Peste 430 de scrisori, selecţionate din corespondenţa pictorului Emile Bernard (1868-1941), au fost publicate în volumul “Les lettres d’un artiste. 1884-1941”, ediţie stabilită de Neil McWilliam.
Corespondenţa acestui pictor postimpresionist, foarte importantă pentru studiul curentelor moderniste şi anti-moderne ale artei franceze, dezvăluie un artist pe cât de complex, pe atât de puţin cunoscut de marele public. Unul dintre susţinătorii acerbi ai avangardei pariziene a anilor 1880, prieten cu Gauguin, Van Gogh, Louis Anquetin şi Odilon Redon, renunţă la modernitate, după 1893, când pleacă în Orient, mai ales în Egipt, şi devine un apărător feroce al valorilor tradiţionale, după întoarcerea în Europa în 1904.
Scrisorile publicate elucidează mai ales relaţiile apropiate ale tânărului pictor cu Paul Gauguin, cu care îşi dispută principiile stilului simbolist. Ele amintesc şi apărarea reputaţiei postume a lui Van Gogh şi pe cea foarte timpurie a lui Cézanne.
Lui Paul Gauguin, Bernard i-a reproşat toată viaţa că l-a jefuit, că i-a furat rolul de precursor al sintetismului, acea pictură definită de Maurice Denis drept “o suprafaţă plană acoperită de culori aşezate într-o anumită ordine”.
În 1888, Bernard îl portretizase pe Gauguin sub trăsăturile lui Iuda în “Christ în Grădina Măslinilor”. Scrisorile mărturisesc o relaţie mai complexă. La început, la Pont Aven, între tânărul Bernard, de 18 ani şi pictorul de 36 de ani s-a legat cu greu o prietenie. În 1891 au apărut disensiunile. Ele se explică şi prin temperamentul imposibil al lui Emil Bernard, “uşor nebun şi rău uneori”, cum scria Van Gogh, un “caracter obsesional şi egoist”, cum îl caracterizează Neil McWilliam. Disputa dintre cei doi a fost tranşată în 1904 de Odilon Redon, care scria, recunoscând pictura îndrăzneaţă a lui Bernard: “Operele sunt frumoase şi Bernard a făcut lucrări frumoase şi în sculptură. Dar nu sunt, desigur, Gauguin”.
Scrisorile unui artist
Pictura orientalistă a lui Emile Bernard a rămas o parte puţin cunoscută a creaţiei sale. Reîntors în Franţa, el este din nou bântuit de Gauguin. În 1937, în expoziţia “Capodopere ale artei franceze”, unul dintre peisajele sale bretone din 1888 era semnat Gauguin. După reclamaţia pictorului, organizatorii îi recunosc paternitatea, dar refuză să îndepărteze semnătura.
“Mi se negociază celebritatea oferită celui mai mic autor de bagatele, primului ignorant apărut… Oare ce-a făcut să fiu respins în felul acesta? Tot ceea ce am relevat a reuşit totuşi şi arta actuală trăieşte din descoperirile mele”, scria el în 1918.
Cu un stil viu, erudit, Bernard îşi expune în corespondenţă ideile estetice şi părerea despre artiştii contemporani lui. Scrisorile dovedesc un real talent scriitoricesc.
În 1886, pictorul Emile Bernard le scria părinţilor săi scrisori pline de anecdote savuroase. Tânărul, care fusese exclus din atelierul lui Fernand Cormon cu puţin timp înainte, a făcut o călătorie prin Normandia pentru a ajunge în Bretania, la Pont Aven.
“Aici este o expoziţie impresionistă permanentă. N-ai decât să scoţi nasul din casă când e timp frumos şi dai peste o mulţime de Monet: bluze violete, pământurile verzi, cerul portocaliu (…) Ai toate motivele să înnebuneşti”.
O lună mai târziu, la Saint-Briac, el deplânge vicisitudinile creaţiei: “Arta este un abis, un abis atroce care absoarbe tinereţea”. Bernard avea atunci 18 ani. Era plin de entuziasm şi scria articole virulente împotriva “picturii burgheze”.
Emil Bernard, Cabaret la Paris
După o jumătate de secol, scrisorile lui sunt pline de amărăciune. “Urâţenia, diformitatea, absurdul, ridicolul au luat locul capodoperelor noastre sau sunt considerate egalele lor. Nu e oare timpul ca toată această situaţie să fie oprită? Ca această uzurpare de către producţii nedemne să fie oprită şi corectată. Este posibil ca un Douanier Rousseu (Rousseau Vameşul, un mâzgălitor ignorant, devenit celebru prin intrigi comerciale să intre la Luvru?”, îi scria el mareşalului Pétain, în 1940, cu câteva luni înainte de moarte.
Dintr-un impetuos avangardist, pictorul devenise unul dintre artiştii cei mai reacţionari, după cum subliniază istoricul de artă Sophie Flouquet, recenzând volumul în “Beaux-Arts Magazine”.
Van Gaugh, Gauguin, Schffenecker, Huysmans, criticul de artă Albert Aurier sunt principalele persoane cărora le scrie, cărora li se alătură epistolele trimise familiei, mai ales mamei sale.
Neil McWilliam, profesor la “Duke Univerity” din Carolina de Nord şi cercetător asociat al “Institutului Naţional de Istoria Artei” din Paris, a reuşit să reunească toate aceste scrisori, cele mai multe aflate în colecţii particulare.
Corespondenţa lui Emile Bernard contribuie şi la reevaluarea artei sale. Muzeul “Orsay” a anunţat, pentru toamna anului 2014, o mare expoziţie monografică a acestui artist atât de puţin preţuit până acum.
