În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Convoiul“ apărută la Editura Junimea din Iași în 2024.
III. ÎNĂUNTRU
0.
Curierul îmi cere plicul. Îi spun că mai am nevoie de câteva lămuriri pentru a mă putea decide la un răspuns.
– Ați primit toate răspunsurile la întrebările dumneavoastră.
– Nu chiar toate. Și pe unele pur și simplu nu le pricep.
– Ați primit toate răspunsurile la întrebările dumneavoastră. Am fost trimis după decizia pe care ați luat-o.
Îi dau plicul, dar îl previn că nu am completat formularul. Probabil că nu sunt primul în situația aceasta pentru că nu se miră, scoate un alt document și mă anunță că în asemenea cazuri mi se mai oferă o jumătate de oră pentru a citi și acest înscris înainte de a lua hotărârea. Se uită la ceas:
– Deci, revin peste o jumătate de oră.
– Poți rămâne aici. Nu mă deramjezi.
– Aștept pe coridor. Iese.
În cele trei pagini pe care mi le-a lăsat nu se află decât un rezumat al celor ce mi s-au tot repetat în legătură cu Marea Schimbare, singura soluție pentru a împiedica omenirea să se autodistrugă, despre faza experimentală în care ne găsim, despre încercările unor „forțe inconștiente”, diferite de opoziția democrată, care boicotează Marea Schimbare, despre trupul șarpelui drept avangarda a ceea ce se propune pentru ca umanitatea să nu se stingă. Pe pagina a doua sunt înșirate neîmplinirile care mai există și n-au putut fi încă eliminate. Pe ultima pagină se face apel la obligația civică și totodată morală pentru toți cetățenii de bunăcredință de a încerca fiecare totul pentru a preîntâmpina o catastrofă generală cauzată de om pentru ca apoi toate potențele să poată fi concentrate spre amenințările iminente la care este supusă din exterior planeta. „Numai printr-un efort comun putem reuși, chit că arătătoarele ceasului se apropie amenințător de momentul fatidic. Pentru acest motiv, Marea Schimbare trebuie să fie finalizată la timp!”
Adăugat cu roșu: „Ați fost supus la mai multe teste și pentru modul cum ați reacționat, ați fost selecționat pentru a servi cauzei. Pentru că ați atins o chestiune prea mult amânată la cele mai Înalte Niveluri, sunteți considerat apt de a fi util. Într-adevăr, problema, dacă este bine ca individul să aibă de la început acces la noile priorități, după ce a fost eliberat de o memorie care îl ținea prizonier în trecut sau dacă este mai indicat să fie lăsat să descopere singur și treptat noul, constituie una dintre dilemele strategice esențiale. În urma răspunsurilor dumneavoastră, chestiunea a fost analizată de Forurile Superioare și s-a ajuns la concluzia trecerii treptate la un demers conștient. Noi nu obligăm pe nimeni să ia o decizie majoră pentru viitorul său. În formularul primit, sunteți rugat să bifați acele căsuțe care țin de acceptarea sarcinii de a fi un model din interior pentru aprobarea sau respingerea ritmului impus conștientizării modificărilor în tratamentul celor aflați în Convoi, adică a celor care pășesc deja în spiritul Marii Schimbări.”
Adică dacă eu consimt de bunăvoie să fiu un cobai. De parcă până acum n-am fost un cobai… Atât afară, cât și în Convoi. Acum mi se face onoarea de a deveni un cobai oficial. Nu pot să răspund mulțumitor la cele mai multe întrebări, în pofida faptului, că în mapa primită ieri, am citit și răscitit cele opt pagini de explicații pentru nelămuririle mele și nu numai ale mele. (Întrucât nu s-au ocupat doar de întrebările mele, ajung să cred că acele opt pagini sunt oferite standard tuturor celor cu sâcâitoare probleme nerezolvate.)
Ce s-ar întâmpla dacă aș refuza? întreb cartea de vizită Nu primesc răspuns. O mai întreb o dată. Tot fără succes. Mă enervez și strig. De data asta mi se amintește că doctrina Marii Schimbări nu limitează în niciun fel liberul arbitru. Așa că trebuie să-mi decid singur viitorul.
Reiau formularul și tot nu mă pot decide. Au trecut 20 de minute din jumătatea de oră primită bonus. Dacă las formularul necompletat se poate considera că am refuzat propunerea. Vreau într-adevăr să fac asta? Reanalizez documentul primit acum. Ceea ce conține pare cu adevărat rezonabil, doar că prea des foarte multe exprimări ale politicienilor se prezintă rezonabile, chiar dacă se contrazic între ele. Mi-e imposibil să judec în cunoștință de cauză câtă vreme am atâtea întrebări fără răspuns. Cele opt pagini mi-au explicat anumite lucruri, însă în loc să mă lămurească mi-au iscat alte noi întrebări.
Mai am cinci minute. Trebuie să iau o hotărâre, una dintre puținele hotărâri majore care ne schimbă viața. Cobai în Convoi, cobai aici… Habar nu am ce sonsecințe va avea hotărârea pe care o voi lua. Știu din experiență ce înseamnă „viața fără griji” din trupul șarpelui, cele câteva zile de aici n-au fost îndeajuns pentru a-mi găsi un nou făgaș. Viața de dinainte mi-a dispărut nu numai din memorie, a dispărut și din tot universul în care am nimerit și pe care nu am ajuns să-l înțeleg. Apropo de faptul că a avut efect când am pretins că celor din Convoi le lipsesc tabieturile, nu mă atrage nimic suficient pentru a rămâne aici. Nu cunosc pe nimeni, nu simt dorința de a primi un anumit lucru, de a face un anumit lucru. Până la urmă am toate șansele să devin și aici un simplu robot asemenea automobilului meu inteligent. În „gloata disperată implorând zadarnic să fie admisă în coloană” nu am să intru, nici nu mi se pare în regulă că printre acei deznădăjduiți se află și femei și chiar și copii. (Ei văd că în Convoiul lângă care stau nu sunt decât bărbați. Ce caută femeile și copiii cu ochi rugători acolo? Este doar una dintre întrebările la care am rămas fără răspuns.) Poate o să ajung printre cei 2% de sinucigași? Mai degrabă, deși deocamdată nu am gânduri atât de negre. O să fiu printre cei puțini ce-și găsesc un rost, descurcându-se în lumea pe care nici ei n-au multă vreme cum s-o înțeleagă?
Bătăi în ușă. Mă uit la ceas. A trecut jumătatea de oră. Mă așez la masă și completez formularul. Este un joc de noroc, îmi spun. Atâta vreme cât accept un destin pe care nici nu mi-l pot imagina, totul nu este decât hazard. („Vrei să spui că în celelalte momente ale vieții, nu ești supus hazardului?” mi se transmite. „Da, dar acolo iei cât de cât în cunoștință de cauză o decizie care îți schimbă viața” spun. „Ești convins că după ce vei preda formularul, ți se va schimba cu adevărat viața?” Rămân cu pixul în aer. Iată încă una dintre multele întrebări la care nu știu să răspund.)
Curierul stă în ușă și așteaptă să-i înmânez formularul. Cât timp a văzut că-l completez, a rămas în liniște. Acum, când am rămas gânditor cu pixul în mână, devine nerăbdător.
– Ați terminat? Vine să-mi ia hârtia. I-o dau, o privește și mi-o dă înapoi. Trebuie s-o semnați. Semnez. O mai privește o dată. Ați lăsat două căsuțe necompletate. Le bifez și pe acelea, nici nu-mi mai pasă la ce se referă, ce accept. Sau poate ce nu accept. Curierul mai verifică o dată formularul, îl bagă într-un plic, îl închide și mă pune să semnez și pe locul unde a lipit plicul. Salută. Iese.
Ce va urma? În ce m-am băgat? Habar nu am ce am acceptat de bunăvoie să fac.
Nu pot să dorm. Îmi impun să nu-mi mai pun întrebări. Negăsind răspunsuri mulțumitoare, nu fac decât să mă agit de pomană. Când mă gândesc la femeia din Marțea Mare, o revăd pe doctorița (?) de la carantină. În carantină a fost ca în Convoi, n-a trebuit decât să-mi dau seama că am nevoie de ceva și mă și pomeneam cu obiectul dorit. A fost chiar mai bine decât în timpul marșului. Mai bine și mai comod, deși nesfârșitele ore de umblat în marș după puține zile, n-au mai fost resimțite drept efort. Mergeam și ne gândeam la ce voiam. Sau ascultam muzica preferată. Sau vizionam un film proiectat pe spatele celui din față. În carantină, cu femeia în halat alb ne întreceam într-un fel de joc. Eu spuneam ce îmi lipsea în trupul șarpelui, ea îmi spunea ce îmi lipsește în afara Convoiului. Eu indicam ceva, ea indica de ce anume nu dispun aflându-mă chiar și la doar doi pași în afara coloanei. Pierdeam jocul pentru că mi se epuizau dorințele nesatisfăcute, în vreme ce ea mai avea o mulțime de lucruri imposibil de primit de mine în traiul de afară. Mă enervam și îi spuneam că nu mă interesează doar satisfacțiile cantitative, că viața nu se rezumă doar la posesie și belșug. „Dar măcar cele necesare supraviețuirii știi sigur că le ai afară?” mă întreaba. „Da, răspund, înainte n-am fost muritor de foame!” „Mă bucur că îți aduci aminte cum de n-ai fost muritor de foame înainte de a fi primit în Convoi!” spunea și dădea să plece. „Nu-mi aduc aminte!”.
