În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024.
Nu, eu nu sunt în stare să mai lâncezesc așa și nici nu doresc să ajung într-un șanț de lângă șosea, vizavi de marșul privilegiaților din Convoi. Ies pe coridor îmbrăcat în pijamaua care mi-e prea largă. Felcerul(?) și scaunul cu rotile apar imediat, călătoresc pe tăcutele coridoare interminabile. Prelungesc itinerarul, însoțitorul nu comentează, ajungem din când în când în fața ușii de sticlă. Ne oprim și sunt lăsat să admir aleea ce duce spre ieșirea din imobil. Nicio mișcare, doar foarte rar un om de-al casei intră pe ușa mică și, la fel de rar, se deschide poarta pentru a lăsa să mai pătrundă o ambulanță. Mai des se întâmplă să iasă din cabina portarilor unul sau doi oficiali pentru a fuma. Când se deschide poarta sau ușa mică, întotdeauna pot fi văzuți mai mulți oameni care ar dori să intre. un fel de „gloată de disperați mergând pe lângă coloane și implorând inutil să fie și ei primiți.” Când poarta sau ușa se închide, nu-i mai pot vedea.
Petrecem mult timp în fața ușii de sticlă, însoțitorul meu nu dă semne de nerăbdare, cred că e încurajat să mă facă să mă obișnuiesc cu ieșirea din carantină. Uneori ne plimbăm ore în șir și nu-mi pot reține mirarea cât de lungi și întortocheate sunt coridoarele din acest Corp D. Ne plimbăm pe coridoarele învăluite în tăcere, din spatele nenumăratelor uși nu se aude niciun glas, niciun zgomot. Nu întâlnim alți indivizi în pijamale împinși pe scaune cu rotile. Parcursul solitar în oceanul nemărginit de liniște îmi întărește – dacă mai era nevoie – impulsul de a părăsi viața fără griji și fără scop. Dar nici să plec doar în pijamaua această caraghioasă.
Un incident m-a făcut să nu mai am nici măcar ultimele rețineri. Ajungând din nou în fața ușii de sticlă, după ce am colindat de ore bune coridoarele, am asistat la ceea ce am așteptat cu atâta ardoare. Am putut vedea pe cineva dându-se jos din scaunul cu rotile ajutat de însoțitorul său, care i-a deschis și ușa. Atunci l-aș fi urmat fără să-l cunosc măcar. El era un bărbat înalt, bărbierit atent, într-un costum de culoare albastru închis, purta cravată și ochelari cu ramă galbenă, probabil de aur. Pleca fără să aibă niciun bagaj cu el. M-am ridicat din scaun, aș fi plecat fără să mă mai gândesc Dar eram îmbrăcat doar în pijama! Ușa s-a închis și omul a luat-o hotărât spre poartă. Felcerul(?) său n-a așteptat să-l vadă plecând din clădire și s-a făcut nevăzut cu scaunul cu rotile cu tot. Însă am rămas noi. Am văzut un paznic ieșind în curte, vorbind cu cel ce era gata să plece, dându-i o sacoșă și punându-l să semneze ceva. Apoi, omul s-a oprit în fața porții, nu în fața ușii mici, poarta s-a deschis automat, el a ieșit, mulțimea de „disperați implorând inutil să fie și ei primiți” era prezentă, poarta s-a închis, paznicul a reintrat în cabina sa, am mai rămas să privim, nu mai era nimic de văzut.
Întorcându-ne înspre camera 827 din Corpul D, îmi venea să urlu de furie. În sfârșit aș fi putut pleca fără să fiu singur! Nu numai faptul că m-a împiedicat pijamaua să-l urmez m-a umplut de nervi, ci și că am ajuns la ușa de sticlă în ultima clipă, când individul, ajutat de însoțitor, s-a dat deja jos din scaun și a ieșit imediat pe alee, încât n-am avut timpul să-l întreb, să schimb două cuvinte cu el, să mă asigur măcar că vorbim aceeași limbă, că ne-am putea înțelege.
Ajuns în cameră, primul meu impuls a fost să dau naibii pijamaua, să mă îmbrac și să plec și eu. Da, dar nu înainte să mănânc. Cine știe când voi mai avea prilejul să mănânc! Prânzul mă aștepta pe masă. Supa era caldă, de parcă mi-ar fi fost adusă chiar atunci. Era o zi frumoasă și vedeam prin fereastră soarele pregătindu-se să apună. Era limpede că mâncarea a fost reîncălzită, că s-a știut exact când voi reveni s-o pot servi. Serviciul X3 se dovedea la fel de eficient și în carantină.
După ce am terminat masa, am stat o vreme la geam. În curând se va întuneca, n-are rost să plec în prag de noapte. Să plec unde? N-are importanță, dacă e să încep din nou să-mi pun întrebare după întrebare, nu voi pleca nicicând, nu voi ajunge niciunde!
Mă întind pe pat și reiau filmul cu bărbatul distins ieșind pe ușa de sticlă. Îmi pare extrem de rău că nu l-am putut urma, chiar dacă nu știu ce limbă folosea. (Cu însoțitorul său n-a vorbit deloc în fața mea, nici măcar nu și-a luat rămas bun. A dat doar din cap și a ieșit.) Mi-am adus aminte și că nu avea niciun bagaj la el, dar că a primit o sacoșă de la portar. Probabil și ceva în sacoșă pentru care i s-a cerut să semneze. Deci, nu voi pleca la drum chiar fără nimic la mine. Dar dacă bărbatul acela cu alură de gentelman s-a bucurat de un tratament special?
Îmi dau seama că orice gând despre cum s-ar putea petrece ieșirea mea este inutil. Nu numai că am învățat că viitorul în afara rutinei se desfășoară rareori așa cum ni-l proiectăm noi, ci și pentru că țes ipoteze fără să am informațiile pe baza cărora să pot trage concluzii. Sunt conștient de toate astea, însă nu pot să nu fac totuși scenarii pentru mâine. Fiindu-mi limpede că mâine voi pleca, sunt atât de agitat încât mă întorc de pe o parte pe cealaltă fără să pot adormi.
Deși am fost convins că nu am pus toată noaptea geană peste geană, la un moment dat, deschizând ochii, m-am trezit în lumina albastră. Am sărit la fereastră, am dat storurile la o parte, soarele tocmai răsărea. Bine măcar că nu plouă, ar fi fost mult mai neplăcut să plec pe vreme rea. Sting lumina albastră, camera redevine albă, pe masă mă așteaptă micul dejun. Parcă un mic dejun mai abundent ca altădată (și atunci suficient, nimic de zis!).
Un aparat minuscul de radio este noua surpriză așezată pe masă, lângă tava cu mâncare. Înainte de a pune ceva în gură mă uit peste tot, inclusiv în baie pentru a găsi ceva în care să pot lua o parte din micul dejun cu mine. Să improvizez o boccea nu-mi pare o idee bună. Pot să mă bucur de tratamentul oferit bărbatului elegant, care a ieșit ieri pe poartă? Nu pot să mă înfățișez înaintea portarului cu o bocceluță! (Nu, nu sunt în stare să mă las de ipoteze pentru viitor!)
Fac un duș, mă bărbieresc cu grijă, folosesc mult aftershav, mă îmbrac în singurele haine cu care am plecat din Convoi. Sunt haine de bună calitate, dar sunt haine gândite pentru marș, în niciun caz nu mă fac să arăt ca acel gentelmann care a plecat ieri. Iată o nouă întrebare și o nouă ipoteză. În Convoi am primit cu toții aceleași haine, un fel de uniforme comode și adaptate anotimpului. Înseamnă că bărbatul de ieri n-a ajuns direct aici după ce a ieșit din trupul șarpelui. Asta îmi schimbă cu totul așteptările. Cu atât mai rău îmi pare că n-am în ce să pun o parte din micul dejun pentru a avea cel puțin pentru o zi cu ce să-mi astâmpăr foamea. (Din nou fac planuri pentru viitor!)
Îmi bag în buzunare merele și micul aparat de radio. După ce înfulec în grabă cât pot de mult din micul dejun, mai bag prin buzunare câteva plicuri de cafea și de ceai și îmi mai fac și un sandvici pentru drum. Mă uit în oglindă să văd dacă ies în evidență buzunarele cu câte am băgat în ele. Costumul nu pare deformat. Mai trec în revistă camera 827, nu mai am ce lua cu mine. Și nici n-aș mai avea unde să mai ascund ceva.
Ies pe coridor. Felcerul(?) se uită lung la mine. Mi-e teamă că va protesta că am buzunarele prea pline.
– Tu azi plecat? Protocol…
– Lasă protocol! Eu azi plecat.
– Eu duc pe tine la plecat! Însoțitorul meu pare brusc încântat.
