Până în 14 octombrie, la Teatrul „Chaillot”, coregrafa americană Trisha Brown, numită „preoteasa dansului postmodern american”, invită publicul la o plimbare prin meandrele operei sale, care cuprinde aproape 90 de coregrafii.
În deschidere, în Marele Foaier, înaintea programului ce cuprinde patru piese, „Set and Reset”, din 1983, realizat împreună cu Robert Rauschenberg, „You Can See Us”, din 1996, „L’Amour au théâtre”, pe muzica barocă a lui Jean-Philippe Rameau, „Les yeux et l’âme”, prezentată în premieră europeană, în care dansatorii evoluează în fragmente din „Pygmalion”, două dansatoare, suspendate, sfidând gravitaţia, ca doi fluturi care zboară în acordurile muzicii baroce, acoperind 33 de ani de lucru, mari ecrane o prezintă pe tânăra Trisha. În acelaşi timp, un etaj mai jos, câţiva dansatori, împreună cu un grup de amatori, exersează pe melodia unui cântec de Bob Dylan, pentru un vesel „Spanish Dance”, plin de bucuria de a trăi. Aceste performance-uri aparţin catalogului lucrărilor din anii ’70, „Early Works”, adesea foarte scurte, care au constituit matricea operei acestei imbatabile artiste a scenei contemporane.
Când, în 2006, au fost programate aceste bijuterii ale coregrafei numite „un constructor care lucrează cu umorul” sau „sculptor”, ele au avut un succes fulminat. Minimaliste, obsesive, cu gesturi simple, cotidiene, cum ar fi ridicarea unui braţ, a unui picior, erau adesea prezentate în exterior. Sunt exerciţii de stil, în ton cu tendinţa de reîntoarcere la performance în artele platice şi în dans.
Ciclurile estetice ale coregrafei cunosc o evoluţie organică. Când i s-a părut că nu mai găseşte nimic nou, s-a hotărât să experimenteze teatrul, cu luminile şi decorurile sale. De la începuturile anilor ’80, plasticianul Robert Rauschenberg (1925-2008) proiecta fotografii pe dansul din ce în ce mai complex conceput de Trisha Brown, cu un număr sporit de dansatori.
Moment din Les Yeux et l’ame, coregrafie de Trisha Brown
În fiecare etapă, artista a epuizat toate posibilităţile unui gând, ale unei maniere de a crea. Austeră, nu cedează niciodată tentaţiei facilului, autodefinindu-se „locomotiva abstracţiei americane”. Un moment special s-a petrecut în 1998, când a coregrafiat „Orfeo” de Claudio Monteverdi. S-a simţit atunci purtată pe sus de muzică, de voci, de poezie.
Avea 62 de ani şi a reuşit, prin relaţia baletului clasic cu muzica de jazz, să elibereze dansatorii de gravitaţie, ca în secvenţele dansate din „Pygmalion”, de Jean-Baptiste Rameau, pe care le-a recompus, anul trecut, pentru un spectacol. După „Planes” din 1968, în care a „încrustat” dansatorii pe imagini proiectate ale cosmosului, ea a reuşit să înlăture greutatea din dans.
Într-o expoziţie deschisă la sfârşitul anului trecut la Muzeul de Artă din Lyon, desenele şi dispozitivele coregrafei, legate de performance-urile recente, au fost o dovadă a cestei evoluţii.
Începând din 17 octombrie, Centrul Naţional al Dansului din Paris organizează o expoziţie videografică cu principalele jaloane ale carierei artistei, intitulată „Mişcări browniene”, iar în 20 şi 21 octombrie revizitează „Early Works” ale anilor ’60 şi ’70. În ziua deschiderii expoziţiei, la Chaillot, este prevăzută o întâlnire cu coregrafa.
Întotdeauna în avangardă
Walking Along the Wall, coregrafiat de Trisha Brown
Născută în 1936, formată alături de Anna Halprin, Yvonne Rainer şi Steve Paxton, Trisha Brown a ştiut să înlăture limitele dansului, redând gestului puritatea lui iniţială. Plasticiană ea însăşi, a colaborat de-a lungul anilor cu artişti ai Pop Art. Din 1962 este membru fondator al „Judson Dance Theatre” din New York, grup experimental în care primează improvizaţia, iar în 1970 a fondat „Trisha Brown Dance Company”.
Dansul ei este lipsit de naraţiune, strict formal, imprevizibil în înlănţuirea secvenţelor, deşi se inspiră din gesturile cotidiene. Preferând lipsa oricărei scenografii şi a luminilor, la început, ea se întoarce către decor, începând de la sfârşitul anilor ’70, cu spectacolul „Glacial Decoy”, ce marchează şi prima colaborare cu Rauschenberg. Dansul devine mai atletic şi cere dansatorilor resurse fizice sporite.
Relaţia mai pregnantă cu muzica apare în aceeaşi perioadă. După ce a coregrafiat „Carmen” de Bizet, a creat „M.O.”, pe muzica „L’Offrande monumentale” de Jean-Sébastien Bach.
În anii 2000 a colaborat cu trompetistul Dave Douglas pentru o trilogie dedicată jazzului contemporan.
Set and Reset
Întotdeauna în avangardă, Trisha Brown a folosit noile tehnologii, mai ales instrumentele de captare a mişcării, pentru „How Long Does The Subject Linger on The Edge of The Volume”, în 2005, sau roboţii, în „I Love My Robots”, en 2006. În 2009 a creat „L’Amour au théâtre” pe muzica lui Hippolyte şi „Aricie” de Jean-Philippe Rameau, o serie de duo-uri şi trio-uri aeriene, prezentate la Théâtre National de Chaillot.
„Trisha Brown Dance Company”, aflată în cartierul Soho, din New York, numără astăzi 10 dansatori şi face turnee în întreaga lume.
Coregrafiile ei se sprijină pe un spirit logico-matematic, corpul dansatorului fiind o necunoscută aptă să se supună oricărei combinaţii, în scopul creării unei adevărate geometrii în spaţiu.
În ultimii ani, recunoaşterea ei internaţională a determinat o seamă de manifestări, cum ar fi opera ei vizuală, expusă la „Dokumenta”, în 2007, sau expoziţia personală de la „Walker Art Center” din Minneapolis şi cea din 2010 de la Muzeul de Artă Contemporaă din Lyon.
