Unul dintre premianţii Nobel pentru chimie din 2014 a parcurs şcoala generală şi, apoi, un an la liceul german din Timişoara, încât suntem stimulaţi să reflectăm asupra stării educaţiei şi cercetării ştiinţifice din România plecând de la exemplul lui Stefan W. Hell. Nu este singurul, George Palade, Elie Wiesel, Herta Müller fiind alţi premianţi Nobel cu rădăcini în România, dar consacraţi în alte ţări.
Premiul Nobel, ştim prea bine, încununează realizări de vârf şi este, ca prestigiu, maximumul premiilor existente. Nu înseamnă deloc că cel care nu ia Nobel nu poate fi, de fapt, un vârf, mai cu seamă că aceste premii nu se acordă decât în câteva discipline. Pe de altă parte, procedurile (de pildă, unanimitatea voturilor în organismul care decide în unele cazuri) duc adesea la rezultate mai puţin favorabile personalităţilor celor mai profilate, care întrunesc anevoios, prin natura lucrurilor, consensul. În orice caz, pare mai sigură decantarea vârfului în ştiinţele experimentale, datorită posibilităţilor mai mari de a măsura contribuţia. Ea este în discuţie în literatură sau în sfera servirii păcii (domenii în care lui Bergson, Camus, Sartre, Gorbaciov sau Valesa li s-a acordat pe drept prestigiosul premiu, dar unui, să spunem, Ratzinger sau Habermas sau Attali, care au schimbat, cu siguranţă, situaţia argumentării din lume, în favoarea unui umanism împrospătat cu noi viziuni, încă nu!). Mai presus de toate, obţinerea premiului Nobel este o performanţă excepţională, iar experienţa laureaţilor este luată justificat ca bază pentru reflecţii.
Ce concluzii ne permite să tragem premiul Nobel din 2014 obţinut de profesorul Stefan W. Hell de la renumita universitate din Göttingen (Germania)? Consider că este vorba de o evaluare privind educaţia generală din România, alta privind învăţământul german care a înflorit odinioară în jurul Carpaţilor, una relativă la ceea ce are de făcut universitatea ca instituţie, una cu privire la cercetarea ştiinţifică, iar peste toate, o concluzie cu privire la criteriile evaluării cercetării ştiinţifice. Să detaliem.
Plec chiar de la interviul lui Stefan W. Hell, redat de ziarul ce ne găzduieşte. Savantul aminteşte educaţia generală pe care a parcurs-o în România, asistată de buni profesori (profesorul de fizică fiind socotit „fantastic”!), care a contat „foarte mult” în compunerea carierei sale. El laudă această educaţie pentru că „i-a insuflat interesul şi pasiunea pentru ştiinţă”. Putem conchide, pe baza mărturiei sale şi, desigur, şi pe baza altor confirmări, că învăţământul general din România a avut o calitate de care nimeni nu s-a putut plânge cu motive temeinice câtă vreme s-a orientat spre cultivarea interesului elevilor pentru cunoaştere. Aceasta nu înseamnă că învăţământul general nu trebuie reformat şi adus la nivelul exigenţelor contemporane. Cu siguranţă, el trebuie reformat. Dar nu se poate construi nimic solid în educaţie eludând interesul elevilor, iar profesorilor le revine misiunea, deloc uşoară, de a deştepta interesul pentru cunoaştere al vârstelor mici. De aceea, se poate spune din nou, cu argumente întărite, că învăţământul orientat spre „competenţe”, pe care România l-a legiferat în 2011 ca efect al incompetenţei celor care au impus legea, nu poate da rezultate şi nu va da, căci vrea să construiască educaţia elevului în afara interesului său pentru cunoaştere. Legea educaţiei, adoptată fără dezbatere parlamentară în 2011, este o carcasă strâmtă, aproape mutilantă, pentru educaţia elevilor nu numai pentru că dizolvă – precum în politicile compromise ale educaţiei din anii ’30 – „abilităţile de bază” şi „educaţia pentru valori” în ceea ce se închipuie că sunt „competenţele”, ci şi pentru că nu clădeşte pe interesele de cunoaştere ale elevilor deşteptate de profesor. De aceea, profesorilor care cer continuu cât mai multe ore, fără alt orizont, este din nou ocazia să li se amintească importanţa preocupării pentru ca elevul să-şi pună în mişcare interesul. Pedagogia axată pe dezvăluirea interesului de cunoaştere al elevilor se dovedeşte din nou incomparabil superioară.
Educaţia generală este mai bună în România datorită unor iniţiative de organizare luate în timp, legate, între alţii, de Spiru Haret sau Constantin Angelescu (de exemplu, introducerea bacalaureatului sub inspiraţie franco-germană, care a structurat pe o mare suprafaţă curriculum-ul). În Transilvania, organizarea s-a bucurat şi de alte tradiţii acumulate istoric. Stefan W. Hell ne aminteşte, prin reuşita sa, de valoarea liceelor germane din ţara noastră – cele cu tradiţie catolică din Banat şi cele cu tradiţie evanghelică de la Braşov, Sibiu, Sighişoara, Mediaş, Bistriţa şi altele. Din păcate, la noi s-a discutat puţin despre învăţământul german de pe teritoriul actual al ţării, iar istoricul său cel mai calificat, profesorul Walter König, rămâne necunoscut chiar şi printre istorici şi pedagogi (în pofida monumentalei sale scrieri Schola seminarium rei publicae. Aufsätze…, Böhlau, Köln, Weimar, Wien, 2005, una dintre cărţile fundamentale scrise vreodată despre învăţământul din România). În 1998, spre ilustrare, am susţinut la Academia Română o conferinţă despre opera lui Honterus, după care mai mulţi specialişti de referinţă ai ţării mă întrebau de unde se pot lua informaţiile! Performanţele de recunoaştere universală din ştiinţele tehnice, istoriografie, literatură comparată, calculul zborurilor cosmice, atât de impresionant reconstituite de istorici demni de încredere ai Transilvaniei, precum Harald Zimmermann (cu volumul său, plin de surprize informaţionale, Siebenbürgen und seine Hospites Teutonici, Böhlau, Köln, Weimar, Wien, 1996) sau Paul Philippi (cu Weder Erbe noch Zukunft?…, Honterus, Sibiu, 2010), sunt înconjurate de tăcere. Noul premiant Nobel, cu ascendenţă şcolară în Banat, confirmă încă o dată o experienţă şcolară inovatoare recunoscută internaţional, nu numai a României, nu doar a germanilor, ci şi a Europei.
Universitatea – spune Stefan W. Hell – „trebuie să ajute oamenii să fie la cel mai înalt nivel”. Este un adevăr sigur şi simplu. A urca la cel mai înalt nivel nu este o chestiune de convenţie, precum în rapoartele universitare, care au îndeobşte tendinţa de autoflatare, ci ţine de conotaţia noţiunii de universitate.
Respectarea acestei conotaţii se află însă într-una dintre cele mai profunde crize ale istoriei universitare, care loveşte acum mai ales Europa. Criza este cu atât mai acută cu cât venim spre Răsărit. De ce? Pentru că aici libertatea de iniţiativă, în loc să se manifeste plenar în economie, s-a dezvoltat după izbăvitorul an 1989 într-un sector în care, din multe motive, investiţia era mică, iar câştigul rapid, încât au apărut ca ciupercile unităţi ce s-au botezat pompos „universităţi”. Aici s-a crezut că poţi deveni peste noapte „universitate” fiind, în cazul bun, un respectabil institut de profil. Aici se crede că a deveni „profesor universitar” este o chestiune nu de operă personală în specialitate, ci de simple aranjamente administrative, iar credinţa se confirmă din nefericire iarăşi, abundent, în anii din urmă. Aici se crede că turismul academic şi prezenţa la sesiuni oarecare dispensează de cercetarea stăruitoare în laborator, arhivă sau pe teren şi de elaborarea operei proprii. Aici se crede că festivismul şi flatările de circumstanţă pot substitui seriozitatea profesiunii. Concluzia la care ne îndeamnă noul premiu Nobel este că cine vrea performanţe ieşite din comun nu poate sta la orice nivel al învăţământului superior şi trebuie să se întrebe dacă ceea ce face în mod curent ţine de universitate sau de ceva util, dar de cu totul alt nivel.
Proaspătul premiant Nobel menţionează nevoia de asigurare de „condiţii pentru ca oamenii de ştiinţă să facă descoperiri fundamentale”. Se înţelege bine că nu poţi face descoperiri în ştiinţele experimentale fără aparatură adusă în acord cu temele şi interogaţiile cercetării. În unele cazuri este nevoie de laboratoare complexe cu dotări extraordinare. Acestea implică eforturi financiare de care nu toate ţările sunt în stare. Unele laboratoare de acest fel sunt abia în câteva ţări. În orice situaţie, însă, efortul de dotare trebuie precedat de interesul intens al cercetătorului şi, desigur, de precizarea problemei ce se investighează.
Cu câţiva ani în urmă, l-am avut ca oaspete pe consilierul pentru legătura cercetării cu insustria al preşedintelui Ronald Reagan. Acesta, după ce a vizitat laboratoarele experimentale ale universităţii clujene, a făcut o remarcă de neuitat: „Sunteţi supradotaţi, dar lipsesc temele de cercetare şi, cum îmi pot da seama, o strategie naţională a cercetării”. Într-adevăr, un aparat foarte scump de măsurători în microcosmos era la Cluj-Napoca, la acel moment, în vreo trei exemplare, în vreme ce într-o universitate germană de primă linie un astfel de aparat se cumpără după ce este bine stabilită problema ce se cercetează. Concluzia este că echiparea extraordinară a laboratoarelor de mare performanţă trebuie să preocupe autorităţile, pe fondul însă al unui interes lămurit al cercetătorilor pentru dezlegarea de probleme.
Stefan W. Hell vorbeşte de nevoia de a crea „institute de clasă mondială”. Formula este cunoscută, dar sună mai bine când este rostită de o personalitate din clasa cercetătorilor de rang mondial. Imediat intervine, desigur, discuţia asupra criteriilor pentru departajarea „clasei mondiale”. În România actuală, bunăoară, sunt în vigoare criterii cantitative (efectivul de publicaţii în reviste şi edituri cu anumită cotare). Nu este rău că sunt astfel de criterii, dar este rău dacă criteriilor „clasei mondiale” le scapă două lucruri de importanţă hotărâtoare: originalitatea (care este descoperirea, creaţia sau invenţia?) prezentă în publicaţiile elaborate şi impactul (în ce sens ameliorează practicile de până acum?) soluţiilor în viaţa oamenilor. Or, vedem bine că Stefan W. Hell ia premiul Nobel pentru ceva cu mare impact, inclusiv tehnologic. Concluzia este că România nu ar trebui să defileze cu criterii stabilite acum trei-patru ani de persoane sărace cultural, obsedate vizibil mai mult să urce în ierarhia formală dintr-o universitate sau alta, decât de mersul cercetării ştiinţifice din ţară, în relaţie cu nevoile oamenilor.
Spus direct, cu cantitatea enormă de articole triviale (pentru publicarea cărora mai nou este destul să se plătească!), de cercetări care nu rezolvă vreo problemă, cu cercetători care nu înţeleg că cercetarea ştiinţifică începe cu formularea unei probleme şi cu o mulţime de institute care se ocupă mai mult de publicat, decât de descoperiri sau invenţii – aşadar, cu toate acestea la un loc, va fi greu să se facă un pas înainte. Concluzia ce revine din nou este că pasul înainte se cuvine făcut într-o bună zi, dar pentru a-l atinge va trebui să se revină la înţelegerea profundă a legăturilor dintre problemă, cercetare, descoperire şi cultură. Altfel, la încheierea fiecărei sesiuni de decernare a premiilor Nobel, se va spune precum copilul din clasele primare: „Azi era sa iau un zece”.
