În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020
11. DUPĂ TREI LUNI
După trei luni, Niky continua să locuiască în vila unde mai trăiau colocatarii – sau chiriașii, ca să folosim termenul exact, termen nepriceput niciodată de Diamant în adevărata lui dimensiune. De când murise Rori, Laura-Lavinia se întâlnea mai des cu Doru, acesta venea acum ca un adevărat ginere în casă. ,,Ba, de fapt, nu el este ginerele, eu am devenit socrul, își spunea Niky“. Mai nou, tânărul nu mai fugea de întâlnirile cu tatăl Laviniei, doar că medicul nu mai manifesta nici un interes pentru el. Amânat de câteva ori de la armată, Doru intenționa să „scape o dată și de coșmarul ăsta“ și discuțiile despre căsătorie se precipitau pe măsură ce se apropia termenul înrolării. Tata socru nu părea deloc interesat de subiect, el, conferențiar cu procură și șef de clinică tot cu procură, era dispus să discute doar despre problemele timusului și despre întâlnirile cu bătrânul Colțea. Acasă venea tot mai rar, odată cu dispariția lui Rori, îi pierise orice poftă de a mai da pe la vilă. Despre schimbul acela de proprietate nu se mai știa nimic. Diamant pur și simplu încetase să mai urmărească stadiul în care se aflau hîrtiile, iar Laura era fericită că tatăl ei nu mai pomenește nimic despre acel subiect și nu-1 întreba, mai ales că-și băgase în cap că Niky era încredințat că proiectul său nesăbuit ar fi fost cel ce a băgat-o pe Rori in mormînt. (De foarte multe ori se întîmplă să avem convingeri necontrolate despre gândurile intime ale altora, „convingeri” ce i-ar mira în primul rând pe cei la care se referă.) Dar – Lavinia n-avea de unde să știe – Colțea era cel ce insista tot mai mult în legătură cu schimbul, iar Niky răspundea mereu mai vag, învăluindu-1 pe bătrân în discuții teoretice și lăsîndu-1 să-și spună în mod exclusiv punctul de vedere. Probabil că nici nu există casa aceea, concluziona Lavinia.
Niky însuși n-ar fi știut de ce îl frecventa atât de des pe Colțea. Nici măcar nu putea să spună că bătrânul i-ar fi fost simpatic: suficiența și aerele de atoateștiutor, apetitul spre vorbă și spre autoadulare făceau din Colțea un interlocutor dificil. Dar Niky revenea tot mai des în „Casa fantomelor”, începuse să se obișnuiască și cu arhitectura ei aiurită, cunoscând-o își dădea seama că labirintul de încăperi nici nu era atât de încâlcit, pleca de multe ori singur, ieșind direct în curte sau mai străbătând câteva coridoare, înțelegându-se bine cu dulăii și primind chiar și o cheie la poartă.
Într-o seară îl ascultase mai mult ca de obicei pe amfitrion, acesta fusese mai concret ca altădată, îi arătă și niște cărți minunate și se făcu ora două după miezul nopții. Niky rămase până dimineața în „Casa fantomelor”. Fata îi pregăti o cameră și, de atunci, doctorul începu să-și petreacă măcar o noapte pe săptămână acolo. Apoi mai multe.
– Mă tot gândesc, îi spuse într-o seară Niky bătrânului, mă tot gândesc la prima noastră discuție mai lungă. .
– Da, când mă suspectai că sunt un mare ambițios, un carierist, un ahtiat după succese.
– Carierist?! Niky începu să rîdă.
– Nu râde! Asta a fost din prima clipă enigma ce ți-am pus-o… adică ți-ai pus-o dumneata în legătură cu mine: cum se poate ca un om atât de avid după faimă a putut să renunțe cu atâta ușurință la licențe și titluri? Recunoaște că nu e așa!
– Domnule Colțea, n-ați cunoscut-o pe soția mea…
– Dumnezeu s-o ierte!
– …poate că dacă ați fi cunoscut-o, am fi avut o explicație. Ea era teribil de nepractică, deși își dădea aere de mare pragmatică, dar avea o mare calitate: mirosea foarte repede oamenii. Nu vreau să spun că era o mare psihologă…
– Psiholog?! Ce-i aia psiholog?
– …dar descoperea foarte repede mobilul ce-1 mână pe fiecare om. Asta este mai curând o… un dezavantaj decât o armă.
– Cunoașterea, în măsura în care este reală, nu reprezintă niciodată un dezavantaj!
– Ba da! În cazul acesta este un mare dezavantaj: nu este plăcut să suspectezi mereu orice partener de o intenție ascunsă.
– Păi, dacă suspiciunea se adeverește…
– Da, dar în felul acesta se poate foarte greu trăi într-o colectivitate.
– Mai ales într-una concentraționistă, recunoscu bătrânul.
– Indiferent în ce societate. Dar… mă rog, nu știu ce ar fi spus ea despre dumneavoastră… Bănuiesc că n-ar fi putut fi prea imparțială, prea vă antipatiza pentru schimbul de locuință…
– Eu n-am văzut-o decât o dată pe doamna, și atunci doar pentru câteva clipe. Nu știu de ce n-ați rămas mai mult… Mi-a lăsat o impresie cât se poate de…
– Nu v-ați cunoscut. Rori nici nu v-a observat, prea era disperată de schimb. Dar ce voiam să spun? A! da. Chiar și în… în lipsa ei, cred că vă pot spune… ăăă… Noi ne cunoaștem acum de destul de multă vreme, vorba ceea, am deja și cheie la poarta dumneavoastră… Eu cred că enigma despre care vorbiți și care vă preocupă în primul rând pe dumneavoastră și nu pe mine, eu cred că această enigmă nu este altceva decât un ecou tardiv al faptului că ați rămas aici și că nu v-ați luat licențele și titlurile… „ce vă obsedează”, ar fi vrut să termine fraza, dar se opri.
– Dumneata!, dumneata, tinere… Colțea roși puternic și vărsă jumătate din conținutul ceștii de ceai. Dumneata habar n-ai! Dumneata…
– Domnule Colțea! Vă rog să mă scuzați, eu n-am vrut să vă jignesc. Lui Niky îi părea sincer rău că a vorbit deschis cu acest bătrân smintit și bolnav, ce trăia închis în carapacea lui de automulțumire.
Colțea trebui să înceteze câteva clipe să vorbească începu să gâfâie puternic și o venă i se zbătea amenințător pe frunte. Apoi, încetul cu încetul, se liniști. După care închise ochii. Doctorul îl lăsă să-și revină, gândindu-se dacă n-ar fi cazul să-i dea niște picături din flaconul aflat mereu la îndemână. După o vreme, Niky observă că bătrânul îl privește lung.
– Greșești, tinere, greșești ca de obicei!
– Se poate, admise Niky, izbit de aroganța celuilalt.
– Mi-ai povestit ieri…
– S-o lăsăm baltă! Odihniți-vă puțin. Eu mai stau câteva clipe, apoi trebuie să plec fiindcă mâine…
– Mâine? Ce e mâine? Ce e mâine altceva decât azi? Mare brânză! Mi-ai povestit ieri cum ai fost la întreprinderea de locuințe și cum te-a lăsat un funcționar să aștepți trei sferturi de oră… ca să nu-ți rezolve nimic. Așa-i? Dumneata ești profesor universitar, director de clinică, doctor… De vine cineva la dumneata la consultație, te așteaptă ca pe Mântuitorul. Probabil că și studenților le e teamă de dumneata. Și asistenților. Și personalului…
– Nu sunt chiar un căpcăun…
– …la clinică, la facultate, în cabinet ești cineva. Dar la ghișeul de la întreprinderea de locuințe ești mai puțin ca un puști de cincisprezece ani: măcar pe ăla poți să-l folosești să-l trimiți după țigări. Acum să nu-mi spui că n-a știut funcționarul cine ești. Fii sigur că a știut. In primul rând că avea actele doveditoare anexate la dosarul predat, în al doilea rând pentru că ăștia întotdeauna vor să știe cu cine au de-a face… A știut, însă acolo nu reprezentai nimic! Colțea tăcu și așteptă satisfăcut ca Niky să-i răspundă. Ce să-i răspundă? Ce poți să răspunzi la așaceva? Nu poți decât să te enervezi.
– Bine. Și ce-i cu asta?
Colțea continua să tacă și să-l privească încântat. Iar Niky, la rândul său, continua să se enerveze. Ce dracu’ să faci altceva? Ce să spui? Și, ca să pună capacul la toate, mai interveni și fetița:
– Lasă, bunicule, nu-i toată lumea ca tine…
– Păi, dacă nu-i toată lumea ca bunicul, atunci de ce nu se duce el să rezolve ceea ce se dovedește prea greu pentru mine? De ce să mă duc eu peste tot, numai ca el să se distreze cât sunt eu de…
– Domnule doctor, nu te supăra, dar eu n-am vrut nici o clipă să forțez nota. Uite, dacă vii într-o zi pe lumină, acum că e frumos afară, am să ies și eu puțin. O să ne plimbăm prin satul ăsta, că tot sat a rămas, chiar dacă acum se numește comună suburbană, și ai să vezi cum eu, om care și-a dat tardiv seama că nu are licențe și titluri – așa ai spus, nu? – ai să vezi cum mă tratează pe mine oamenii!
Niky mai bombăni ceva, se sculă și plecă, jurându-și să nu se mai întoarcă niciodată acolo.
– Niky, eu în casa aceea nu mă mut! îl întâmpină acasă, zbierând, și Inka-kakadu cu vocea lui Rori.
– Ia mai du-te și tu dracului! și-i aruncă un prosop peste colivie.
– Niky? Ce faci, Niky? Vrei să mă sufoc?
Când spunea și alte cuvinte, Inkaka-kadu avea chiar și logica lui Rori:
– Nu știi că în felul ăsta n-am aer?
Niky luă prosopul de pe cușcă și ieși furios din încăpere.
12. ÎN CONTINUARE
Într-o zi, Colțea îi arătă biblioteca. Adică o parte din bibliotecă: „Sala fondului de informare”. Doctorul Diamant, care se obișnuise treptat cu casa și care nu mai vedea clădirea ca pe un labirint, se miră totuși când, pășind peste un prag, dădu de un nou corp de construcție.
– Cândva, va trebui să-mi arătați și mie planul acestei hardu… acestui palat, îi spuse gazdei.
– Va trebui mai întâi să-l facem, pentru că nu țin minte să am vreunul vechi.
Și astfel dădură de o cămăruță plină cu enciclopedii de tot felul: Larousse în șase volume mari și o mulțime de Petit Larousse, Brockhaus în 21 de volume, Meyers in optsprezece cu trei anexe, Melz mic în italiană și Tolnai în maghiară, Lazăr Săineanu, enciclopedia engleză legată in piele și cea rusească (Balșoi) ocupând o etajeră întreagă. Enciclopedii ale muzicii și ale artelor plastice, ale diferitelor literaturi, enciclopedia spirtoaselor și cea a chimiei generale, dicționare lingvistice și dicționare ale marilor civilizații, un fond documentar imens se afla în cămăruța aceea.
– Am impresia, spuse Niky, că, până la urmă, toate astea devin totuși redondante.
– Și da și nu. Colțea mângâia cu plăcerea colecționarului rafturile pline. Aici este tot. Și o luă înapoi spre fotoliul său. Întorcând capul, puteai să-i spui orice, necitindu-ți de pe buze, nu-1 ajungea nimic. Timpul discuției îl stabilea el. Știi, spuse iarăși, ajungînd în încăperea mare, străjuită de jur împrejur de galeria de la etaj, totul, dar absolut totul a fost deja catalogat.
– Nu totul.
– Ba da! Totul a fost spus. Numai că doar geniile îl redescoperă mereu.
– Ce?
– Cum ce? Totul… sau, mai bine zis, părți din el.
– Se fac atâtea descoperiri senzaționale. Se introduc noțiuni inedite ce acoperă elemente și fenomene nou descoperite.
– Care se încadrează cu toate în parametri deja trasați. Uite, am să-ți dau un exemplu. Cu mulți ani în urmă, imediat după război, m-am ocupat de un tânăr foarte capabil, un urmaș pe linie directă al familiei Bibescu. În felul acesta, meditând fiul, am ajuns în relații apropiate cu tatăl. (N-a fost chiar un Bibescu, ci doar o rudă, îi explică, peste ani, fata.) Prințul fusese o vreme judecător, apoi, la puțin timp după ce s-au întîmplat cele pe care ți le povestesc, au plecat cu toții din țară. Habar n-am ce s-a ales din ei. Dar îmi amintesc că tatăl era un jurist cu totul și cu totul de excepție. A fost o vreme avocat, apoi judecător – ți-am spus, cred. Însă întotdeauna era interesat doar de speculațiile, de finețurile pe care ți le poate oferi doar dreptul. Are și un tratat de procedură, poate l-ai văzut. Dacă nu, ți-1 pot arăta eu. Cu dedicație. Omul ăsta poseda dreptul în degetul mic, te rog să mă crezi! Și totuși a avut naivitatea de a pune un rămășag cu mine, un rămășag pe care, bineînțeles, l-a pierdut.
– Bineînțeles, nu s-a putut Niky reține să nu-1 îngâne, deși îl cunoștea de acum prea bine pe bătrân.
– Adică vrei să spui ce? Vrei iar să arăți că mă laud de pomană! Colțeă roși puternic, tăcu mai multe clipe lungi, apoi reluă: toți credeți că eu nu vorbesc decât fantasmagorii numai și numai pentru că n-am titluri și licențe… Așa a crezut și Bibescu. Avocatul celebru, magistratul despre care poate să-ți vorbească ori ce om care a trăit în România înaintea războiului, judecătorul care a preferat să joace șah cu faptele oamenilor, omul de lume și proprietarul de automobile… Așa a crezut și el. Am pus rămășag fiecare pe lucrul ce-1 iubea cel mai mult din ce mai deținea: el pe ultima sa mașină și pe cîinele său favorit, eu pe colecția mea de stampe de Dürer.
– Posedați așaceva?
– Ce să-i faci, ăștia, ignoranții, mai avem uneori și noroc. Nu se spune așa? „Prost să fii, noroc să ai“! Am intrat odată la o licitație publică și toată lumea se învârtea în jurul unui candelabru de nu știu unde și al unei garnituri de mobilă de nu știu care și al unui tablou din școala lui Rubens, despre care se spunea că e chiar de Rubens, de parcă mai poate spune cineva azi cu precizie pe care înger l-a făcut maestrul și pe care ucenicul? Nici Rubens însuși nu ne-ar mai putea spune cât și unde a pus și el pensula pe tablourile SALE… Și atunci am dat de o mapă cu desene nebăgată în seamă de nimeni, încât am obținut-o aproape pe nimic. Numai că ignoranța, adevărata ignoranță, trebuie pedepsită și nu m-am putut răbda să nu fac rost de toate atestatele indubitabile pentru desenele mele și să nu le arunc în față tâmpenia. Au scris și gazetele despre cazul acesta. Dacă vrei, îți arăt niște ziare vechi germane… Dar dumneata m-ai întrebat dacă le mai am… Adică dacă nu le-am pierdut în acel rămășag. Colțea se înroșise din nou și pufnea la fiecare cuvînt. Vino să ți le arăt! Dumneata ești un om învățat, vei putea să constați că-s originalele și nu niște copii… Vocea bătrânului era numai fiere și Niky știa că vrea să-l ducă să-i arate niște falsuri spre a-1 pune la încercare și spre a-1 umili.
– Lăsați, domnule Colțea, desenele acelea trebuiesc văzute pe lumină, nu noaptea.
– O să-ți fac și lumină, nu te teme!
– Măcar prima dată să le văd pe lumină! Mai bine povestiți mai departe cu rămășagul!
– Achile! strigă bătrânul și unul dintre dulăii săi imenși apăru de undeva și i se gudură la picioare. Achile, explică stăpânul, este fiul cățelei câștigate cu prilejul acela. Achile are un pedigri demn de un suveran al unui imperiu milenar, he, he!
– Și care a fost subiectul pariului?
– Subiectul? Subiectul a fost acela că și Bibescu se lăuda în… cu noutăți în știință, cu veșnicele descoperiri menite să împingă civilizația înainte, cu… Și el, la fel ca dumneata, susținea că apare întotdeauna ceva nou, ceva necatalogat până atunci. Subiectul pariului a fost acela că el s-a angajat să descopere un delict pe care eu, profan, ignorant, om lipsit de titluri și licențe, să nu-1 pot încadra într-un paragraf de lege. Cu alte cuvinte, un delict nesancționabil, lipsit de orice precedent, neîncadrabil în nici un cod penal sau civil. Doi ani ne-am târguit: el venea cu un delict, eu îi găseam imediat locul în cartea legii. Pe urmă, ei au plecat din țară și mi-au lăsat mașina și cățeaua, străbunica lui Achile.
– Ziceați că-i fiul ei…
– Cum o să zic așa ceva? Fă și dumneata un calcul… Însă Bibescu n-a fost încredințat încă nici atunci că ar fi pierdut rămășagul. Doi ani și-a tot bătut capul și nu i-a ajuns să se convingă cât de inutil se muncea.
– Și ați câștigat mașina…
– A ajuns până acolo încât a comis el însuși un delict – pentru care era s-o încurce rău. La proces, e drept, n-a putut fi acuzat pentru delictul comis, dar i s-a găsit o altă vină, pe care n-o avea în realitate. Așa e întotdeauna…
– Da? Poate. Numai că tot ceea ce susținea acest om și ceea ce am susținut eu nu se potrivește. El vorbea despre justiție, adică despre o ordine zămislită de om, iar eu vorbeam despre descoperirile neîncetate în natură. E cu totul altceva. Vă asigur că în cărțile evului mediu n-a existat nici un cuvânt despre neutron sau… sau despre laser!
– Nu poți fi sigur nici măcar de asta… Ce dovadă ai? Eu, din păcate, am prea puține cărți din evul mediu. O să ți le arăt pe cele pe care le dețin și sunt convins că n-ai să mai vorbești cu atâta dispreț despre ele.
– Când am vorbit eu cu dispreț despre ele?
– Fiindcă, dacă nu conțin nu știu ce denumiri și clasificări contemporane nouă, acest lucru nu-1 cuprind nici enciclopediile din, să zicem, 1950. Dar, dragul meu, cadrul pentru aceste noțiuni este deja trasat. Există doar căsuțe libere, sertare aparent goale. Dacă știi să citești o asemenea carte, dacă ai informația necesară și puțină inteligență, nu te mai poate surprinde nimic. Toate vor apare la locul lor descris aprioric în cărți.
– Dumneavoastră aveți și inteligență și informație. Cum de n-ați reușit să umpleți măcar unul dintre aceste sertare goale?
– Domnule doctor, de cât timp te ocupi dumneata de timus? .
– De aproape douăzeci de ani.
– Și vrei ca eu să umplu dintr-o trăsătură de condei ceea ce dumneata n-ai reușit în douăzeci de ani?
– Stați puțin! Păi, nu eu, ci dumneavoastră ați afirmat că trebuie doar puțină știință și inteligență spre a putea umple toate locurile albe din enciclopedii.
– Și dumneata crezi că nu-i posibil.
– Era vorba despre…
– Crezi sau nu crezi că-i posibil?
– Nu cred că la atât se reduce totul.
– Deci nu e posibil! Bine. Deci, dumneata susții că nu e posibil să acoperi numai cu puțină știință și inteligență punctele albe de pe harta cunoașterii. Bine. Dar în felul aceasta măcar ai aceptat existența acestor puncte albe. Păi, chiar asta am afirmat și eu de la început: că aceste cărți conțin toate punctele albe. Nu rămâne decât să fie completate. Ele ne arată și unde se află acele puncte. Sau pete. Hai să-ți fac plăcerea să le numesc pete. Numai că aceste pete nu rămân nici ele aceleași. Ele migrează. In timp, alte și alte lucruri s-au uitat. Urmează să fie redescoperite și ele.
Niky venea tot mai des la Casa Colțea, se enerva de sofismele bătrânului, sta la taclale cu acesta, îi mânca fructele, își dovedea sie însuși că totuși „Casa cu stafii” există în ciuda convingerii Laurei – Laviniei cum că n-ar fi vorba decât despre o himeră. Niky venea tot mai des acolo pentru că s-a obișnuit cu acest loc. Cât de prozaic am formulat acest adevăr: „Îl atrăgea tot mai mult acest loc“. În fond, acesta era chiar adevărul.
Apoi, între vizite, când avea puțin timp, încerca să rezolve el enigmele bătrânului. Chiar nu se poate nicicum comite un delict imposibil de strecurat prin paragrafele de lege existente? Chiar nu se poate?
