România se află, de câţiva ani, în faţa alternativei istorice: să continue declinul economiei, început în 2009, şi degradarea instituţiilor, la care se adaugă demotivarea crescândă a cetăţenilor, sau să curme tendinţa existentă printr-o schimbare de direcţie. Dacă se iau în considerare indicatorii situaţiei, cu luciditate şi simţ al răspunderii, diagnoza cea mai îngrijorătoare este de neocolit: ţara noastră a intrat în criza cea mai gravă din istoria ei modernă – o criză mai cu seamă internă, înainte de a fi influenţată de criza financiară care a marcat unele ţări. Este o criză cuprinzătoare, multiplă – o criză economică, o criză a capacităţii administraţiei, o criză a calificării celor care conduc, o criză de motivaţie – pe care actuala putere a abordat-o fără pricepere şi amanetând viitorul ţării. În fapt, România nu poate fi scoasă din criza cuprinzătoare de astăzi fără a schimba puterea politică actuală – majoritatea guvernamentală, guvernul, preşedintele.
În această situaţie încărcată de dificultăţi pentru populaţia României, opoziţia este pregătită – organizaţional, ca program, ca personal – să-şi asume răspunderea, să procedeze la înlocuirea puterii actuale şi să conducă ţara spre ieşirea din criză, la normalizare şi la dezvoltare în beneficiul cetăţenilor ţării.
Opoziţia politică organizată din România de astăzi este compusă din Partidul Social-Democrat, Partidul Naţional Liberal, Partidul Conservator, reprezentate în Parlament, la care se vor ataşa parlamentari de diferite alte proveninţe, forţe politice organizate, cetăţeni de variate afilieri civice. În mod evident, opoziţia politică organizată din România nu are altă şansă de a înlocui o putere politică compromisă decât dacă se uneşte şi acţionează înţelept, coordonat, neîntârziat.
Unitatea de acţiune sporeşte forţa opoziţiei de astăzi. Coaliţia dintre PSD şi PNL-PC, care devine coloana vertebrală a opoziţiei şi a bunei guvernări în România, îi face pe propagandiştii puterii actuale să clameze fără temei pretinse „incompatibilităţi”. Să observăm îndeaproape lucrurile.
Liberalismul are o conotaţie bogată, care se pune în aplicare în contexte variate, conotaţie organizată în jurul promovării libertăţii individuale ca valoare conducătoare. Concepţia liberală are în vedere libertatea individuală în înţeles economic, fiind legată de economia de piaţă, dar şi în înţeles moral. Libertatea individuală este asumată nu doar în raport cu autoritatea, ci şi ca autonomie efectivă, care include normativitatea, aici normele fiind considerate rezultat al înţelegerilor dintre oameni. Liberalismul s-a opus în cursul istoriei autoritarismului de orice extracţie – istorică sau convenţională.
Social-democraţia are, de asemenea, o conotaţie bogată, care se pune în aplicare în contexte variate, valoarea ei conducătoare fiind justiţia socială, care implică solidaritatea cetăţenilor. Concepţia social-democrată promovează justiţia socială în înţeles civic, politic, dar şi economic, fiind legată de programe de socializare şi chiar de etatizare a unor mijloace de producţie. Ea consideră că statul nu se lasă redus la suma iniţiativelor individuale şi are o răspundere în ceea ce priveşte soarta cetăţenilor săi. Social-democraţia s-a despărţit, de la origini, de comunism considerând că statul democratic, bazat pe libertatea individuală, nu reprezintă dominaţia de clasă. Social-democraţii s-au opus în cursul istoriei formelor de economie redusă la competiţie şi lipsită de mecanisme redistributive.
Sunt liberalismul şi social-democraţia, reprezentate astăzi în România de partidele omonime, „incompatibile”? Nu cumva este aici un refren de sezon, ce vrea să împiedice articularea adevăratei şi eficientei soluţii pentru depăşirea profundelor dificultăţi ale României de azi şi ale cetăţenilor ei? Tocmai acesta este cazul!
Coalizarea partidelor se face îndeobşte pe baza unor argumente care pot fi de trei naturi: contextuale, politice şi doctrinare. În România actuală, opoziţia politică, formată din PSD, PNL şi PC, se coalizează având argumente din toate cele trei categorii. Să le rezumăm.
Fiecare dintre partidele coaliţiei dispune de un program politic şi economic reformator, elaborat în detaliu, ce conţine măsuri clare de guvernare. Partidele amintite dispun de competenţa abordării întregului social şi de personal calificat să exercite cu succes demnităţile publice. Argumentele contextuale sunt întregite de împrejurarea că fiecare partid dispune de expertiză proprie, economică, socială şi politică, a situaţiei actuale. Fiecare îşi asumă că România nu poate fi scoasă din grava criză în care a fost adusă de puterea actuală, fără schimbarea politicii economice şi aplicarea unui chibzuit program anticriză, fără reasumarea democraţiei şi a pluralismului politic, fără reechilibrarea puterilor în stat, fără refacerea încrederii în instituţii şi funcţionalizarea acestora, fără disiparea actualei confuzii a valorilor şi revenirea la meritocraţie, fără lichidarea întinselor zone de sărăcie, fără punerea în mişcare a energiilor şi remotivarea cetăţenilor să conlucreze la relansarea ţării. Puterea actuală a adus România într-o criză atât de cuprinzătoare încât orice om conştient şi orice formaţiune politică responsabilă se simte determinată să se coalizeze sau măcar să sprijine coaliţia. Degradarea în România de astăzi a mers atât de departe, încât, în contextul dat, singura soluţie care se impune, cu evidenţă, pentru a se ieşi din cuprinzătoarea criză, este coalizarea forţelor sănătoase din societate, dincolo de diferenţele fireşti dintre ele, pentru a schimba politicile ţării şi, în acest scop, pentru schimbarea guvernului şi a întregii puteri politice.
La argumentarea contextuală, coaliţia PSD, PNL, PC adaugă o argumentare politică. Programele partidelor, inevitabil şi în mod firesc particularizate, converg în dreptul unor opţiuni majore în favoarea reconstrucţiei statului social, luând ca bază ceea ce în Uniunea Europeană este asumat ca economie socială de piaţă, în favoarea unei democraţii funcţionale ce asigură concurenţa partidelor, în favoarea statului ca păzitor al ordinii, în favoarea trecerii la o nouă economie – cu influx ridicat de investiţii indigene şi străine, o nouă industrializare a ţării, relansarea agriculturii, schimbarea structurii bugetului şi reducerea impozitării directe, inovaţie prin cercetare ştiinţifică, mărirea efectivului de angajaţi şi reducerea drastică a şomajului, consolidarea pieţei interne – în favoarea reformei administraţiei publice şi descentralizării competente, în favoarea scoaterii justiţiei de sub atacurile executivului şi a reluării dialogului puterilor statului, în favoarea unei vaste reforme legislative care să înceapă cu abrogarea legilor absurde şi caduce, promulgate fără dezbatere publică şi parlamentară, în anii din urmă, în favoarea reconstrucţiei sistemului educaţional şi al cercetării ştiinţifice în jurul valorii şi demnităţii dascălului şi cercetătorului, în favoarea finanţării de către stat a serviciilor de bază, în favoarea trecerii de la protecţia socială individuală la protecţia socială a familiei, în favoarea unei politici deschise, înţelepte şi competente care să reaşeze România printre naţiunile civilizate ale lumii. Politicile partidelor amintite converg în dreptul opţiunilor de bază privind modalităţile scoaterii ţării din grava criză în care a fost împinsă în anii recenţi şi ale repunerii în mişcare a potenţialului şi energiilor României.
Argumentele politice în favoarea coaliţiei PSD, PNL, PC sunt întărite de împrejurarea că acestor partide şi altor forţe ataşate pluralismului democratic le revine rolul istoric al scoaterii României din marasmul de astăzi. Nici unul dintre aceste partide nu a sprijinit politicile ce au dus în impasul actual. Această coaliţie este nouă şi nu i se poate imputa trecutul. În multe ţări marile coaliţii au fost de succes. România nu este prima ţară din Europa care recurge la soluţia politică a marii coaliţii, dar este o ţară care, la rândul ei, poate beneficia substanţial de pe urma ei. Ţara noastră are acum ocazia înlocuirii actualei coaliţii de guvernare, bazată pe mituirea partenerilor şi prădarea în comun a ţării, cu o coaliţie de guvernare a unor partide puternice, bazată pe valori şi proiecte lămurite prin dezbatere publică. În acest context, nu diferenţele dintre partide şi preocuparea lor de profilare proprie trebuie să ne distragă atenţia, ci disponibilitatea unor partide şi personalităţi lucide şi responsabile de a coopera în serviciul scoaterii ţării din criza ei cuprinzătoare.
Argumentele contextuale şi argumentele politice sunt întregite, în cazul coaliţiei PSD, PNL, PC, de argumentele doctrinare. Nu numai că nu există vreo incompatibilitate doctrinară între social-democraţi şi liberali – cum pretind propagandiştii puterii actuale -, dar tocmai caracteristici ale societăţii în care trăim creează convergenţa doctrinară. Bunăoară, trăim, în România, într-o societate cu economie de piaţă, o societate în fond industrială, o societate deschisă spre schimburi cu lumea – cu un cuvânt, într-o societate complexă. Alături de alte caracteristici, este o însuşire a societăţilor complexe aceea că, împreună cu inovaţia tehnologică, diviziunea muncii, globalizarea şi altele, diferenţierea constituie un mecanism de dezvoltare puternic (cum sociologii, de la Max Weber, trecând prin Parsons, la Luhmann au arătat elocvent). Practic, diferenţierea, devenită între timp „diferenţiere funcţională”, înseamnă că domeniile vieţii sociale – economia, administraţia, cultura, dreptul, educaţia, cunoaşterea, familia, religia, arta – se autonomizează crescând. Viaţa cetăţenilor este dependentă de mai multe instanţe decât oricând în trecut. Societăţile liniare de odinioară, care mai permiteau abordarea cu succes a societăţii din optica unei valori conducătoare, au fost înlocuite cu societăţi complexe, care nu se mai lasă guvernate cu rezultate neîndoielnice în optica unei singure valori.
De aici, pentru problema pe care o discutăm, a relaţiei dintre doctrinele de multe ori şi sub diferite aspecte concurente, a liberalismului şi a social-democraţiei, rezultă nevoia deschiderii fiecărei doctrine spre valorile celeilalte şi, în fapt, imperativul înnoirii doctrinare. Schimbările ce survin odată cu diferenţierea crescândă şi cu societăţile complexe sunt atât de mari şi de provocative pentru tradiţii, încât nici un fundamentalism sau simplism nu mai poate fi eficace în practica vieţii. De aceea, de pildă, liberalii lucizi şi responsabili pentru soarta liberalismului ştiu prea bine că societatea nu se lasă redusă la mişcarea economiei, nici viaţa socială la competiţia de pe piaţă, chiar dacă aceasta rămâne esenţială. Ei ştiu astăzi că nu numai indivizii, ci şi statul are scopuri – scopul prim fiind prezervarea cadrului care asigură libertăţile şi drepturile fundamentale ale persoanei umane. De aceea, de pildă, social-democraţii lucizi şi responsabili pentru soarta social-democraţiei ştiu că nu se poate redistribui în societate decât în funcţie de ce se produce, chiar dacă redistribuirea este indispensabilă unei societăţi civilizate. Ei ştiu astăzi că nu doar indivizii, dar nici statul nu poate fi împovărat cu orice sarcină şi cu orice scop.
Aşa stând lucrurile, liberalii şi social-democraţii, oricare sunt diferenţele fireşti dintre abordările lor, se întâlnesc înainte de orice pe un teren cu adevărat fertil pentru orice cetăţean matur al ţării şi pentru partidele lor: este terenul creării de şanse pentru fiecare persoană, al egalităţii de şanse şi oportunităţi pentru oameni pe piaţa liberă. Pe acest teren poate prinde astăzi rădăcini profunde ceea ce învăţaţi de prim-plan, din diferite ţări, numesc deja „liberalism social” sau „social-liberalism” – acea perspectivă bazată pe convergenţa liberalismului şi social-democraţiei, care este fructuoasă în condiţiile societăţii complexe în care trăim.
