CONVOIUL (1)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024

De ce m-or fi strigat ai mei tocmai „Costi”? Că sigur nu m-a chemat Constantin. Dar ce importanță mai are? Nici cel ce merge în dreapta mea, nici cel ce merge în stânga mea nu știe cum l-a chemat, cum au fost și ei strigați de ai lor. Când s-a format convoiul, inițial ni s-a poruncit să ne aliniem în șiruri de patru câte patru. O vreme, așa am și mărșăluit. Pe urmă s-a decis ca șirurile să cuprindă doar câte trei indivizi. Nimeni n-a comentat: ce ți-e trei, ce ți-e patru? Doar că eu, până atunci al doilea din stânga, am rămas simplu al doilea, adică cel din mijloc. Am mers așa o vreme, o vreme cât eu nu mi-am pus problema dacă am avut noroc să fiu aliniat la mijloc sau dacă ar fi fost preferabil să fi fost plasat pe margini. La început mi-am spus că pe margini inspiri mai mult praf, însă mi-a venit și ideea că la mijloc se adună atât colbul ridicat de cel din stânga mea, cât și colbul ridicat de cel din dreapta mea. Până ce-am tot măcinat în creier că la mijloc se adună atât colbul ridicat de cel din stânga, cât și colbul ridicat de cel din dreapta, am tot tușit. Așa că mi-au permis să tușesc, dar când s-au săturat de tusea mea, unul dintre paznici mi-a ordonat să nu mai tușesc. Așa că n-am mai tușit, spunându-mi iarăși că pe margini inspiri mai mult praf. Ca prin minune, cei doi, cel din stânga mea și cel din dreapta mea, au început ei să tușească. Așa că le-au permis să tușească, dar când s-au săturat de tusea lor, unul dintre paznici le-a ordonat să nu mai tușească. N-au mai tușit și și-au spus că la mijloc se adună colbul.

Tot privind la drumul de sub picioare, mă întreb iarăși de ce m-or fi strigat ai mei tocmai „Costi”, când sigur pe mine nu m-a chemat Constantin? (Nu am de unde să știu că și cei doi, cel din stânga mea și cel din dreapta mea, vor și ei să afle de ce i-au chemat cum i-au chemat. Au tot timpul din lume să întoarcă pe toate fețele de ce i-au chemat cum i-au chemat, dar observă că întrebarea se evaporă de la sine pe măsură ce și conștiența numelui le devine tot mai neclară. Dar cum de bănuiesc eu la ce se gândesc cei de alături?)

Într-o zi, îmi vine în minte „Konrad” (sau „Conrad”?). De ce îmi vin în minte tocmai aceste nume? Probabil că au avut odată o semnificație puternică în trecutul meu. Altă explicație nu găsesc. După altă vreme, îmi apare în memorie un Konrad, de fapt un fragment din firma barului „La Konrad”. Acoperită cu litere gotice, firma barului „La Konrad” era cea mai frumoasă de pe întreaga uliță și atrăgea toate privirile. Nici nu era o uliță acolo, ci ditamai bulevardul. În felul acesta, pe lângă cuvântul „Konrad” îmi revin și imaginile cu peisajul unde se afla barul.

Numai pentru o zi, două. Pe urmă, tot privind la caldarâmul pe care mărșăluim, îmi dau seama că nu se potrivește ceva și ulița intră în ceață, acoperită de colbul ridicat de pașii Convoiului. Și trebuie să mai treacă o zi sau două ca să deslușesc nepotrivirea: pe ulița acoperită de colb nu s-a aflat barul cu firma „La Konrad”, ci cârciuma „La Conrad”! Ceea ce era cu totul altceva! Și altundeva! „La Konrad” era un local de fițe, unde trebuia să ai mulți bani de cheltuit ca să-ți poți permite o seară acolo. „La Conrad” atmosfera era mult mai degajată, acolo puteai să bei o bere și chiar mai multe beri fără să devii calic. Desigur și ambientul era altul. Mi-au trebuit doar alte două zile să-mi amintesc – destul de exact – ulița unde am fost de atâtea ori în drum spre „La Conrad”. Și alte două zile bulevardul unde n-am văzut decât de afară clădirea impozantă, unde la parter și la etajul unu se spunea că se afla exclusivul „La Konrad”. De fapt, nici de afară nu puteai admira de aproape barul „La Konrad” pentru că în fața ta se aflau întotdeauna portari în livrele de generali care pofteau în interior oaspeții veniți în limuzine de lux și ne îndepărtau spre trotuarul de vizavi pe noi, gloata de gură-cască.

Am tot timpul din lume să-mi amintesc lucrurile astea, dar mă simt mult mai bine când revin la „Conrad”, unde am petrecut atâtea ceasuri plăcute. Îmi mai pot aminti chiar și după-amiezile de duminică de la „Conrad”, unde se juca remi pe o miză mică și se bea o bere sau mai multe beri.

La naiba! Ce legătură are „Konrad” sau „Conrad” cu numele „Costi”, așa cum parcă m-au strigat toți?

În mod ciudat, în timpul reglementar de odihnă, când stăm cu toții rezemați de un zid ori direct în șanțul de la marginea drumului, când nu mai există ierarhiile, tocmai atunci toate întrebările ce mă preocupă în timpul marșului mi se par fără rost. Și ce dacă aș afla legătura dintre „Costi” și „Konrad”, ori, mai degrabă, dintre „Costi” și „Conrad”? În lumea în care am nimerit, amintirile nu mai sunt decât minciuni gogonate! Minciuni tot mai colorate de imaginația scăpată de sub control.

Din nou la drum, trei câte trei, fără nume, dar cu un rest de amintiri. Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul. Nu poți să ții în frâu gândurile, mai ales dacă nu sunt ocupate cu nimic. Și nu poți gândi la ceva ce nu cunoști, la ceva ce n-ai cunoscut. Barul „La Konrad” și localul proletar „La Conrad” îmi ocupă timpul nesfârșit al marșului. Cu străbătutul unor distanțe fără sfârșit te-ai obișnuit. Mergi un drum atât de lung cum niciodată nu ți-ai fi imaginat că l-ai putea parcurge. Acum nu mă mai doare nimic, nu am febră musculară, sunt antrenat, mai ales că nu am voie să car nimic cu mine, doar ce am asupra mea. La început, asta mi s-a părut revoltător, cum adică să fii despărțit de tot ce ai adunat cu atâta trudă? Acum trebuie să recunosc, măsura a fost foarte bună: cum aș fi putut străbate atâta cale îngreunat cu bagaje? Omul nu este animal de povară! Măsura a fost/este foarte bună!

Parcă nu simt niciun efort deosebit să fac față marșului. Că la început a fost mai complicat este adevărat, dar cu timpul te înveți! Mergi, nu trebuie să-ți faci griji pentru nimic, primești mâncare la ore fixe, nu multă, dar destulă – prea multă hrană ne-ar face mai degrabă rău pentru a putea umbla atât – primești atâta apă de câtă ai nevoie, dormi adânc de oboseală, n-ai pentru cine să-ți faci griji, totul – absolut totul! – este prevăzut în cele mai mici amănunte de alții și aplicat de mine și de întregul Convoi. Dacă nu am fi obligați să ținem pasul, am putea spune că suntem niște adevărați profitori, de cât de bine este organizat totul.

Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul!