În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020
3. AUTORUL ÎȘI FACE AUTOCRITICA: UNDE AU DISPĂRUT PERSONAJELE?
„Uite cine ne conduce!“ a repetat și el, asemenea atâtor altora, toată viața, de când se știa. Acum, în calitatea sa nouă, era chemat să reorganizeze instituțiile sanitare și nu găsea oameni cu care să-i înlocuiască pe cei vechi. Și, trebuia să admită, situația în sector era mai bună decât în alte domenii. Aici măcar nu se afla un agronom sau un strungar în funcția de director de spital. Medicii la care se gândise refuzau cu încăpățânare orice avansare administrativă, i se cerea să promoveze oameni tineri, însă aceștia fie că refuzau și ei, fie că erau complet lipsiți de calități organizatorice. Și, apoi, lipseau cu desăvârșire tinerii specialiști, de ani de zile nemaidându-se examene în acest sens. Totuși, nu puteai pune un medic de circă de la Muntele Abrupt director al spitalului județean! De ce nu? l-a întrebat cineva de la minister, însă respectivul era și el de douăzeci de ani pe postul acela și nici prin gând nu-i trecea să se recuze spre a-i face loc unuia mai tânăr.
– Nimeni n-a fost știutor de toate de la început, i-a spus într-o zi Păruș. Ședea în biroul lui Diamant și acesta nu știa cum să-i spună că va trebui să se dispenseze de veșnicul subșef de la Direcție.
– Zilele acestea va trebui să ne vină și nouă o nouă schemă de funcționare, pregăti șeful terenul. Indicațiile sunt să aducem oameni noi. Apoi roși tot: „indicațiile”! Nu i-a dat nimeni nici un fel de indicații. Dar cum să-i spună că toată lumea se aștepta la așa ceva de la el?
Luară o listă cuprinzând cadrele din județ. Un tabel nesfârșit. Păruș îi cunoștea pe toți. Știa și câți copii au, și dacă ar fi dispuși să-și părăsească actualul loc de muncă, și dacă beau sau nu, și când și unde și-au făcut specializarea. Păruș era o magazie vie de date. Diamant nu apucase încă să-și facă echipa și „vechii tovarăși” rămăseseră încă pe posturi. Doar în locul lui Stanciu apucase să numească un adjunct, un cadru într-adevăr tânăr, însă care regreta și ofta de zece ori pe zi după munca de la spital. Fusese un ginecolog căutat, câștigase înainte cât a vrut, se plângea mereu că se descalifică printre hârțoage. Așa că, Diamant fiind mai tot timpul prin ședințe, la clinică sau la Institut, Direcția mergea mai departe datorită lui Păruș. „Ar fi o tâmpenie să renunț la omul ăsta, la doctorul Palux, îl străfulgeră brusc pe Niky. Fără el nici măcar n-aș știi ce butoane trebuiesc apăsate”. Așa că, privindu-1 cu alți ochi, începu să-l descoase.
– Eu știu că va trebui să plec, îi spuse Păruș. Numai săptămâna trecută în cele două ziare locale, a… și în unul nou, s-au întrebat de vreo cinci ori de ce mai sunt eu aici.
– Dar ce au cu dumneavoastră?
– Păi, parcă dumneavoastră nu știți… Eu am fost și pe vremuri aici… Sunt de douăzeci și trei de ani la Direcție.
– Și de asta merg lucrurile atât de prost pe cum merg, fiindcă nu v-am dat eu afară?
– Ei așa spun. Cred că sunt cinstiți când vor să vadă fețe noi. Își închipuie că asta ar rezolva toate problemele. Dacă n-ar avea nici amăgirea asta…
– E numai o amăgire?
– Și în afară de asta, mai e și o doză de răzbunare la mijloc. Adică, în timp ce ei au fost la țară sau în locurile cele mai nenorocite, eu am tras foloasele…
– Și le-ați tras?
– Domnu’ doctor, acum între noi doi: cum mă puteam eu îmbogăți aici? Eu n-am avut nici măcar pacienți care să-mi aducă una sau alta. Tot ce am realizat a fost să obțin, prin șaptezeci, locuința de bloc. E centrală, e bună, mi-am cumpărat-o. În rest… Știu, se povestește că fiecare post la oraș costa o cotizație fixă. Da, dar nu mi se aducea nimic mie. În toți acești ani am primit vreo doi litri de țuică și câteva pachete – nu cartușuri – pachete de țigări. Eu n-am fost niciodată mai mult decât o simplă rotiță. (Diamant îl crezu. Mai târziu află, întâmplător, că Palux exagerase din modestie. Și nu exagerase puțin…) Dacă aș rămîne, tot o simplă roțiță aș fi. Or, acum vă trebuiesc oameni cu inițiativă.
– De unde?
– Meseria se învață.
Diamant avea impresia că Păruș pledează prea vehement pentru a fi trimis la o circă. Când află că omul mai e și medic primar, Niky își spuse că la Direcție Palux măcar nu omoară pacienții.
– Cum ați putut ajunge medic primar de aici?
– Păi, am mai avut un salon la județean.
„Atunci, ce te plângi că n-ai primit în atâția ani nimic?“ Continuară să consulte lista. Datele ieșeau din Păruș ca din memoria unui calculator. Oamenii propuși de Palux nu-i plăceau din start lui Diamant. Cei mai mulți îi erau de-a dreptul antipatici. „Totuși, nu se poate lucra cu ăștia vechi, remarcă Diamant, nu se pot dezbăra de foștii lor tovarăși, de eternele lor criterii…”
– Bine, concluzionă șeful, trebuie să întrerupem aici. La șapte am un executiv la prefectură. Probabil că iarăși nu terminăm până la miezul nopții! „În curând, continuă în gând, am să devin și eu un funcționar, asemenea lui Phalus.”
– Adevărul este că eu mi-am făcut întotdeauna cât de bine am putut datoria, reluară Păruș discuția în mașină. Se poate că nu ni s-a cerut ceea ce ar fi trebuit cu adevărat să facem, însă eu am fost întotdeauna harnic.
– Sunt convins că veți fi la fel de harnic și în continuare. Diamant îl testa. Din când în când îl privea prin oglinda retrovizoare.
– Nu-i totuna. Sigur că da, aș lucra la fel ca înainte. Dar am obosit să mă văd toată ziua în ziar, de parcă eu aș fi ultimul criminal. De parcă din pricina mea nu s-ar găsi medicamente, așa cum a afirmat unul care până acum câteva luni scria articolele de fond despre binefacerile socialismului. Iar săptămâna trecută, un altul a susținut textual că medicii nu se prezintă la program fiindcă sunt controlați de indivizi ca mine. Nevasta ăstuia e doctoriță și eu m-am zbătut să ajungă la Municipal. Acum vrea să ajungă la Direcție. Bineînțeles în locul meu.
– Cum o cheamă?
– Ce importanță are?
– Dacă vine la mine, să știu cu cine am de a face.
Păruș dădu a lehamite din mână și-l rugă pe Diamant să oprească. Ajunseră în dreptul blocului său.
Pornind, Niky își spuse că, dacă tot se vorbește că unii, cei compromiși, trebuie să se purifice o vreme, ce purificare mai dură decât cea prin care trecea Palux s-ar putea găsi? Plus că, mai mult ca sigur, omul nici n-ar fi putut fi folosit cu un randament mare altundeva decât în singurul loc unde era de neînlocuit. (Dar Diamant nu știa încă, pe vremea aceea, cât de căliți erau foștii șefi la orice invective.)
Ședința nu începuse, așa că Diamant mai fugi până la clinică. Aici îl întâlni pe…
În acest punct, autorul își cere scuze de la cititor. El constată că în criza economică generală în care cartea riscă să se înece, a ajuns și la o criză incredibilă de personaje. În mod indiscutabil, romanul acesta este prost construit. Doctorul Diamant intră în clinică – instituția cu un rol atât de mare în economia romanului – și se pomenește că nu are cu cine schimba o vorbă. Personajele fie că au murit într-o proporție necugetată încă în partea întâi, fie că nici nu s-au născut. E cu totul și cu totul neplăcut să începi să inventezi personaje noi când te apropii de sfârșitul narațiunii.
Totuși, până și Niky trebuia să se destăinuie cuiva. Figura cu papagalul sau aialaltă, cea cu dulăul cu ochi inteligenți, ar transforma romanul într-un manual de zoologie. Dar, poate, drama asta nici nu i se datorează într-o măsură atât de mare scriitorului: bietul doctor Diamant se vedea tot mai iremediabil înconjurat de figuri noi, de oameni pe lângă care a trecut de mii de ori fără a se întreține vreodată cu ei, însă pe care încerca mai nou să-i folosească în locul celor ce s-au risipit în paginile anterioare ale cărții. Unul dintre aceștia era Vlaicu. (Aurel Vlaicu!) Vlaicu era un tânăr medic, veșnic înzestrat cu tot felul de certificate medicale atestând necesitatea de a se trata la oraș. Drept urmare, reuși să rămână într-un perpetuu provizorat la clinică. După revoluție, reuși să-și legitimeze situația, făcea, parte din tot felul de organizații de opoziție și era, pe zi ce trecea, mai obositor. Diamant se autoanaliza sincer: să fi fost de vină șefia că nu putea să le mai dea dreptate în toate tinerilor revoluționari? Să fi fost acesta motivul că un ceva din subconștient îl împiedica să găsească oameni noi? Dar nu pur și simplu „oameni noi”, ci tineri cu adevărat de perspectivă. Pe care să-i poată aprecia drept oameni de perspectivă. Mișunau aceia prin jurul lui și nu-i vedea el? (E îngrozitor! Cu cât trec paginile, parcă, într-adevăr, aceasta devine problema cea mai acută a cărții: unde sunt oamenii?)
Aurel Vlaicu era de gardă. Bineînțeles că prima întrebare pe care i-a adresat-o șefului abia intrat pe ușă a fost:
– Am auzit că încă nu l-ați dat afară pe Phalus.
– Ai auzit bine. Și cred că nici nu-1 dau afară.
– De ce?
– Spune-mi și mie pe cine am dat eu afară?
– Păi, tocmai asta e!
– Spune-mi și mie de ce te deranjează atât de tare doctorul Păruș?
– Când știu că e tot acolo unde a tronat atât amar de vreme, am impresia că nu a avut loc nici o revoluție.
– Și, dacă-1 expediez la spital, ai avea impresia că s-a schimbat ceva?
– Dacă dumneavoastră l-ați expedia pe Phalus în mă-sa…
– Nu, dacă l-aș expedia undeva, l-aș expedia acolo unde este calificat să meargă. Adică să-și valorifice diploma de medic.
– Mă rog. Nu spune nimeni că trebuie împușcat. Dar dacă Phalus n-ar mai fi la Direcție și dacă toți ceilalți n-ar mai fi pe vechile lor posturi…
– Tu nu pricepi că meseria de conțopist este singura la care se pricepe? Dacă pleacă de acolo, omoară bolnavii.
– Atunci să se ducă să măture străzile!
– Cu diplomă de medic primar?
– Păi, chiar dumneavoastră ați spus că nu se pricepe la chestia aia cu bolnavii… Ce? El n-a trimis destui la plimbare, chiar dacă au avut diplome?
– Cunoști tu un caz concret? Spune-mi măcar unul…
– El a fost o rotiță zeloasă a unui sistem. („Asta a spus-o însuși Păruș“ își recunoscu Niky.) N-am să-l uit niciodată cum venea să ne porcăie pentru indicele de natalitate…
– Nu putem arunca tot sistemul.
– Da, povestea aia cu „socialismul cu față umană”! Vlaicu râgâi.
– Asta ar însemna să renunțăm și la uzinele ultimilor patruzeci de ani și la blocuri și la…
– Cu timpul, se va renunța, oricum, la toate monstruozitățile alea…
Diamant se grăbi să-și viziteze bolnavii. Apoi îi veni o idee.
– Ia spune-mi, îl căută el iarăși pe doctorul Vlaicu. Nu știu cum stai tu cu specializarea și cu toate celelalte. Insă pe cine vezi tu șef de secție aici?
– Păi, nu mai suntem decât trei medici mari și lați… Pardon, cu dumneavoastră patru. Dacă dumneavoastră considerați că e O.K. să bântuie doar trei doftori într-o hardughie ca asta, atunci e corect și că tovarășul Phalus tronează în continuare la Direcție.
– Bun. Nu pentru că ești obraznic, ci fiindcă vreau să văd efectiv ce știi, ce-ai zice dacă ai conduce tu clinica de săptămâna viitoare?
– Eu? Tânărul roși ca racul. Eu?! Nu, mulțumesc!
– De ce nu?
– Fiindcă nu sunt eu cel mai indicat.
– Păi, singur ai spus că n-ați rămas decât trei…
– Da. Doamna Dragomirescu s-a transferat la Cluj, doctorul Ignat ne-a trimis o vedere caldă de la Mannheim, doamna doctor Matei e în concediu de maternitate, iar taica Ambruș s-a pensionat. A, să nu uit, dumneavoastră ați plecat la Direcție.
–Tocmai! Și atunci de ce nu vrei să…
– Nu vă supărați, dom’ profesor, dar cât timp Păruș e mare șmecher la Direcție, eu nu pot să accept nimic.
– Păi, la Direcție nu te pot lua. Atunci ar mai rămâne numai doi medici aici.
– Eu nici nu vreau să devin funcționar. Nu de aia mi-am frecat nădragii la Institut.
– Adică funcționar să fiu doar eu?
– Cu dumneavoastră lucrurile sunt O.K.
– Bineînțeles. Eu nu trebuie să mă mai ocup de medicină… E ușor să faci politică de pe marginea drumului… Mai greu să te înhami.
– O să ne vină și nouă rândul.
– Vouă? Care „vouă“? Cine vă împiedică?
– De ce nu vreți să înțelegeți că vechile structuri au rămas aceleași?
Nu, Diamant nu putea înțelege. Ieși furios și trecu strada la prefectură. Avea tot timpul disponibilitatea de a lega un dialog cu tinerii furioși și se simțea mereu provocat de ei. Oricât se străduia, nu le putea găsi logica. Bine, structurile vechi n-au fost încă înlocuite în totalitate, bine, n-au fost înlocuite încă nici cincizeci la sută, dar unde sunt cei care vor să le ia locul? La mitinguri? Mitingul e una și munca alta. Să fi devenit el atât de retrograd încât să nu înțeleagă? Tocmai el, care se lăuda în forul său intim, și nu numai, că are marele avantaj față de toți predecesorii de pe scaunul de director al Direcției sanitare a județului că nu ține deloc, DAR DELOC, să rămână acolo, că ar considera un privilegiu ziua când ar fi destituit și trimis la lucrarea sa despre timus și la bolnavii săi de hipofiză? Vom merge mai departe, își spuse, intrând în clădirea prefecturii exact la timp, o să mergem mai departe și când o să fie și tinerii furioși de acord că le-a venit vremea, o să ne întoarcem la spital sau la… sau la măturatul străzilor, unde dorea Vlaicu să-l trimită pe Păruș.
Așezându-se pe scaunul lui „obișnuit”, colegul din dreapta, un economist, îl întrebă în șoaptă:
– Auziți, aveți un medic la Direcție, unul Păruș?
– Da. Ce-i cu el?
– Se spune că ăla-i acolo de douăzeci de ani.
– De douăzeci și trei.
– Și n-ar trebui vânturat?
Diamant vru să înjure, apoi să-l întrebe pe economist dacă Direcția sanitară s-a băgat vreodată în treburile Circumscripției financiare a județului, apoi… Pur și simplu nu știa ce să răspundă. Dar nici nu mai trebuia s-o mai facă: celălalt era atent la anunțarea ordinei de zi a ședinței de executiv.
