În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024.
Străbatem coridorul parcă mai repede decât de obicei. De data asta, de după câteva uși aud zgomote și voci. Nu-mi mai pasă. Ritmul în care sunt dus, poate și bucuria nedisimulată a celui ce-mi împinge scaunul cu rotile par să mă facă și pe mine entuziast. În sfârșit nu mă mai întreb ce va fi.
Parcă am fi luat-o pe o scurtătură. Ne aflăm deja în fața ușii de sticlă. Aleea ce duce la ieșire e pustie. Nu m-am ridicat încă în picioare, privesc pentru ultima oară aleea ce duce la ieșire. Pentru că întârzii să cobor din scaun, însoțitorul meu devine nervos.
– Tu spus că plecat azi.
– Da, spun și mai continui să mă uit prin ușa de sticlă.
Felcerul(?) e tot mai agitat. Nu știu de ce, asta mă amuză și izbucnesc într-un râs zgomotos.
– Tu spus plecat azi!
Mă scutură o criză de râs. Poate o manifestare a nervozității. Nu știu nici eu de ce râd, dar nu mă pot opri. Omul din spatele meu bănuiește că mă amuz pe seama lui, că mi-am bătut joc de el când am spus că voi părăsi chiar azi Corpul D. Probabil că m-ar apuca și m-ar scoate cu forța din clădire, dacă nu ar fi încorsetat și el de protocolul cu care mi se justifica mereu.
Nu știu cât a durat criza mea de râs pe care n-am reușit s-o stăpânesc nicicum. Când, în sfârșit s-a potolit, m-a cuprins un acces de tuse.
Și acela s-a terminat. Respir normal, dar mă simt foarte obosit. Mai stau o vreme cu ochii închiși, așteptând să mă liniștesc. Îmi aduc aminte de omul din spatele meu și îl asigur că voi pleca peste câteva minute. Pare mulțumit:
– Tu glumit cu mine?
Într-adevăr, după câteva minute mă scol în picioare, el se grăbește să mă ajute, fac cei doi pași până la ușa de sticlă, el o deschide, ies pe alee. Aud cum ușa se închide cu zgomot în spatele meu. Nu mă întorc să-l mai văd odată pe felcer(?). Nici nu mi-am luat rămas bun de la cel care m-a plimbat pe lungile coridoare tăcute. Cât timp am fost oaspetele carantinei? Cât timp a trecut de când am fost luat de pe banca din parcare și adus aici? Îmi aduc aminte de semnul prietenesc făcut de pe pătura din grădină a femeii în halat alb. Acela a fost un semn de rămas bun, înțeleg acum.
Sunt în fața porții. Care întârzie să se deschidă. Nici când mă postez în fața ușii mici nu se întâmplă nimic. Voi rămâne prizonier pe alee? Drum de întoarcere știu că nu există. Ce se va întâmpla cu mine?
Panica îmi trece abia când se ivește un oficial înarmat din cabina portarilor. Nu pot să-mi ascund dezamăgirea văzând cu nu a venit cu o sacoșă, așa cum i-a dat personajului elegant. Mă cântărește lung din ochi și îi întorc privirea. Cred că se fixează pe buzunarele mele umflate de câte am vârât în ele. Nu mi-a spus nimeni că nu am voie să iau cu mine ceva! mă pregătesc să-i spun. Bărbatul îmi întinde niște foi pe un suport și un pix. Înainte de a semna, încep să citesc înscrisul. Textul e sec și se referă amănunțit la toate serviciile de care am beneficiat. Parcurg prima pagină, a doua pe sărite, sar peste celelalte, semnez ultima foaie. Oficialul nu e mulțumit și cere să semnez fiecare foaie. Mă supun, sunt șapte pagini, le iscălesc în grabă, vreau afară. Nimic nu mă mai poate reține, nici măcar masiva poartă de metal. Portarul îmi dă un ceas de mână, îl recunosc a fi fost al meu înainte de a fi intrat în corpul șarpelui, apoi verifică foaie cu foaie și-mi face semn să aștept. Poarta e tot închisă, la fel și ușa mică.
În sfârșit, oficialul revine cu o sacoșă. Identică cred cu cea pe care i-a oferit-o și getlemann-ului. O deschide, scotocește prin ea și scoate un radio micuț, asemenea celui pe care-l am în buzunar. Îl reține, mai scotocește puțin prin sacoșă, apoi mi-o întinde și îmi face semn să verific conținutul ca să pot semna de primire. Lunga procedură e prea lungă pentru mine, vreau afară, închid sacoșa fără să mă uit în ea, cer să semnez formularul, îl semnez, oficialul înarmat se întoarce în căsuța portarului.
Ce mai urmează? Nu mai urmează nimic. Peste câteva clipe se deschide ușa mică și ies afară. Între timp am două revelații. Când a trebuit să semnez formularele, fără să mă gândesc, m-am iscălit automat „Costi”; cu portarul n-am comunicat decât prin gesturi, fără să schimbăm niciun cuvânt. Până și la plecare, el a dus mâna la chipiu, iar eu am dat din cap.
Mă mir la ce mi-au mers gândurile, în loc să mă concentrez asupra realității în care am nimerit odată ce am ajuns afară. Merg câțiva pași. „Gloata de nefericiți” așteaptă de pe parteaa cealaltă a șoselei, vizavi de poartă. Nu știu ce mai speră, nu știu ce mai așteaptă. Câțiva îmi fac semne să mă duc spre ei. Merg mai departe și îi las în urmă.
Aș vrea să dau de o parcare unde să mă pot așeza pentru a vedea ce am primit în sacoșă. Umblu și, deși nu este încă nici miezul zilei și soarele strălucește pe cer, încep să-mi fac griji că nu dau de nicio localitate, de nicio casă unde să înnoptez. Poate că am luat-o în direcția greșită, clădirile carantinei nu credeam să fie plasate într-un extravilan. (De fapt, acolo sunt plasate, după un studiu amănunțit.) Grăbesc pasul și șoseaua lipsită de orice trafic ajunge să se alăture unor șine de cale ferată. Înseamnă că nu sunt chiar în deșert, îmi spun. Mă așez pe coama unui șanț și desfac sacoșa. Găsesc o pungă de pânză și în ea niște schimburi de uz intim, apoi un alt săculeț cu obiecte de toaletă. De astea îmi arde mie acum? îmi zic. La fel cum nu înțeleg de ce mi-au băgat în sacoșă și un binoclu. Mai dau și de o caserolă cu două sandviciuri și o tabletă de ciocolată. Astea, da, de astea pot avea nevoie în curând. Toate la un loc cântăresc vreo patru-cinci kilograme. O să arunc ceea ce nu-mi este absolut necesar. Un al treilea săculeț conține o pereche de sandale și o pereche de papuci de casă. Observ că tot ce am primit este însoțit de etichete cu recomandări de folosire și de întreținere. (Chiar și pentru papucii de casă!!) În sfârșit, la fundul sacoșei găsesc un portofel cu o legitimație, un bilet de călătorie pentru „zece deplasări oriunde”, o trusă cu cele necesare pentru bărbierit, cinci tichete pentru cinci nopți de cazare în hoteluri de cel mult trei stele. Insist mai mult pe legitimație, o studiez îndelung, unele date îmi sunt cunoscute, altele mi se par străine. Bag restul lucrurilor înapoi în sacoșă, unde ajung și cele ce am luat cu mine din camera 827 Corpul D al clădirii carantinei. Deocamdată nu renunț la nimic. Poate că o să am nevoie de obiecte pentru troc, bani nu am. Mă decid ce să mănânc, trebuie să fie ora prânzului, sandviciurile primite le las pentru mai târziu, mă opresc la cele luate din camera 827, la un măr și la o bucată de brânză. Mă simt ușor, liber, gata să înfrunt toate greutățile.
Pe șosea trece o ambulanță în direcția de unde am venit. Eu pornesc pe lângă calea ferată în sens opus.
