să fie stârpită haita flămândă și total sălbăticită de câini din spatele zidurilor, faptul că a rămas un mister realitatea că leșul Doctorului n-a fost găsit niciodată – de parcă s-ar fi dizolvat cu adevărat în neant –, modul cum s-au risipit în toate vânturile nenumăratele obiecte utile și inutile din bătrâna clădire din Piatra Arsă, publicarea postumă a impresionantei lucrări în trei volume despre timus, acea glandă stranie despre care abia după apariția monumentalei opere a savantului decedat s-a putut afla cu certitudine calea științifică de urmat, ciudata garderobă matrimonială vândută unui teatru sau numeroasele piese desperecheate ale unor mașinării, ale unor mobile, ale unor vieți, toate astea nu-1 mai priveau în nici un fel pe Niky. Ele făceau parte dintr-o lume la fel de inconsistentă ca și cea a amintirilor duse cu sine în profundul apexului.
Fiecare viață sfârșită mai pâlpâie dureros în obiectele și amintirile ce se reintegrează în natură mai încet decât corpul uman. Mai încet, dar la fel de sigur. Doar sufletul, înainte de a se retrage în ceea ce numim în mod convențional „moarte“, se mai ascunde în apex.
Există circumstanțe istorice favorizând unii oameni să se retragă în centrul cochiliei cu mult înainte de a se muta definitiv sub o lespede de mormânt. Moarte lentă? Mijloc de autoapărare? Ultimă soluție? Întrebări sunt nenumărate: de pildă, de ce tocmai predestinatul spre succesul social Diamant?
Din interiorul cochiliei nu ne parvine decât zgomotul mării. Spărgând scoica, nu se mai aude nimic. Efectul nu se traduce în nici un dezechilibru notabil: valurile mărilor vuiesc în continuare, la fel de capricioase, fără să se simtă în nici un fel că din niște cochilii sparte s-au mai scurs în neant zvonuri asemănătoare. Nu, „afară”, sfărâmarea unei scoici și dispariția unui vuiet nu produc nici un dezechilibru notabil.
SFÎRȘIT
